ÎCCJ, decizie (scj.ro #81727)

În dreptul internațional privat, fraudarea legii presupune schimbarea punctului de legătură pentru a se aplica altă lege decât cea normal competentă, respectiv, în locul legii forului se aplică legea străină sau în locul acesteia din urmă, se aplică o altă lege, tot străină, dar a altei țări decât cea a cărei lege era normal competentă, sau se aplică legea forului deși în mod normal urma să se aplice legea străină. Ca atare, ca să existe fraudă la lege trebuie să existe un act de voință al părților, ceea ce înseamnă că o atare operație nu se poate efectua decât în materii în care voința părților poate să intervină pentru a plasa un raport de drept sub imperiul unor legi prin intermediul normei conflictuale.

Refuzul recunoașterii hotărârii străine, în condițiile punctului 2 al art. 168 din lege – când hotărârea încalcă ordinea publică de drept internațional privat român – intervine numai în cazul când procesul privind starea civilă și capacitatea unui cetățean român s-a judecat prin aplicarea unei alte legi decât cea determinată de dreptul internațional privat român, iar soluția diferă de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii române. Excepția de ordine publică apare ca un corectiv la aplicarea legilor străine în sensul că i se dă instanței, învestită cu cererea de recunoaștere a hotărârii străine, competența să aprecieze în ce măsură aplicarea legii străine contravine principiilor fundamentale ale sistemului de drept local care variază atât în spațiul de la o țară la alta, cât și în timp în cadrul aceluiași sistem de drept. Secția I civilă, decizia nr. 954 din 14 februarie 2012 1.Acțiunea Reclamantul C.M.L. prin mandatar P.P., a solicitat la 7 august 1991, printr-o acțiune introdusă la Tribunalul Municipiului București investirea cu formulă executorie în temeiul art. 375 C.proc.civ. a sentinței nr. 132 din 6 februarie 1955 pronunțată de Camera a II-a civilă, Secția I-a a Tribunalului din Lisabona. Acțiunea a fost formulată în contradictoriu cu intimații MS Regele M. I și Principesa E. a României. În fapt, acțiunea a fost motivată de dorința petentului de a-și reglementa starea civilă prin înscrierea în certificatul său de naștere la rubrica „tată” a Regelui C. al II-lea al României și pentru a culege eventualele drepturi patrimoniale ce-i revin ca urmare a recunoașterii și în România a hotărârii Tribunalului din Lisabona. Tribunalul Municipiului București a luat act de precizările făcute de petent la 16 ianuarie 1992 și la 29 ianuarie 1992 cât privește scoaterea din cauză a Principesei E. (E.L., văduva Regelui C. al II-lea), aceasta fiind decedată din 29 iunie 1977 și a stabilit cadrul procesual, părțile fiind petiționarul C.M.L. și intimații MS Regele M. I și, respectiv, M.U. (ca succesoare a Principesei E.). Judecata cauzei a fost strămutată la Tribunalul Teleorman prin încheierea din 15 iulie 1993 a Curții Supreme de Justiție. 2. Tribunalul Teleorman prin sentința civilă nr. 1384 din 13 octombrie 1995 a admis cererea petentului M.G.L. și, în temeiul art. 167 din Legea nr. 105/1992, a dispus recunoașterea în România spre a beneficia de puterea lucrului judecat a sentinței din 6 februarie 1955 pronunțată de Secția I, Divizia a II-a a Tribunalului din Lisabona. Pentru a pronunța această sentință Tribunalul a reținut următoarele: Prin sentința din 6 februarie 1955, Tribunalului din Lisabona a declarat admisă și probată acțiunea formulată de M.G.L. împotriva Prințesei E. a României și a MS Regele M. I și a soției sale MS Regina A. și, în consecință, l-a declarat pe reclamant fiu legitim al MS Regele C. al II-lea al României, considerându-l moștenitor al defunctului rege cu toate consecințele legale și în mod special pentru a fi admis să intervină în procedura de inventar ca urmare a decesului acestuia. S-a luat act de modificarea intervenită în legislație cu privire la abrogarea art. 375 C.proc.civ. (temeiul de drept al acțiunii) prin art. 183 din Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat, lege care a reglementat prin art. 167 și urm., recunoașterea hotărârilor străine. Noua încadrare juridică a cererii a fost acceptată de părți. S-a stabilit că, în cauză, în lipsa unei convenții internaționale bilaterale sau multilaterale în materie, sunt aplicabile dispozițiile art. 167 din Legea nr. 105/1992 cât privește condițiile cumulative de care depinde eficacitatea în România a unei hotărâri străine. Tribunalul a analizat cerințele prevăzute de textul incident și a constatat că cele trei condiții cumulativ prevăzute de art. 167 lit. a), b) și c) sunt întrunite în cauza dedusă judecății: Caracterul definitiv al hotărârii (sentința prin notificare a dobândit autoritate de lucru judecat), cerință care nu a fost contestată. Instanța străină a fost competentă să judece procesul potrivit reglementărilor statului respectiv (instanța s-a declarat competentă – neexistând nici o contestație în temeiul art. 109 din Codul de procedură civilă al Portugaliei - problema competenței relative potrivit art.65 alin. a) Cod procedură civilă că unul din cei doi pârâți are domiciliul în Portugalia și celălalt în Marea Britanie; în condițiile în care alegerea jurisdicției fiind dată reclamantului, acesta a ales, corespunzător reglementării, jurisdicția portugheză [care este și locul deschiderii succesiunii defunctului rege conform art. 77 al. (2) Cod procedură civilă]. Îndeplinirea acestei condiții a fost contestată de intimatul MS Regele M. I, care a susținut că instanța portugheză nu era competentă să soluționeze cauza în raport de art. 151 din Legea nr. 105/1992 care prevede competența exclusivă a instanțelor române pentru cauze privind raporturi de drept internațional privat vizând actele de stare civilă. Referitor la această contestație instanța a observat că hotărârea străină a fost pronunțată în 1955, iar Legea nr. 105 adoptată în 1992, reglementările actului normativ invocat neavând incidență asupra hotărârii, dat fiind caracterul neretroactiv al legii. Existența reciprocității în privința efectelor hotărârilor străine între România și statul instanței care a pronunțat hotărârea, a fost analizată prin prisma dispozițiilor art. 6 alin. (2) al legii care prezumă îndeplinirea