ÎCCJ, decizie (scj.ro #128561)

Arbitraj. Stabilirea competenței în favoarea uneia dintre două instanțe private cu atribuții jurisdicționale, în respectarea principiului libertății contractuale

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Arbitrajul

Index alfabetic : acțiune în anulare

hotărâre arbitrală

legea procedurală aplicabilă

NCPC, art. 579 alin. (2), art. 608 lit. h), art. 613 alin. (3) pct. a)

În cazul în care din conținutul unei clauze compromisorii rezultă fără echivoc că părțile sunt de acord cu arbitrajul instituționalizat al Camerei de Comerț și Industrie de la Paris, conform regulilor de procedură specifice acestui tip de arbitraj, stabilindu-se că locul arbitrajului este la București, iar limba arbitrajului este limba română, nu se poate reține aserțiunea părții reclamante că nespecificarea expresă a instituției de arbitraj atrage, în determinarea instanței arbitrale, aplicarea Regulamentului și a regulilor de procedură ale instituției permanente de arbitraj de la locul înregistrării cererii întrucât, alegând locul arbitrajului, părțile determină legea procedurală aplicabilă, care, însă, nu se confundă cu regulile procedurii arbitrale propriu-zise.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 344 din 18 februarie 2016

La data de 20 septembrie 2013, A. a formulat cerere de arbitrare, solicitând obligarea pârâtei B. la plata sumei de 7.023.000 Euro reprezentând contravaloare taxă redevență și a sumei de 2.968.777,27 Euro reprezentând sume încasate nejustificat; s-a solicitat, de asemenea, obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere în executare în cuantum de 2.132.295 Euro.

Cererea de arbitrare a fost adresată Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României.

Pârâta B. a contestat competența instanței arbitrale sesizate, apreciind că prin convenția arbitrală s-a stabilit competența ICC Paris.

Prin Încheierea de la data de 26 februarie 2014, tribunalul arbitral a respins excepția necompetenței, reținând că art. 3 alin. (1) lit. c) din Regulamentul CACI prevede că, în cazul în care instituția permanentă de arbitraj nu este nominalizată, competența este determinată de Regulamentul și Regulile de procedură arbitrală ale instituției permanente de la locul înregistrării cererii de arbitrare, iar, potrivit art. 89 din Regulile de procedură arbitrală CACI, în cazul în care s-a încredințat unei curți de arbitraj organizarea unui arbitraj, acesta capătă caracter de arbitraj instituționalizat și Regulile devin obligatorii pentru părți. Întrucât prin clauza compromisorie nu a fost nominalizată instituția permanentă de arbitraj, iar reclamanta a înregistrat cererea de arbitrare la Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, această Curte este competentă să soluționeze litigiul.

Prin Sentința arbitrală nr. 62 din 21 mai 2014 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României s-a admis excepția nelegalei constituiri a tribunalului arbitral și a fost obligată reclamanta la plata cheltuielilor arbitrale, reținându-se că excepția privind constituirea tribunalului se analizează din oficiu; că tribunalul nu este ținut prin hotărâri anterioare; că, clauza compromisorie face trimitere la desemnarea conform ICC, iar, potrivit art. 12 și 13 din Regulamentul ICC, „dacă părțile nu stabilesc numărul de arbitri, regula este a arbitrului unic”, părțile „pot agrea în termen de 30 de zile asupra desemnării acestuia”, dacă „părțile stabilesc că disputa va fi soluționată de un complet de trei arbitri, fiecare parte își va desemna, prin Request și, respectiv, prin Answer, câte un arbitru”; că, în cauză, tribunalul a fost numit, în toate alcătuirile sale succesive, de către Autoritatea de Nominare, potrivit Regulilor Curții de Arbitraj Comercial Internațional București; că, în aceste condiții, tribunalul ia act de voința explicită și consensuală a părților de a-și desemna arbitrii conform regulilor Curții de la Paris, reținând că acțiunea Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României de a desemna trei arbitri prin propria autoritate încalcă voința explicită exprimată prin clauza compromisorie; că, potrivit art. 617 alin. (2) C. proc. civ., convenția arbitrală prevalează regulamentului arbitrajului instituționalizat, obiecțiile pârâtei fiind întemeiate.

A mai reținut instanța arbitrală că, deși Tribunalul arbitral din 26 februarie 2014, în componența sa de la acel moment, a stabilit competența proprie, aceasta nu înseamnă că interpretarea clauzelor contractuale se face în conformitate cu regulile sale, un prim argument fiind dispozițiile art. 617 alin. (2) C. proc. civ., iar un al doilea rezultând din interpretarea teleologică a clauzei compromisorii; faptul că forma de clauză compromisorie este practic o preluare a clauzei model a ICC Paris nu înlătură analiza, pentru că dacă părțile ar fi ales să nu dea importanță modalității de desemnare a arbitrilor ar fi putut păstra doar prima teză a clauzei, privitoare la aplicarea regulilor de la Paris, care, implicit, ar fi devenit aplicabile și pentru desemnarea arbitrilor; dacă părțile ar fi avut o altă opțiune ar fi putut prevedea explicit, prin modificarea clauzei model, o altă formulă de desemnare a arbitrilor, spre exemplu, prin numire de către Curtea de la Paris.

Reținând că tribunalul a fost constituit cu încălcarea voinței părților, s-a constatat și faptul că procedura derulată la Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României a fost „corectă”, întrucât doar un tribunal arbitral poate soluționa excepții, aparatul tehnic al Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României neavând asemenea prerogative.

Împotriva Sentinței arbitrale de la data de 21 mai 2014 a formulat acțiune în anulare reclamanta A. Acțiunea în anulare, formulată la data de 18 iulie 2014, a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, Secția a VI-a civilă sub nr. xx68/2/2014 (nr. cab xx62/2014).

La data de 15 iulie 2014 s-a formulat acțiunea în anulare de către pârâta B.; cererea a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, Secția a V-a civilă sub nr. xx78/2/2014 (nr. cab xx22/2014).

La data de 21 noiembrie 2014 au fost reunite dosarele înregistrate distinct, în raport de prevederile art. 101 alin. (1

1

) raportat art. 96

2

din Regulamentul de ordine interioară aprobat prin HCSM nr. 387/2005.

A arătat reclamanta că prin Încheierea de la data de 26 februarie 2014 Tribunalul arbitral a respins excepția necompetenței, cauza fiind amânată succesiv ca urmare a abținerii de la exercitarea misiunii de supraarbitru în dosar de către arbitrii desemnați de Autoritatea de Nominare, potrivit Regulilor de procedură arbitrală. La termenul din 7 mai 2014 Tribunalul Arbitral a pus din nou în discuție excepția necompetenței și a invocat din oficiu excepția nelegalei constituiri a tribunalului arbitral, pronunțându-se asupra excepției privind nelegala constituire.

S-a arătat că excepția de necompetență invocată de B. a făcut obiectul unei duble analize, rezultând două soluții, contradictorii, asupra aceleiași chestiuni, fiind incident motivul de nulitate prevăzut de art. 608 lit. h) C. proc. civ., fiind grav încălcate dispozițiile art. 235 C. proc. civ., până la o eventuală reformare în căile de atac, Încheierea de la data de 26 februarie 2014 consacră adevăratele raporturi juridice și se bucură de o prezumție absolută de adevăr.

A precizat reclamanta că pârâta B. a învestit instanța arbitrală doar cât privește necompetența, nelegala constituire fiind invocată din oficiu.

A arătat pârâta că, pentru a obține recunoașterea pe cale legală a pretențiilor sale nefondate, reclamanta a depus cererea de arbitrare la o instanță arbitrală necompetentă. În mod nelegal, la data de 26 februarie 2014, tribunalul arbitral a respins excepția necompetenței; ulterior acestei soluții au intervenit abțineri nemotivate ale arbitrilor desemnați, iar la 21 mai 2014 tribunalul nou constituit a soluționat excepția nelegalei constituiri invocată de B. prin întâmpinare.

A precizat pârâta faptul că nu critică sentința, ci doar greșita soluționare a excepției necompetenței, astfel cum s-a dat prin intermediul Încheierii de la data de 26 februarie 2014.

Curtea de Apel București, Secția a V-a cvilă, prin sentința nr. 72 din 5 decembrie 2014, a respins excepția inadmisibilității cu privire la acțiunea în anulare formulată de pârâta B. (România) SRL.

A admis acțiunea în anulare formulată de reclamanta A. împotriva sentinței arbitrale nr. 62 din 21 mai 2014 pronunțată de Curtea de Arbitraj Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul nr. xx6/2013 și, în consecință:

A anulat sentința arbitrală nr. 62 din 21 mai 2014 pronunțată de Curtea de Arbitraj Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul nr. xx6/2013.

A admis acțiunea în anulare formulată de pârâta B. (România) SRL împotriva Încheierii din data de 27 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Arbitraj Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul nr. xx6/2013.

A anulat Încheierea din data de 27 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Arbitraj Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul nr. xx6/2013 și, rejudecând:

A admis excepția necompetenței Curții de Arbitraj Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României.