acestei condiții până la proba contrară, probă nefăcută în cauză de nici una din părți. Au fost analizate și cerințele prevăzute de art. 168 din Legea nr. 105/1992, care indică cazurile în care poate fi refuzată recunoașterea unei hotărâri străine: frauda comisă în procedura urmată în străinătate, situație neinvocată în cauză ; încălcarea de către hotărârea străină a ordinii publice de drept internațional privat român. O asemenea încălcare se realizează prin nerespectarea dispozițiilor art. 151 din Lege, privind competența absolută a instanțelor române ; procesul între aceleași părți a fost soluționat – printr-o hotărâre a instanțelor române, chiar nedefinitivă sau se afla în curs de judecare în fața acesteia, la data sesizării instanței străine (situație neinvocată și care nu a rezultat din actele dosarului). Tribunalul Teleorman a analizat și celelalte motive invocate de apărătorii intimatului MS Regele M. I și le-a găsit nefondate. Hotărârea portugheză încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinței nr. 2 din 1 decembrie 1926 a Tribunalului de Primă Instanță a Departamentului Seine, prin care acea instanță s-a declarat necompetentă să judece filiația petiționarului. Cu privire la această susținere, s-a constatat că în hotărârea invocată s-a menționat că procesul judecat la Paris a avut drept obiect cererea prin care „doamna L. a crezut că trebuie să citeze înaintea acestui tribunal, printr-o notificare, cu data de 4 martie 1926, pe Prințul C. al României, astăzi C.C., denumit de ea C. de Hohenzollern, pentru plata unei sume de zece milioane franci cu titlu de daune interese”. S-a observat că nu se poate reține, potrivit art. 1201 Cod civil român, că hotărârea instanței din Paris se bucură de autoritate de lucru judecat pentru că nu a avut același obiect, fiind un proces de daune și nu de stabilirea filiației. Petiționarul nu are statutul unui copil din căsătorie, ci pe acela al unui fiu nelegitim al Prințului C., consecința fiind imposibilitatea cercetării paternității sale – potrivit dispozițiilor Codului civil român în vigoare la momentul nașterii sale. S-a apreciat că aceste susțineri vizau chestiuni de fond soluționate de instanța străină care, potrivit art. 169 din Legea nr. 105/1992 nu pot fi examinate de tribunalul investit cu cererea de recunoaștere a hotărârii străine. Inadmisibilitatea cererii – în raport de prevederile art. 10 din Decretul nr. 278/1960 privind actele de stare civilă, care puneau la dispoziția petentului calea unei cereri administrative de înregistrare directă în registrul de stare civilă a hotărârii portugheze – a fost considerată o excepție neîntemeiată. S-a reținut că potrivit art. 166 din Legea nr. 105/1992, hotărârile străine sunt recunoscute de plin drept în România, dacă se referă la statutul civil al cetățenilor statului unde au fost pronunțate sau dacă, fiind pronunțate într-un stat terț, au fost recunoscute mai întâi în statul de cetățenie al fiecărei părți, situație care nu se regăsește în cauza de față, statul în care a fost pronunțată hotărârea nefiind statul de cetățenie al petentului.

Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă, prin decizia civilă nr. 67 A din 1 aprilie 1999 a respins ca nefondat apelul declarat de MS Regele M. I împotriva sentinței civile nr. 1384 din 13 octombrie 1995 a Tribunalului Teleorman. S-a reținut că excepțiile formulate de apelant, referitoare la încălcarea normelor de procedură prin necitarea în cauză a pârâtelor M.U. și MS Regina A., nu sunt de ordine publică și nu afectează cu nulitatea absolută sentința Tribunalului Teleorman, pentru că părțile vizate, în ipoteza în care li s-ar fi produs o vătămare în drepturile lor, ar fi trebuit să intervină personal, pe parcursul procesului, în fond sau apel, și să ceară înlăturarea presupusei vătămări. M.U. deși citată la mai multe termene nu s-a prezentat, iar judecarea cauzei fără citarea ei putea fi invocată numai de către această parte. În ce privește necitarea în proces a MS Regina A., s-a reținut că nu era obligatorie citarea acesteia potrivit art. 172 din Legea nr. 105/1992, câtă vreme aceasta nu a fost parte în procesul judecat la Lisabona, dispozitivul hotărârii nefăcând mențiuni cu privire la aceasta. Celelalte critici formulate în legătură cu încălcarea art. 151 și 168 alin. (2) din Legea nr. 105/1992 au fost respinse, considerându-se că raportarea acestora la speța dedusă judecății a fost corect făcută. S-a mai reținut că dispozițiile art. 151 din Legea nr. 105/1992 sunt aplicabile persoanelor domiciliate în România, cetățeni români sau străini fără cetățenie, statut civil pe care petiționarul intimat nu îl avea nici în 1955 și nu îl are nici în prezent, acesta fiind cetățean francez care locuiește în străinătate, ceea ce exclude instanța română de la competența judecării cauzei judecate de instanța portugheză. S-a constatat că, în mod corect, s-a respins excepția autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 2/1926 a instanței franceze față de hotărârea instanței portugheze, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1201 C.civ. și s-a reținut că excepția autorității de lucru judecat poate fi invocată numai cu privire la fondul litigiului nu și cu privire la o excepție pe baza căreia s-a soluționat procesul. Procesul din Franța a privit o acțiune în daune interese introdusă de mama petiționarului împotriva Regelui C. al II-lea al României, ca urmare a anulării căsătoriei dintre cei doi și nu a determinat competența instanțelor române în materie de stabilire a filiației a petentului. S-a mai reținut că probleme ce țin de fondul procesului (încălcarea ordinii publice din România prin hotărârea portugheză, starea și capacitatea persoanelor, buna sau reaua credință la încheierea căsătoriei dintre dna. I.L. și Regele C. al II-lea), nu pot fi luate în dezbatere în cauza cu care a fost investită instanța franceză

Curtea Supremă de Justiție, Secția civilă, prin decizia civilă nr. 692 din 19 februarie 2002 a admis recursul formulat de MS Regele M. I și cererea de intervenție formulată la 4 decembrie 2001 de MS Regina A. în interesul recurentului, a casat decizia nr. 67 A din 1 aprilie 1999 a Curții de Apel București și sentința civilă nr. 1384 din 13 octombrie 1995 a Tribunalului Teleorman și a trimis cauza spre rejudecarea în primă instanță, aceluiași tribunal. În esență, s-a reținut că prin sentința din 6 februarie 1955 Tribunalul din Lisabona a admis acțiunea reclamantului M.G.L. în contradictoriu cu Prințesa E. a României (văduva Regelui C. al II-lea al României), MS Regele M. I și soția acestuia Regina A. și l-a declarat pe reclamant fiul legitim al Majestății Sale C. al II-lea al României, considerându-l moștenitor al defunctului rege, cu toate consecințele legale și în mod special pentru a fi admis să intervină în procedura de inventariere deschisă ca urmare a decesului defunctului rege. S-a mai reținut că ulterior, în anul 1957, M.G.L. a solicitat Tribunalului de Mare Instanță din Paris recunoașterea hotărârii pronunțate de Tribunalul din Lisabona. Acest din urmă Tribunal, la 6 martie 1957, a admis cererea formulată de M.G.L. în contradictoriu cu Prințesa E. (văduva Regelui C. al II-lea al României), MS Regele M. I și MS Regina A. și a declarat că hotărârea din 6 februarie 1955 pronunțată de Tribunalul din Lisabona este executorie în Franța. S-a constatat așadar că, atât în procesul judecat de Tribunalul din Lisabona cât și în procesul judecat de Tribunalul de Mare Instanță din Paris, a figurat ca parte și MS Regina A., soția Regelui M. I. În raport de această împrejurare, s-a apreciat că, în cauză, nu au fost respectate nici dispozițiile imperative ale art. 172 din Legea nr. 105/1992 care impun desfășurarea procesului de recunoaștere a hotărârilor străine cu citarea tuturor părților și nici dispozițiile art. 85 C.proc.civ., care nu permit judecarea unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților. Hotărârile celor două instanțe pronunțate cu nesocotirea dispozițiilor imperative amintite, au fost considerate lovite de nulitate absolută și ca urmare, casate, cauza fiind trimisă la instanța de fond pentru reluarea judecății cu citarea tuturor părților.

Tribunalul Teleorman, prin sentința civilă nr. 1809 din 1 iulie 2002, rejudecând cauza în fond, a admis cererea reclamantului în contradictoriu cu MS Regele M. I, U.M. și MS Regina A. și a dispus recunoașterea în România a sentinței din 6 februarie 1955 pronunțată de Secția 1, Divizia a II-a a Tribunalului din Lisabona spre a beneficia de putere de lucru judecat. S-a constatat că sunt îndeplinite cerințele legale pentru recunoașterea în România a unei hotărâri străine conform Legii nr. 105/1992 și, în cauză, s-a dispus citarea MS Regina A. (care a figurat ca parte în sentința pronunțată de Tribunalul din Lisabona), la adresa indicată în cererea de intervenție, la domiciliul avocatului ales conform art. 93 C.proc.civ., apreciindu-se că indicarea unui alt domiciliu după ce a fost citată la domiciliul indicat inițial, echivalează cu tergiversarea judecății cauzei.

Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă, prin decizia civilă nr. 12/A din 14 ianuarie 2003 a respins excepția privind obligativitatea participării reprezentantului Ministerului Public la soluționarea cauzei și a respins ca nefondate apelurile formulate de MS Regele M. I și MS Regina A. împotriva sentinței Tribunalului Teleorman. În motivarea acestei soluții, ca răspuns la criticile și excepțiile formulate de apelanți, Curtea de apel a reținut următoarele: Critica nerespectării termenului de 15 zile între data primirii citației și primul termen de judecată prevăzut de art. 114 1 alin. (3) coroborat cu art. 129 al. (2) și art. 315 al. (2) C.proc.civ., cu consecința împiedicării pregătirii apărării pârâților a fost respinsă. S-a observat că pârâții nu au formulat întâmpinare și nu s-au prevalat de această împrejurare nefiind întrunite condițiile prevăzute de art. 105 al. (2) C.proc.civ. sub aspectul vreunei vătămări cauzate acestora, astfel că s-a apreciat că instanța în mod corect a soluționat cauza. Pârâții, deși citați, nu s-au prezentat la primul termen fixat în proces. S-a constatat că cererea acordării unui termen pentru lipsă de apărare formulată la primul termen de pârât, nu a fost temeinic motivată potrivit art. 156 al. (1) C.proc.civ., astfel că, în mod corect, a fost respinsă, iar citarea MS Regina A., în calitate de pârâtă, și nu de intervenientă s-a apreciat că nu i-a cauzat acesteia nici o vătămare care să afecteze validitatea sentinței. Sub aspectele de fond ale cauzei, Curtea a mai constatat că sunt îndeplinite cerințele impuse de Legea nr. 105/1992 pentru recunoașterea hotărârii străine și că nu există nici o dovadă cu privire la fraude procedurale comise în judecarea pricinii de tribunalul străin și nici folosirea de către reclamant a diferitelor titluri și nume, nu ar putea conduce la concluzia că în cauză ar fi vorba de alte persoane.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia civilă nr. 3017 din 14 aprilie 2005, a admis recursul declarat de MS Regele M. I și MS Regina A. împotriva deciziei nr. 12 A din 14 ianuarie 2003 a Curții de Apel București, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținându-se că instanța de apel a validat nereguli procedurale esențiale comise în fața Tribunalului. Astfel, s-a constatat că pentru termenul de judecată de la 24 iunie 2002 – primul termen în fond după casare la Tribunal – pârâții MS Regele M. I și MS Regina A. au fost citați la domiciliul profesional al avocatului angajat numai pentru o fază procesuală anterioară, derularea procesului în fața Curții Supreme de Justiție, iar citațiile s-au comunicat la 10 iunie 2002 cu nerespectarea prevederilor imperative ale art. 114 1 alin. (3) C.proc.civ. S-a constatat că, în mod eronat, s-a apreciat de către Curtea de Apel că dispozițiile art. 114 alin. (3) C.proc.civ. nu sunt imperative și că - prin citarea menționată - nu s-a produs pârâților nici o vătămare. Vătămarea produsă a fost reținută din împrejurarea că deși au sesizat instanța despre greșita lor citare și despre dorința de a-și angaja un avocat pentru formularea unei întâmpinări, totuși instanța de fond a procedat la judecarea cauzei pronunțând o soluție care le este defavorabilă. S-a concluzionat că drepturile procesuale ale acestora au fost încălcate atât sub aspectul contradictorialității cât și al asigurării dreptului la apărare.