A respins cererea de arbitrare a reclamantei A. formulată în contradictoriu cu pârâta B. (România) SRL.

În fundamentarea acestei hotărâri instanța de anulare a reținut, în esență, următoarele:

Curtea a observat că etapa constituirii tribunalului arbitral este o etapă ce precede momentul procesual al verificării competenței. Declarându-se competent, tribunalul arbitral validează în mod obligatoriu procedura de constituire, pentru că nu pot coexista două seturi de norme ce se exclud reciproc - o procedură de constituire a tribunalului și o a doua procedură privind judecata. Întocmai ca și în procedura urmată de instanțele judecătorești, există un singur set de norme și acesta guvernează întregul proces, inclusiv constituirea instanței.

A considerat instanța că, deși aspectele de nelegală constituire a tribunalului nu au fost discutate explicit anterior datei de 7 mai 2014, însăși analiza tribunalului asupra excepției de necompetență este identică analizei asupra excepției nelegalei constituiri, că, pronunțându-se asupra excepției de necompetență, Tribunalul arbitral a reținut că instituția permanentă de arbitraj este Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, și nu ICC. Pronunțându-se asupra legalei constituiri, Tribunalul arbitral a reținut că instituția permanentă de arbitraj este ICC, și nu Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României.

Nulitatea constatată a Sentinței arbitrale nr. 62 din 21 mai 2014 nu atrage prin ea însăși nulitatea întregii proceduri arbitrale. Aplicarea prin analogie a normelor de procedură impuse instanțelor statale ar determina într-adevăr, astfel cum a solicitat partea reclamantă CNAS, restituirea cauzei tribunalului arbitral pentru continuarea judecății.

Analizând clauza compromisorie, Curtea a observat că părțile au reluat în cuprinsul contractului,

ad litteram

, clauza propusă de ICC Paris: „All disputes arising out of or in connection with the present contract shall be finally settled under the Rules of Arbitration of the International Chamber of Commerce by one or more arbitrators appointed in accordance with the said Rules.” - „Toate disputele care decurg din sau în legătură cu prezentul contract vor fi soluționate pe baza Regulilor de Arbitraj ale Camerei Internaționale de Comerț de către unul sau mai mulți arbitri numiți în conformitate cu Regulile menționate anterior.”  (potrivit art. 13.9 Contract, „Disputele, diferendele și chestiunile de interpretare, care nu au o natură predominant tehnică rezultate din sau în legătură cu prezentul contract și care nu pot fi rezolvate în mod amiabil, vor fi soluționate definitiv prin arbitraj în conformitate cu Regulile de Arbitraj și Conciliere ale Camerei Internaționale de Comerț de la Paris de către unul sau mai mulți arbitri numiți în conformitate cu aceste reguli. Locul arbitrajului va fi București. Arbitrajul se va desfășura în limba română.”).

Curtea a constatat că interpretarea convenției arbitrale de către instanța privată sesizată de reclamanta CNAS ignoră voința reală a părților, care a fost în sensul supunerii litigiilor ICC, nicidecum Curții de Arbitraj Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României sau oricărei alte instituții permanente.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A.

Recurenta-reclamantă și-a subsumat criticile în mod global motivelor de recurs reglementate de art. 488 pct. 4, 6 și 8 NCPC, solicitând:

- trimiterea dosarului spre rejudecare la Curte de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României;

- respingerea ca neîntemeiată a cererii în anulare formulată de pârâta B. România SRL împotriva încheierii din data de 26 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Arbitraj Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul nr. xx6/2013 și menținerea acestei încheieri ca fiind legală și temeinică.

O primă critică subsumată art. 488 pct. 6 NCPC vizează faptul că instanța de fond a dispus respingerea excepției inadmisibilității invocată de CNAS cu privire la acțiunea în anulare formulată de pârâta B. România SRL, însă a omis să motiveze respingerea acesteia, neluând în considerare niciunul din argumentele aduse de reclamantă, în condițiile în care obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești este o condiție a procesului echitabil și o exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Față de această împrejurare, recurenta arată că, în aceste condiții, instituției recurente i s-a cauzat o vătămare procesuală prin lipsa unei motivări corecte a instanței de fond, ca o garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești pronunțată în cauza dedusă judecății.

În acest sens, se arată, din simpla lecturare a considerentelor hotărârii recurate reiese faptul că judecătorul fondului nu a analizat legalitatea actului administrativ supus controlului de legalitate prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de CNAS, ci s-a limitat doar la a evoca normele substanțiale și procedurale incidente în aplicarea lor, analizarea de către instanța de fond a acestor norme incidente în soluționarea cauzei nefiind în măsură să respecte exigențele legii de a se circumscrie unei motivări corecte și legale a judecătorului fondului asupra tuturor cererilor cu privire la care a fost învestită.