Curtea de Apel București rejudecând apelurile, prin decizia nr. 1357 A din 29 septembrie 2005, a admis apelul declarat de MS Regele M. I și MS Regina A. A fost anulată sentința civilă nr. 1809 din 1 iulie 2002 pronunțată de Tribunalul Teleorman și trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță, reținându-se că sentința apelată a fost pronunțată în lipsa pârâților iar procedura de citare a fost considerată neîndeplinită cu MS Regina A. potrivit dispozițiilor art. 85 C.proc.civ.

Tribunalul Teleorman, prin sentința civilă nr. 182 din 29 decembrie 2008, rejudecând cauza după casare, a admis cererea formulată de reclamantul C.M.G. - decedat pe parcursul judecății – și continuată de moștenitorii acestuia, fiii săi P.P. și N.A., ambii cu domiciliu ales la același avocat, precum și de E.L.R., moștenitoarea defunctei A.C.H. (soția supraviețuitoare a lui C.M.G.). S-a dispus recunoașterea în România, pentru a beneficia de puterea lucrului judecat, a sentinței nr. 132 din 67 februarie 1955 pronunțată de Secția I a Tribunalului din Lisabona, Portugalia. Tribunalul a rejudecat cauza având în vedere necesitatea respectării regulilor de citare cu privire la toate părțile din proces și a reanalizat îndeplinirea celor trei condiții prevăzute de art. 167 al. (6) din Legea nr. 105/1992. S-a reținut că hotărârea în discuție este definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunțată, acest aspect rezultând chiar din hotărâre, potrivit copiei supralegalizate de Ambasada României la Lisabona. S-a constatat, din considerentele hotărârii din 6 februarie 1955 a Tribunalului din Lisabona că instanța și-a verificat competența și s-a declarat competentă să judece cauza. Reclamantul, care a avut alegerea uneia din instanțele competente de la domiciliul pârâților, a ales instanța de la domiciliul unuia dintre aceștia și anume Tribunalul din Lisabona. Cu privire la condiția reciprocității, s-a reținut îndeplinirea acesteia, potrivit art. 6 al. (2) din Legea nr. 105/1992, în cauză nefăcându-se dovada contrară. S-a apreciat că hotărârea pronunțată de instanța portugheză nu încalcă autoritatea de lucru judecat invocată în cauză prin raportare la sentința nr. 2 din 1 decembrie 1926 a Primei Camere a Tribunalului de Primă Instanță al Departamentului Seine. Această din urmă instanță s-a declarat necompetentă să soluționeze fondul acțiunii în pretenții formulată la 4 martie 1926 de dna. I.M.V.L., pentru fiul său, M.G., împotriva Regelui C. al II-lea, deoarece ar fi necesar să examineze probleme ce țin de statutul personal civil al părților, cetățeni străini, cu privire la care nu s-a făcut dovada că nu au și alt domiciliu decât cel de fapt (pentru reclamantă), sau de trecere (pentru pârât) și nici că nici un alt tribunal nu este competent să-i judece în materie de statut civil. S-a observat că între cele două cauze nu există tripla identitate de obiect, cauză și părți cerută de art. 1201 C.civ., procesul de la Lisabona având ca obiect stabilirea filiației față de tată a petiționarului, iar obiectul procesului de la Paris fiind pretenții bănești reprezentând daune interese. S-a mai constatat că, potrivit art. 169 din Legea nr. 105/1992, instanța română nu poate proceda la examinarea în fond a hotărârii străine și nici să o modifice. Ca urmare, s-a apreciat că susținerile referitoare la împrejurarea că petiționarul nu are statutul unui copil din căsătorie, fiind fiul nelegitim al Regelui C. al II-lea, sunt aspecte care privesc fondul cauzei, în care instanța de exequatur nu poate interveni. În raport de susținerea pârâților că, în cauză, petentul putea recurge la procedura prevăzută de art. 10 din Decretul nr. 278/1960 privind actele de stare civilă, s-a constatat că la acesta se putea recurge în condițiile art. 166 din Legea nr. 105/1992, care prevede că în România hotărârile străine sunt recunoscute de plin drept dacă se referă la statutul civil al cetățenilor statului unde a fost pronunțată sau dacă fiind pronunțată într-un stat terț, au fost recunoscute mai întâi în statul de cetățenie al fiecărei părți, situație care nu se regăsește în cazul dedus judecății. De asemenea Tribunalul a constatat că a fost legal îndeplinită procedura de citare a reclamantei E.L.R., introdusă în cauză ca moștenitoare a defunctei A.C.H. Această parte a fost citată în conformitate cu dispozițiile incidente – Legea nr.189/2003, modificată prin Legea nr. 44/2007, în aplicarea Regulamentul nr. 1393/2007 al Parlamentului European și Consiliului Uniunii Europene cu modificările ulterioare – potrivit cărora instanțele române comunică actele judiciare și extrajudiciare direct către autoritățile primitoare ale statului respectiv în care domiciliază partea. Ca urmare, necomunicarea unei copii către Ministerul Justiției nu afectează valabilitatea comunicării făcute în statul de reședință a persoanei citate. S-a mai observat totodată că efectele procesuale nepatrimoniale ale stabilirii filiației reclamantului față de Regele C. al II-lea al României nu sunt în măsură să o vatăme și nici să-i folosească E.L.R., care nu este rudă cu C.M.G., ea fiind fiica dintr-o căsătorie anterioară a A.C.H., ultima soție a lui C.M.G.

Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă, prin decizia nr. 427 A din 12 iulie 2010, a respins ca nefondat apelul declarat de MS Regele M. I și de MS Regina A. În motivarea acestei soluții, Curtea de Apel, în raport de criticile formulate de apelanți, a reținut următoarele: Referitor la motivul de apel ulterior formulat cu privire la excepția nulității hotărârii de fond ca urmare a lipsei de capacitate procesuală de folosință a intimatei M.U. – întemeiată pe art. 41, 85 și 243 C.proc.civ. și pe art. 7 din Decretul nr. 31/1954 – s-a constatat că aceasta reprezintă un motiv de ordine privată, care derivă din caracterul relativ al acestei excepții de procedură, ca și din caracterul dispozitiv al reglementărilor legale menite a proteja moștenitorii părții decedate. S-a concluzionat că nulitatea invocată este relativă și nu absolută, iar ca sancțiune procedurală care lipsește actul total sau parțial de efectele lui, dacă nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege, este condiționată de existența unei vătămări. Sub acest aspect s-a constatat că deși la momentul pronunțării sentinței atacate, intimata M.U. decedase, singura sa moștenitoare, intimata M.L.Y.C. a declarat – printr-un înscris autentic apostilat potrivit Convenției de la Haga - că este pe deplin de acord cu sentința apelată și cu actele procedurale efectuate în cadrul dosarului, fiind de acord și cu recunoașterea sentinței portugheze pe teritoriul României ca urmare a dorinței în acest sens a autoarei sale, M.U., precum și a autoarei acesteia din urmă, E.L. S-a constatat că singura care ar fi putut invoca o vătămare prin necitarea în proces a autoarei sale, este intimata M.L.Y.C. și aceasta a declarat că își însușește pe deplin actele procedurale realizate în cauză. Pentru aceste considerente s-a respins excepția nulității hotărârii de fond ca neîntemeiată. Cu privire la motivul de apel referitor la vicierea procedurii de citare a numitei E.L.R. pe parcursul procesului, s-a reținut că citarea acestei părți a fost legal îndeplinită. S-a constatat că potrivit art.2 alin.(2) din Legea nr. 189/2003 privind asistența juridică internațională în materie civilă și comercială, cu modificările și completările ulterioare, reglementările acestui act normativ nu aduc atingere prevederilor dreptului comunitar aplicabil ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană. Norma este în acord cu dispozițiile constituționale ale art. 148 alin.(2) care prevăd aplicarea cu prioritate a prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, și a celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, față de dispozițiile contrare din legile interne. S-a constatat că în intervalul 12 noiembrie 2007 – când s-a dispus introducerea acestei părți în proces – și 22 decembrie 2008 – când cauza s-a dezbătut în fond – erau aplicabile dispozițiile Regulamentului comunitar (CE) nr. 1348/2000 din 29 mai 2000 privind notificarea și comunicarea în statele membre ale actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă și comercială [care în art. 14 alin. (1) prevedea posibilitatea notificării sau comunicării prin poștă]. S-a mai observat că Marea Britanie, țara în care a fost citată prin poștă E.L.R. nu a făcut nicio declarație – în temeiul art. 23 alin. (1) cu privire la condițiile în care un stat membru este abilitat, potrivit art.14 alin. (2) din Regulament – de a preciza condițiile în care acceptă notificarea sau comunicarea actelor judiciare în această modalitate, adică prin poștă. Dispoziția fiind edictată în favoarea statului de reședință al persoanei citate și nu a statului forului, indică caracterul facultativ și nu obligatoriu al prevederilor Regulamentului, pentru România care a dispus citarea prin poștă, neexistând astfel obligativitatea citării prin autoritatea centrală competentă. Dispozițiile art. 33 1 din Legea nr.189/2003, care restrâng cadrul modalităților de comunicare a actelor judiciare și extrajudiciare, sunt înlăturate în partea referitoare la această restrângere de prevederile regulamentului menționat potrivit principiului aplicării prioritare și directe a prevederilor dreptului comunitar. Ca urmare, s-a constatat că în mod corect s-a dispus citarea acestei părți direct prin poștă. Citarea în această modalitate a fost confirmată și de Ministerul Justiției, instituție desemnată în temeiul regulamentului comunitar în discuție, autoritate centrală. S-a mai reținut că deși citarea părții a fost dispusă (pentru termenul din 22 decembrie 2008) la 22 septembrie 2008, când Regulamentul nr. 348/2000 nu fusese încă abrogat de noul Regulament nr. 1393 din 13 noiembrie 2007 și, deci, actul de procedură întocmit era legal (potrivit art. 725 alin. final C.proc.civ.), noul Regulament prevede în mod similar permisiunea citării prin poștă (echivalența celor două prevederi fiind menționată și de apelant, în motivele de apel) și deci actul întocmit de instanță este și sub acest aspect legal. Nu s-a primit nici critica invocată de apelanți că pe dovada de îndeplinire a procedurii de citare pentru termenul din 22 decembrie 2008, se află o semnătură indescifrabilă despre care nu se menționează cui aparține. S-a constatat că semnătura este aferentă primei părți a documentului, rezervată destinatarului, neexistând sub aspectul valabilității, o obligație de descifrare a semnăturii persoanelor. Cât privește criticile referitoare la caracteristicile unei acțiuni în recunoașterea unei hotărâri judecătorești străine, s-a constatat că prevederile Legii nr. 105/1992 (art. 165 – 172) configurează această acțiune ca având o individualitate proprie, fără a se putea constata existența unui raport de accesorialitate a acesteia față de acțiunea soluționată prin hotărârea străină a cărei recunoaștere se solicită. Acțiunea accesorie depinde de soluția dată acțiunii principale, or soluția dată unei cereri de recunoaștere a hotărârii străine nu depinde de soluția acestei din urmă acțiuni, ci de îndeplinirea unor condiții special prevăzute de Legea nr. 105/1992. Ca urmare, s-a concluzionat că acțiunea de recunoaștere trebuie apreciată prin ea însăși și nu prin raportare la caracteristicile obiectului recunoașterii. În acest context, s-a apreciat că acțiunea în recunoașterea unei hotărâri străine este o acțiune nepatrimonială sui-generis care nu privește – în lipsa