Se arată că în cuprinsul încheierii pronunțată în ședința publică din data de 28 noiembrie 2014 au fost consemnate susținerile părților cu privire la excepția invocată de CNAS, însă în cuprinsul sentinței recurate instanța de fond nu a făcut nicio apreciere asupra excepției invocate, or, prin lipsa acestor argumente ca urmare a omisiunii instanței de judecată de a analiza și înfățișa în mod efectiv criticile de legalitate, hotărârea devine arbitrală și nu permite exercitarea controlului de legalitate.

Următoarea critică vizează faptul că instanța de anulare nu a sancționat pârâta pentru neindicarea unuia din motivele prevăzute de legiuitor, aspect ce atrage sancționarea părții în cauză care a dat dovadă de lipsa de diligență pentru nerespectarea prevederilor legale cu nulitatea căii de atac, recurenta făcând trimitere și la jurisprudența pe care o consideră relevantă.

Argumentează recurenta că în cauza dedusă judecății niciunul din motivele invocate de pârâtă nu se încadrează în motivele de desființare a hotărârii arbitrale prevăzute de art. 608 NCPC, aspect care a rezultat inclusiv în cursul judecății în ședința publică din data de 28 noiembrie 2014, când pârâtul a apreciat că „motivele acțiunii în anulare s-ar încadra în ipoteza prevăzută de art. 608 lit. h) NCPC, instanța de fond neavând în vedere acest aspect și nesolicitând nicio altă precizare suplimentară și nu a sancționat pârâta în nici un mod ca urmare a neindicării temeiului de drept al acțiunii în anulare.

Apreciază recurenta-reclamantă că invocarea de către intimata-pârâtă a dispozițiilor art. 608 lit. h) NCPC vine în contradicție cu interesele acesteia, întrucât B. România a susținut în mod constant legalitatea întregii sentințe arbitrale prin care Tribunalul arbitral a admis excepția nelegalei constituiri. Totodată, raportat la această situație, se arată că în cauza de față se pune și problema justificării din partea pârâtei B. România a unui interes în promovarea acțiunii în anulare întrucât prin încheierea interlocutorie din data de 26 februarie 2014 Tribunalul arbitral a respins excepția necompetenței invocată de aceasta și a stabilit competența de soluționare a cauzei deduse judecății în favoarea acestei instanțe, iar pârâta tocmai această încheiere o atacă.

Prin urmare, se arată că, întrucât motivele invocate de pârâtă prin acțiunea în anulare sunt doar motive prin care se atacă încheierea interlocutorie din data de 26 februarie 2014, și nu sentința arbitrală, este mai mult decât evident că argumentele invocate de pârâtă împotriva sentinței arbitrale nu se încadrează în motivele de desființare a hotărârii arbitrale, respectiv art. 608 lit. h) C. proc. civ., aceste aspecte nefiind avute în vedere de instanța de fond, care nu a făcut nicio apreciere în acest sens, deși au fost aduse la cunoștința acesteia în mod expres.

Consideră recurenta că, în virtutea principiului rolului activ al judecătorului, instanța de judecată, care în cadrul procesului civil este chemată să stabilească adevăratele raporturi dintre părți, are îndreptățirea și, totodată, îndatorirea ca, fără a încălca dreptul părților de a-și face probele și susținerile lor, să ordone singur, din proprie inițiativă, administrarea oricăror probe, să întreprindă orice demers procesual susceptibil a duce la descoperirea adevărului în cauză. Consacrând acest principiu, legea dispune că judecătorul este îndreptățit să ceară părților să prezinte explicații, oral sau în scris, precum și să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt sau de drept care duc la dezlegarea pricinii, chiar dacă nu sunt cuprinse în cererea introductivă de instanță sau în întâmpinare.

O altă critică vizează faptul că judecătorul fondului nu și-a exercitat rolul activ, acesta limitându-se doar la a face o analiză a normelor de drept substanțial și procedurale în cauza dedusă judecății, fără a mai analiza temeinicia acțiunii în anulare formulată de pârâtă sub aspectul precizării temeiului de drept al acțiunii în anulare și al interesului în promovarea acestuia de către pârâtă.