unor reglementări în acest sens – un drept pur personal, precum cele enumerate tradițional de doctrină care, de exemplu, privesc identitatea persoanei. Constatându-se lipsa caracterului personal al dreptului care se include în obiectul acțiunii deduse judecății, concluzia a fost aceea a posibilității transmiterii dreptului de a continua acțiunea pornită de reclamant, către moștenitori. Pentru a determina regimul juridic aplicabil raporturilor dintre moștenitori, s-a plecat de la constatarea că obiectul acțiunii (recunoașterea unei hotărâri străine) privește „o obligație de a face” a cărei prestație are în mod evident o natură indivizibilă și care, în lipsa unui regim juridic special distinct, pentru identitate de rațiune, este supus aceluiași regim juridic cu cel de drept comun care reglementează efecte obligațiilor indivizibile. S-a avut în vedere regula consacrată de art.1064 C.civ. referitoare la situația de indivizibilitate activă naturală, ce apare în situația în care creditorul unei obligații cu un obiect indivizibil, decedează lăsând în urma sa mai mulți moștenitori. Efectul principal al indivizibilității active este acela că fiecare dintre creditori (în cazul de față, moștenitori) poate cere debitorului executarea integrală a prestației ce formează obiectul obligației indivize. S-a constatat că sunt irelevante criticile invocate și dezvoltate amplu de apelanți, inclusiv sub aspectul calității de moștenitor, prin retransmitere, a numitei E.L.R., în condițiile în care ceilalți doi moștenitori, fiii reclamantului decedat, și-au manifestat în mod expres dorința de a continua acțiunea introdusă de autorul lor. La această împrejurare, instanța a mai reținut că se poate considera în baza unei prezumții simple că intimata E.L.R., căreia i s-au transmis în mai multe rânduri citații și acte procedurale, a fost de acord cu continuarea acțiunii în calitate de moștenitor și cu soluția pronunțată. Curtea a mai constatat și împrejurarea că aserțiunea apelanților referitoare la neexprimarea unei poziții procesuale în prezenta acțiune, de către A.C. - autoarea intimatei E.L.R. - este infirmată de copia procurii autentice, procură necontestată de apelanți, prin care s-a precizat în mod expres, acceptarea succesiunii după defunctul soț – reclamantul din prezenta cauză, menționându-se și mandatul acordat împuternicitului M.Y., între altele, pentru „susținerea cererii de exequatur”. Referitor la cerințele art. 112 pct. 4 C.proc.civ., potrivit căruia „cererea de chemare în judecată va cuprinde arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea”, Curtea de apel a reținut că nu trebuie căutată cauza cererii de chemare în judecată în temeiul de drept, ci în principiul generator al dreptului subiectiv reclamat. Neindicarea temeiului de drept sau indicarea sa greșită nu trebuie confundată cu lipsa cauzei juridice a acțiunii reclamantului, fiind atributul instanței să stabilească norma legală incidentă în raport de ceea ce partea supune judecății, respectând astfel, principiului disponibilității care guvernează materia procesul civil, dar și principiului rolului său activ. Așadar, nu este necesar ca reclamantul să indice chiar textele de lege pe care se întemeiază, deoarece cu ajutorul obiectului și al motivelor de fapt, judecătorul însuși va realiza încadrarea, iar dacă a fost indicat temeiul juridic de reclamant, judecătorul nu este însă, ținut de acesta, ci are obligația să dea calificarea legală corectă cererii, în virtutea rolului său activ, prevăzut de art. 129 alin.(4) și (5) C.proc.civ. Curtea a observat că sunt întemeiate criticile apelanților referitoare la greșita precizare a temeiului juridic al acțiunii, prin cererea depusă de moștenitori, la termenul din data de 17.09.2007, pentru considerentele pe care aceștia le-au expus, însă a reținut că acest fapt nu este de natură să atragă nelegalitatea sentinței apelate, în condițiile în care instanța de fond a soluționat cauza în baza temeiului juridic corect, Legea nr. 105/1992 la care de altfel, prin chiar concluziile formulate cu prilejul dezbaterilor pe fond, ambele părți s-au referit, și, ca urmare, Tribunalul a decis în mod evident, asupra temeiului juridic corect al cauzei - Legea nr. 105/1992 și s-a raportat în cadrul hotărârii, exclusiv la condițiile legale prevăzute de acest act normativ. Criticile referitoare la nemotivarea hotărârii instanței de fond, au fost respinse ca nefondate. S-a apreciat că sunt îndeplinite condițiile procedurale cerute pentru motivarea hotărârii, chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părți, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raționamente logice, judecătorul având obligația să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat, diferitelor argumente pe care părțile și-au sprijinit capetele de cerere. S-a observat că tribunalul și-a fundamentat soluția prezentând argumentele de fapt și de drept, în sensul art. 261 pct. 5 C.proc.civ. Astfel, s-a constatat că instanța de judecată a expus concluziile, în mod argumentat, reliefând de ce a apreciat că se impune recunoașterea hotărârii străine și de ce nu se poate proceda la analiza apărărilor invocate prin întâmpinare, de către pârâți, considerând că respectivele apărări reprezintă „aspecte legate de fondul pricinii, soluționate definitiv prin hotărârea străină și care nu pot fi examinate de către tribunal, cu prilejul soluționării cauzei de față, întrucât art. 168 din Legea nr. 105/1992 prevede că instanța română nu poate proceda la examinarea în fond a hotărârii străine și nici la modificarea ei”. Așadar, sub acest aspect s-a constatat că argumentele instanței sunt arătate, pertinente și coerente. De altfel, Curtea a constatat că și apelanții au recunoscut în cuprinsul criticilor subsumate acestui motiv de nelegalitate, împrejurarea că instanța de fond a arătat că nu se poate pronunța asupra acestor apărări pe care le-a calificat ca fiind apărări de fond, ceea ce echivalează cu răspunsul instanței asupra acestor apărări, printr-un considerent comun. Corectitudinea argumentelor instanței de fond reprezintă o problemă distinctă de aceea a necesității motivării, neputându-se realiza o echivalență între cele două obligații procesuale. Tot în legătură cu acest aspect, Curtea a reținut și faptul că nu este întemeiată nici critica vizând analizarea de către instanță a unor excepții invocate de apelanți în ciclurile anterioare de judecată, nemaifiind reluate în rejudecarea cauzei și nu determină caracterul nelegal al sentinței, deoarece instanța de judecată s-a pronunțat și asupra cererii formulate sub aspectul fondului său, cu corolarul apărărilor invocate de părțile litigante, de-a lungul procesului. Casarea hotărârilor anterioare nu determină anularea actelor procesuale realizate de părți, invocarea respectivelor excepții reprezentând mijloace procesuale de apărare pe care în mod corect, în lipsa unei renunțări exprese la ele a părților ce le-au invocat, tribunalul le-a evaluat. Motivul de apel referitor la incidența în speță a cazului secund de refuz al recunoașterii - reglementat de prevederile art. 168 din Legea nr.105/1992 – în sensul că hotărârea încalcă ordinea publică de drept internațional privat român , a fost respins ca nefondat, pentru următoarele argumente: Curtea a confirmat susținerile apelanților referitoare la faptul că principiul respectării unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, reprezintă un element component al ordinii publice de drept internațional privat român, pentru argumentele juridice corect individualizate de către apelanți. Totuși, s-a observat că ireconciliabilitatea invocată de apelanți, în temeiul acestui principiu, între hotărârea străină și sentința civilă nr. 1 din 08.01.1919 a Tribunalului Ilfov, Secția a III-a civilă, în realitate, nu există. Astfel, hotărârea de la Lisabona a stabilit filiația legitimă (din căsătorie) a reclamantului, față de Regele C. al II-lea al României. Apelanții au precizat că sentința Tribunalului Ilfov, ar fi stabilit cu efect retroactiv deplin, nulitatea absolută a căsătoriei încheiate între Rege și mama reclamantului, I.L. În consecință, apelanții au apreciat că nu se poate recunoaște calitatea de fiu legitim (din căsătorie) a reclamantului, cât timp din punct de vedere juridic, acea căsătorie nu a existat în temeiul normelor juridice în vigoare atât la momentul încheierii sale, cât și al constatării nulității. Instanța de apel a observat că preocuparea generală progresivă europeană, intensificată în ultimele decenii, de protejare a copiilor față de eventualele greșeli realizate de părinții lor, a determinat configurarea unui regim special juridic, edificat pe principiul pilon al prevalării interesului superior al copilului. S-a apreciat că această tendință protectoare a determinat pe plan legislativ și jurisprudențial, fie îndepărtarea cerinței bunei-credințe pentru recunoașterea calității de copil legitim, în cazul anulării căsătoriei părinților, fie o interpretare largă a noțiunii de bună-credință, pentru a întinde beneficiul căsătoriei presupuse doar a fi legală, față de copii. S-a apreciat că este necesar să fie realizată o distincție clară între nulitatea chiar absolută a căsătoriei, pe de o parte, și poziția psihică a soților la momentul contractării sale. Acest lucru semnifică faptul că eventuala constatare în cadrul unei hotărâri judecătorești, a nulității absolute ca urmare a încălcării anumitor forme imperative prevăzute legal (exempli gratia, lipsa publicității la celebrarea sa), nu va determina automat, concluzia relei-credințe a soților la încheierea unei astfel de căsătorii nule absolut, judecătorul fiind dator de a cerceta poziția psihică a soților, în contextul întregii situații de fapt relevante. Or, din conținutul concret al sentinței Tribunalului Ilfov, Curtea de apel a reținut sub aspectul situației de fapt că împrejurarea că Prințul C. și dna. I.L. au călătorit la Odessa, pentru a se căsători, relevă încercarea de a eluda opoziția Regelui F., consacrată în principiul dinastic al interdicției căsătoriilor morganatice, însă nu permite îndoială asupra faptului că cei doi erau înțeleși să contracteze o căsătorie valabilă potrivit formelor legii locului încheierii acesteia. Pe de altă parte, s-a mai observat (cum a reținut și Tribunalul de la Paris), că din conținutul sentinței Tribunalului Ilfov rezultă că judecata a vizat doar comportamentul Prințului C. care a părăsit România la data de 27.08.1918, a descins la Hotelul Bristol din Odessa, în cel mai strict incognito, la data de 31.08.1918, s-a căsătorit cu dna. I.L., la Biserica Pocrovski, fără să fi procedat nici în România, nici la Odessa, la publicațiile prevăzute de legea română sau rusă. În contextul situației de fapt reținută în sentința nr.1/1919, Curtea de apel a concluzionat că și dacă s-ar admite că acțiunea Prințului C. nu a fost în totalitate de bună-credință, nu se poate găsi în conținutul hotărârii judecătorului român din 1919, dovada relei-credințe a soției Alteței Sale Regale. S-a mai observat că opiniile marilor juriști ai epocii reprezintă elemente prealabile pronunțării sentinței Tribunalului Ilfov. Analiza impusă de exigențele art. 168 din Legea nr. 105/1992, vizează însă, considerentele hotărârii pronunțate, statuările instanței asupra valabilității căsătoriei încheiate între cei doi soți, dar cel mai important, asupra atitudinii psihice a soților la momentul contractării respectivei căsătorii. În consecință, pentru ansamblul acestor considerente, Curtea a apreciat că susținerile referitoare la incidența cazului secund de refuz al recunoașterii, reglementat de prevederile art. 168 din Legea nr.105/1992 - hotărârea încalcă ordinea publică de drept internațional privat român, circumstanțiate inclusiv prin aspectul caracterului opozabil erga omnes , dar și relativ, între părți, al sentinței Tribunalului Ilfov, sunt nefondate. În mod egal s-a observat că argumentul apelanților referitor la stabilirea de către instanța pariziană, a ireconciliabilității invocate, este neîntemeiat, atât timp cât pasajul invocat în acest sens, de către aceste părți, se regăsește în partea expozitivă a hotărârii franceze, unde au fost expuse susținerile părților și nu concluziile argumentate ale Tribunalului Marii Instanțe din Paris. Motivul de apel referitor la incidența cazurilor de refuz al recunoașterii, reglementate de prevederile art. 168 alin. (1) și (2) din Legea nr.105/1992, a fost de asemenea considerat nefondat. Apelanții au invocat faptul că hotărârea încalcă ordinea publică de drept internațional privat român, pentru că, pe de o parte, în realitate instanța străină nu a aplicat legea română și, pe de altă