Recurenta-reclamantă punctează asupra faptului că, deși pârâta B. România nu atacă din prisma motivelor prevăzute de art. 608 NCPC sentința arbitrată în integralitatea ei, ci numai încheierea interlocutorie din data de 26 februarie 2014, instanța de fond s-a raportat la soluționarea cauzei numai la aspectele care sunt convenabile pârâtei, fără a analiza cauza în întregimea ei, raportarea la incidența aplicării art. 608 NCPC invocat de pârât trebuind făcută la întreaga sentință a cărei anulare se cere, și nu numai în ceea ce privește încheierea interlocutorie, așa cum de fapt a solicitat pârâta prin acțiunea în anulare.

Pe fondul cauzei, recurenta-reclamantă invocă încălcarea de către instanța de anulare a normelor de drept material incidente în cauză, prin interpretarea eronată a textelor de lege incidente în cauza de față.

Argumentându-și această critică recurenta-reclamantă precizează următoarele:

- raționamentul primei instanțe a pornit de la faptul că „aplicarea prin analogie a normelor de procedură impuse instanțelor statale ar determina într-adevăr, astfel cum a solicitat partea reclamantă CNAS, restituirea cauzei tribunalului pentru continuarea judecății”.

- prima instanță, deși admite că există posibilitatea restituirii cauzei la Tribunalul arbitral [art. 613 alin. (3) lit. b) C. proc. civ.], argumentează faptul că existența unei astfel de împrejurări nu înseamnă o reluare a judecății de la un ultim act de procedură valabil, astfel cum s-ar proceda în instanța statală, ci, în toate cazurile, o rejudecare integrală a cauzei;

- ulterior, judecătorul fondului recunoaște că „potrivit art. 579 alin. (2) C. proc. civ., încheierea prin care tribunalul arbitral a respins excepția de necompetență nu ar putea fi atacată decât după pronunțarea unei soluții pe fondul litigiului - soluție care în speță nu există (…)”;

- într-o totală contradicție cu raționamentul de la care a pornit și cu cele susținute în motivare, prima instanță a considerat că nu este necesar să dispună restituirea dosarului instanței arbitrale pentru administrarea probatoriilor și soluționarea în fond a litigiului, întrucât învestirea instanței statale nu este condiționată de existența sentinței arbitrale propuse pe fondul litigiului de instanța privată. De asemenea, judecătorul fondului a apreciat faptul că restituirea dosarului și reluarea judecății în favoarea unei instituții de arbitraj care nu ar corespunde voinței comune a părților este contrară scopului pentru care s-a recurs la procedura arbitrală, caracterizată nu numai prin confidențialitate, ci și prin celeritate.

Recurenta-reclamantă critică susținerile instanței de fond față de faptul că această instanță a făcut abstracție la o proprie interpretare care își are convingerea în faptul că instanța arbitrală nu corespunde voinței comune a părților prin raportare la conținutul clauzei compromisorii, acest lucru echivalând, în opinia recurentei-reclamante, cu o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești, singura instanță în măsură să se pronunțe pe fond fiind instanța privată, în speță Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României.

Precizează recurenta că problemele de principiu care s-au cerut a fi rezolvate de către prima instanță au fost acelea de a stabili legalitatea sentinței arbitrale în condițiile existenței unei clauze compromisorii valide prin care părțile nu au stabilit instituția de arbitraj care va soluționa diferendele ivite între ele în legătură cu executarea contractului și cu privire la care Tribunalul Arbitral a luat act prin încheierea interlocutorie din data de 26 februarie 2014, respectiv dacă într-o atare situație instanță arbitrală mai putea relua discuția nelegalei constituiri și nicidecum să se pronunțe pe fondul cauzei, fără a dispune restituirea dosarului Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României.

Arată recurenta că NCPC a consacrat un text distinct obligației tribunalului de a-și verifica propria sa competență, că în speță Tribunalul arbitral s-a pronunțat atât din oficiu, cât și ca urmare a excepției privind nelegala constituire invocată de pârâtă la termenul din data de 28 noiembrie 2013, context în care recurenta apreciază că, în mod tardiv, Tribunalul arbitral a reluat discuția privind constituirea sa la termenul din data de 7 mai 2014, în condițiile în care această excepție a fost invocată de pârâtă la primul termen de judecată din data de 28 noiembrie 2014. Astfel, se arată, odată ce această excepție a fost invocată la prim termen și, totodată, prin încheierea interlocutorie instanța arbitrală s-a pronunțat asupra competenței sale și asupra regulilor aplicabile, rezultă că aceste chestiuni au fost deja tranșate prin încheierea interlocutorie, Tribunalul arbitral nemaiputând reveni asupra discuțiilor privind legala sa constituire.