parte, s-a fraudat procedura, în sensul ignorării în mod voit a unor probe sau enunțării unor afirmații false privitoare la existența unor probe. Susținerile amplu dezvoltate, au fost apreciate însă de Curte, ca fiind nefondate, deoarece criticile subsumate acestora, de către apelanți, reprezintă în realitate o dezbatere asupra fondului judecății instanței portugheze, astfel cum în mod corect a constatat și instanța de fond. Astfel, Curtea a observat împrejurarea că, potrivit hotărârii portugheze, judecătorul portughez a aplicat în primul rând legea română pentru a judeca pricina dedusă judecății sale, realizând trimiteri la prevederi legale românești pe care le-a apreciat incidente, la probe administrate în cauză, în temeiul cărora a concluzionat în sensul calității reclamantului, de fiu legitim al Regelui C. al II-lea. Instanța de apel a constatat că toate criticile apelanților referitoare la neaplicarea în realitate a legii române sau referitoare la greșita sa aplicare, implică - urmare a statuării exprese a instanței portugheze asupra incidenței și aplicării legii române - o examinare în fond a hotărârii străine, fapt care excede cadrului atribuțiilor instanței române, potrivit prevederilor art. 169 din legea menționată. Cu alte cuvinte, atâta timp cât instanța de la Lisabona a precizat în cadrul hotărârii sale, că aplică legea română pentru soluționarea litigiului, procedând în continuare astfel, negarea de către apelanți a acestor statuări, s-a considerat că ar determina în mod evident, o analiză a modului în care judecătorul portughez a aplicat legea română. Această analiză care ar trebui să fie realizată de către instanța română, ar echivala cu o cercetare în fond a cauzei, fapt prohibit însă, de dispoziția legală evocată. Ca urmare, toate criticile formulate sub acest aspect, inclusiv cele referitoare la frauda determinată de imposibilitatea administrării anumitor categorii de probe în raport de instituțiile de drept substanțial român incidente, nu au fost primite. Corolarul acestor argumente îl reprezintă lipsa incidenței în cauză, a prevederilor art. 168 alin. (2) din Legea nr.105/1992, invocate de apelanți (privite ca un alt caz de încălcare a ordinii publice de drept internațional privat român), ca urmare a neîntrunirii situației premisă prevăzute de acest text: neaplicarea legii române. În raport de împrejurarea că judecătorul portughez și-a întemeiat soluția pe aplicarea legii române (lege considerată de către apelanți, unic aplicabilă), s-au apreciat ca nerelevante criticile referitoare la eventuala greșită stabilire a incidenței și a altor legi: portugheză sau franceză. În ceea ce privește criticile circumscrise realizării unei fraude în sensul art. 168 alin.(1) pct. 1 din Legea nr. 105/1992, Curtea a constatat că textul evocat vizează situația când hotărârea este rezultatul unei fraude comise în procedura urmată în străinătate. Această sintagmă vizează situația realizării unor fraude procesuale. Or, apelanții menționează sub acest aspect faptul că frauda s-ar fi comis prin: stabilirea greșită de către judecătorul portughez a diferitelor elemente pentru soluționarea cauzei (plasarea momentului concepțiunii în perioada căsătoriei; stabilirea eronată a timpului căsătoriei în raport de prevederile legale românești de la acea epocă). S-a constatat că toate aceste aspecte nu se subordonează conceptului de fraudă procesuală, astfel cum a fost configurat, ci ele vizează în mod clar raționamentul logico-juridic al magistratului, raționament întemeiat pe premisele reprezentate de prevederile legale și situația de fapt (dedusă din probele administrate), care se circumscrie, așadar, judecății de fond, ca activitate finală a magistratului, putând fi combătute doar prin intermediul exercitării căilor de atac împotriva hotărârii pronunțate de judecătorul portughez. Aceeași concluzie s-a aplicat și în privința criticilor referitoare la frauda comisă prin intermediul ignorării în mod voit, a unor probe sau prin realizarea unor afirmații false privitoare la existența unor probe. Aceste critici vizează modul de stabilire a situației de fapt, prin înlăturarea, omisiunea sau interpretarea unor probe existente la dosar și ele nu converg către o fraudă procesuală, ci către o ipotetică eronată evaluare a situației de fapt de către judecător, remediul procesual fiind acela al exercitării căii de atac împotriva respectivei sentințe, fapt nerealizat de către apelanții din prezenta cauză. Reținând și aspectul neincidenței în cauză a prevederilor art. 168 alin. (1) pct. 3 din lege, ca urmare a caracterului distinct al obiectului pricinii soluționate de Tribunalul Ilfov, de cel al cauzei portugheze, Curtea a apreciat prin completarea sau înlocuirea după caz, a considerentelor reținute de către prima instanță de judecată, faptul că în cauză, nu se poate refuza recunoașterea sentinței portugheze în temeiul prevederilor Legii nr.105/1992.

Recursul Împotriva deciziei Curții de Apel București, au declarat recurs MS Regele M. I și MS Regina A. În drept a fost invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., decizia fiind pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. În fapt s-au formulat critici cu privire la următoarele aspecte: Un prim motiv de recurs a privit excepția nulității hotărârii de fond care a fost pronunțată în contradictoriu cu o persoană decedată, excepție de ordine publică, ridicată și în apel pe calea unui motiv formulat separat. M.L.Y.C. a fost introdusă în cauză abia în faza apelului, când reclamanții au dezvăluit faptul că M.U. decedase și au prezentat un certificat de moștenitor pentru sora acesteia. S-a invocat nerespectarea dispozițiilor art. 41, 85, 243 alin. (1) C.proc.civ. coroborate cu art. 7 din Decretul nr. 31/1954, dispoziții imperative care ocrotesc, mai mult decât un interes privat al moștenitorilor, un interes mai larg al bunului mers al justiției și asigurarea desfășurării corecte și echilibrate a procesului civil. Recurenții și-au motivat interesul, susținând acest motiv de recurs, prin dorința de a obține o hotărâre de respingere a cererii, dar pronunțarea hotărârii de fond in contradictoriu cu o persoana decedata, este echivalentă cu pronunțarea unei hotărâri nule, care perpetuează starea de ambiguitate în privința chestiunii recunoașterii hotărârii de la Lisabona, împre