Recurenta-reclamantă face precizarea că textul de lege al art. 579 C. proc. civ. determină și soluțiile care pot fi pronunțate de tribunalul arbitral asupra competenței sale. Arată recurenta că, deși textul se referă la atacarea încheierii cu acțiune în anulare, în fapt, acest mijloc procedural se poate folosi doar împotriva hotărârii finale, aspect ce rezultă din chiar trimiterea pe care o face art. 579 alin. (2), respectiv la art. 608 NCPC care reglementează calea acțiunii în anulare.

În raport de aceste prevederi legale de strictă aplicare și interpretare, recurenta apreciază nelegală motivarea dată de judecătorul fondului, în sensul că textul expres al legii române se circumscrie doar situației în care părțile opun instanța privată instanței statale, nu și celei în care părțile, în acord asupra existenței clauzei compromisorii, indică fiecare o instituție de arbitraj.

În ceea ce privește motivarea dată de instanța de fond cu privire la faptul că, în raport de circumstanțele date, respectiv existența unei clauze compromisorii prin care părțile au stabilit ca locul desfășurării arbitrajului să fie București, limba de desfășurare a arbitrajului să fie limba română, constituirea tribunalului arbitral să se realizeze în baza regulilor de procedură ale ICC Paris, recurenta-reclamantă arată că, întrucât în prezenta cauză părțile au prevăzut numărul arbitrilor care vor soluționa litigiul arbitral, locul și limba de desfășurare a arbitrajului în România, însă nu au prevăzut și instanța de arbitraj: raportat la faptul că numirea arbitrilor se realizează potrivit ICC Paris, rezultă că există mai multe criterii care corespund principiului autonomiei de voință a părților potrivit căruia părțile au ales ca soluționarea litigiului arbitral să se facă de către Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, astfel că desemnarea arbitrilor de către Autoritatea de nominare, conform Regulilor de procedură arbitrale, este conformă voinței celor aflați în litigiu, o altă interpretare adăugând clauzei compromisorii și alterând astfel conținutul acesteia.

În ceea ce privește regulile aplicabile, recurenta face precizarea că, odată ce părțile nu au individualizat în cuprinsul clauzei compromisorii instituția de arbitraj sub a cărei jurisdicție va fi soluționată cererea de arbitrare, competența de soluționare a cererii de arbitrare se stabilește în conformitate cu Regulamentul și Regulile de procedură arbitrală ale instituției permanente de arbitraj de la locul înregistrării acesteia. Prin urmare, se arată, de vreme ce părțile au hotărât să nu acceadă la o anumită instituție de arbitraj, însă au achiesat de comun acord asupra locului, limbii în care se va desfășura arbitrajul, precum și asupra numărului de arbitri, regulile aplicabile sunt regulile arbitrale ale instituției permanente de arbitraj de la locul înregistrării cererii/acțiunii de arbitrare, respectiv regulile proprii ale Camerei de Comerț și Industrie a României (CCIR).

Apreciază recurenta-reclamantă că din analiza întregii clauze arbitrale nu rezultă că voința părților este aceea ca litigiile supuse arbitrajului să fie soluționate de ICC Paris întrucât, dacă voința expresă a părților ar fi fost aceasta, părțile ar fi specificat de comun acord faptul că ICC Paris este competentă să soluționeze litigiile rezultate din executarea contractului, însă părțile au înțeles să nu specifice instituția de arbitraj, astfel că nu se poate interveni printr-o interpretare care să completeze voința părților exprimată prin clauza compromisorie, ci trebuie făcută aplicarea prevederilor legale care reglementează în mod expres situația în care părțile nu au nominalizat instituția de arbitraj care va soluționa diferendele rezultate din contractul încheiat, precum și regulile aplicabile într-o atare situație.

Intimata-pârâtă SC B. România SA a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului - soluționată la termenul de astăzi – iar, pe fond, respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, a constatat că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

În susținerea excepției inadmisibilității acțiunii în anulare formulată de pârâta SC B. România SA, recurenta-reclamantă arată, în esență, că B. nu invocă niciunul din motivele de anulare expres și limitativ prevăzute de art. 608 NCPC care au natura juridică a unor motive de nelegalitate, ci înțelege să utilizeze acest mijloc procedural pentru a ataca încheierea interlocutorie a Tribunalului arbitral din 26 februarie 2014 în condițiile în care nemulțumirea intimatei față de evocata încheiere nu îi permite acesteia accesul la desființarea acestei încheieri prin acțiunea în anulare formulată numai în mod formal și cu privire la hotărârea arbitrală.

Or, astfel cum rezultă din petitul cererii, acțiunea în anulare formulată de SC B. România SA poartă atât asupra încheierii interlocutorii din data de 26 februarie 2014, cât și asupra hotărârii arbitrale, acțiune fundamentată juridic pe dispozițiile art. 579 alin. (2) C. proc. civ., în cadrul procesual configurat de art. 608 C. proc. civ.

În îndeplinirea obligației de motivare a hotărârii formulate instanța nu este ținută să analizeze punctual argumentele părților, dar are îndatorirea de a indica motivele de fapt și de drept care sprijină soluția pronunțată.

În speță, motivele aduse de recurentă în susținerea excepției inadmisibilității au fost analizate de instanța de anulare, argumentele de respingere a acesteia regăsindu-se în cadrul considerentelor hotărârii recurate.

Astfel, instanța de anulare, răspunzând implicit și argumentelor aduse de recurentă în susținerea excepției inadmisibilității a statuat, în raport de art. 579 și art. 608 C. proc. civ., în sensul că existența unei hotărâri arbitrale pe fondul cauzei este o condiție de exercițiu a acțiunii în anulare și că, întrucât în speță disputa privind competența vizează două instanțe private, instanța statală chemată să desființeze o astfel de încheiere interlocutorie se poate pronunța chiar și în lipsa unei hotărâri finale.

Tot în consolidarea soluției de respingere a excepției inadmisibilității sunt relevante considerentele ce susțin și motivarea soluției cu privire la acțiunea în anulare a B. prin care instanța a analizat, ca efect al admiterii acțiunii în anulare, trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe private - raportat la esența cauzei, anume existența disputei privind competența între două instanțe arbitrale.

Se reține, așadar, că argumentele aduse de recurentă în susținerea excepției de inadmisibilitate nu au fost ignorate de instanța de anulare, astfel încât nu există nicio vătămare a recurentei care să atragă nulitatea actului de procedură.

Criticile vizând nesancționarea de către instanță a B. pentru nemotivarea în drept a acțiunii în anulare și neexercitarea rolului activ de către instanță în sensul că judecătorul fondului nu a mai analizat temeinicia acțiunii în anulare formulată de B. sub aspectul precizării temeiului de drept al acțiunii în anulare și al interesului în promovarea acesteia, sunt, de asemenea, nefondate.

Aceasta întrucât instanța de anulare s-a raportat în analiză la temeiurile de drept indicate de B., din perspectiva art. 579 alin. (2) ce permite exercitarea examenului de legalitate raportat la art. 608 alin. (1) lit. a) și b) C. proc. civ., întrucât pune în discuție însăși competența tribunalului arbitral.

Interesul B. în promovarea acțiunii în anulare, ca și chestiune de fond, a făcut, de asemenea, obiectul analizei instanței, aceasta abordând problema din perspectiva preeminenței pe care o reclamă în speță stabilirea instanței arbitrale competente.

Particularitățile speței, relevate de problema de drept ce se impune a fi lămurită, și anume stabilirea competenței în favoarea uneia dintre două instanțe private cu atribuții jurisdicționale, reclamă în exercitarea controlului de legalitate o abordare procesuală aparte.

Din această perspectivă, instanța de anulare a făcut o judicioasă aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 579 alin. (2) C. proc. civ. și a art. 608 C. proc. civ., făcând distincția între cadrul particular, specific în care poate fi desființată o încheiere prin care tribunalul arbitral se pronunță asupra propriei competențe - de aici și unicitatea obiectului de analiză al instanței de anulare care îi oferea o abordare singulară, aceea conferită de art. 608 lit. h) C. proc. civ. - și cadrul general de desființare a unei hotărâri arbitrale.

Interesul intimatei în desființarea încheierii interlocutorii din 26 februarie 2014 este evident, dat fiind faptul că, pe de o parte, încheierile interlocutorii fac corp comun cu considerentele din hotărârea finală, iar că, pe de altă parte, intimata B.  a solicitat menținerea soluției de dezinvestire a Tribunalului arbitral, aspect ce se regăsește în dispozitivul sentinței arbitrale.

Astfel, intimata B. și-a justificat demersul judiciar inițiat prin aceea că a urmărit eliminarea din hotărârea arbitrală, astfel cum a fost întregită prin încheierea interlocutorie din 26 februarie 2014, a considerentelor privind constatarea competenței în soluționarea cauzei care contraveneau dispozitivului sentinței arbitrale.

Instanța de anulare a evaluat interesul intimatei B. și dintr-o altă perspectivă, relevată de distincția pe care a făcut-o între necompetența Tribunalului arbitral tranșată preliminar prin încheierea din 26 februarie 2014 și nelegala constituire a acestuia, chestiune lămurită prin sentința arbitrală și care a determinat în mod nemijlocit o reevaluare a problemei privind competența tribunalului arbitral.

Această distincție este suficientă în a justifica nu numai interesul intimatei B. în promovarea acțiunii în anulare, ci și soluția pronunțată de instanță, de a nu retrimite cauza spre rejudecare aceluiași tribunal arbitral, fiind astfel respectat principiul autonomiei libertății de voință a părților și a forței obligatorii a contractului, din aceste rațiuni și criticile vizând existența unei motivări contradictorii sub acest aspect, cea privind depășirea puterii judecătorești, dat fiind faptul că instanța de anulare a încălcat norme de drept material și procedural (indicate generic) unor norme de drept material și procedural nu sunt fondate.

De subliniat este faptul că în stabilirea voinței reale a părților, astfel cum aceasta a fost exprimată în cuprinsul clauzei compromisorii, instanța de anulare a făcut - pentru motivele mai sus dezvoltate - o judicioasă interpretare și aplicare a art. 579 alin. (2) C. proc. civ., a art. 608 C. proc. civ. din perspectiva cerințelor art. 613 alin. (3) pct. a) C. proc. civ., în condițiile în care analiza a purtat exclusiv asupra vocației uneia dintre două instanțe arbitrale de a soluționa un litigiu, în respectarea principiului libertății contractuale.

Pentru rațiunile arătate, nici critica vizând nelegala motivare dată de judecătorul fondului, în sensul că „textul expres al legii române se circumscrie doar situației în care părțile opun instanța privată - instanței statale”.

În ceea ce privește critica vizând analiza pe care instanța de fond a făcut-o cu privire la conținutul clauzei arbitrale, se reține că aserțiunile aduse în sprijinul acesteia sunt lipsite de fundament.

Clauza compromisorie convenită de părțile în litigiu la art. 13.9 din contractul ET/3223/2002 stipulează că „disputele, diferendele sau chestiunile de interpretare care nu au o natură predominant tehnică, rezultate din/sau în legătură cu prezentul contract și care nu pot fi rezolvate în mod amiabil vor fi soluționate definitiv prin arbitraj în conformitate cu Regulile de Arbitraj și Conciliere ale Camerei Internaționale de la Paris de către unul sau mai mulți arbitrii, numiți în conformitate cu aceste reguli. Locul arbitrajului va fi București”.

Așadar, instanța de fond a avut a releva în analiză acele elemente prin care părțile au legitimat o instanță arbitrală determinată cu soluționarea eventualelor litigii derivate din contract.

Din conținutul clauzei compromisorii rezultă fără echivoc că părțile sunt de acord cu arbitrajul instituționalizat al Camerei de Comerț și Industrie de la Paris, conform regulilor de procedură specifice acestui tip de arbitraj, că locul arbitrajului este București, că limba arbitrajului este limba română, aceste aspecte fiind necontestate de părți.

Ceea ce contestă recurenta este acea parte din cuprinsul clauzei compromisorii care se referă la regulile de procedură arbitrală aplicabile.

Instanța de anulare a făcut o distincție necesară reținând că, alegând locul arbitrajului, părțile determină legea procedurală aplicabilă, însă această lege nu se confundă cu regulile procedurii arbitrale propriu-zise.

Aserțiunea recurentei-reclamante în sensul că nespecificarea expresă a instituției de arbitraj atrage, în determinarea instanței arbitrale, aplicarea Regulamentului și a Regulilor de procedură ale instituției permanente de arbitraj de la locul înregistrării acesteia nu are susținere în chiar conținutul clauzei compromisorii, fiind rodul confuziei pe care recurenta o face între instituția permanentă de arbitraj și tribunalul arbitral ce urmează a se alcătui potrivit normelor de procedură proprii acelui arbitraj instituționalizat, intenția reală a părților fiind evidentă în sensul implementării clauzei, model recomandat de ICCJ Paris, aspect corect reținut de instanța de fond, situație în care procedura arbitrală aplicabilă, implicit, și modul de constituire a tribunalului arbitral se determină conform Regulilor ICCJ Paris.

Se reține, așadar, că instanța de fond a procedat la o analiză completă a conținutului clauzei compromisorii, raționamentul ce consolidează soluția pronunțată reprezentând o apreciere corectă a voinței reale pe care părțile și-au exprimat-o în cuprinsul clauzei compromisorii.

Din aceleași considerente nu pot fi primite nici aserțiunile recurentei cu privire la faptul că locul și limba arbitrajului nu pot determina competența instanței arbitrale, aceste elemente nefiind reținute ca relevante de instanța de fond în pronunțarea hotărârii recurate.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând că hotărârea recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată prin prisma criticilor formulate, a respins recursul ca nefondat.