ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1006/2014
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1006/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Asupra recursului
de față;
Din examinarea
lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul
Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. 16310/3/2012, reclamanta G.A.
a solicitat în contradictoriu cu pârâtul B.I., ca prin hotărârea ce se va pronunța
să se dispună recunoașterea pe teritoriul României a hotărârii (rezoluție parțială)
pronunțate de Tribunalul Districtual Josefstadt din Viena, Republica Austria, la
data de 12 aprilie 2010, în cauza nr. 27 C 16/05 t - 233, definitivă și executorie,
privind stabilirea paternității minorului B.G., născut la data de 17 decembrie 2002,
în Viena, Austria, față de pârâtul B.I.
Reclamanta a solicitat
totodată recunoașterea pe teritoriul României a dispoziției tranzitorii pronunțate
de Tribunalul Districtual al Orașului Viena, Republica Austria, la data de 27 mai
2011, în cauza nr. 90 Pu 75/10 s - 11, definitivă și irevocabilă și a hotărârii
pronunțate de Tribunalul Districtual Intern al Orașului Viena, Republica Austria,
la data de 27 mai 2011, în cauza nr. 90 Pu 75/10 s - 34, definitivă și executorie,
privind atribuirea custodiei minorului B.G., născut la data de 17 decembrie 2002,
în Viena, Austria, către mama sa, G.A. și obligarea pârâtului B.I. în calitate de
tată la plata pensiei de întreținere în favoarea minorului B.G. precum și încuviințarea
executării pe teritoriul României a acestor hotărâri privind pensia de întreținere
stabilită în favoarea minorului.
Prin sentința
civilă nr. 2350 din 20 decembrie 2012, Tribunalul București a admis cererea formulată
de reclamanta G.A. în contradictoriu cu pârâtul B.I. și a dispus recunoașterea pe
teritoriul României a efectelor juridice depline ale hotărârii (rezoluție parțială)
pronunțate de Tribunalul Districtual Josefstadt din Viena, Republica Austria, la
data de 17 august 2009, în cauza nr. 27 C 16/05 t - 188, definitivă și irevocabilă
și ale hotărârii pronunțate de Tribunalul Districtual Josefstadt din Viena, Republica
Austria, la data de 12 aprilie 2010, în cauza nr. 27 C 16/05 t - 233, definitivă
și executorie, privind stabilirea paternității minorului B.G., născut la 17 decembrie
2002 în Viena, Austria, față de pârâtul B.I. De asemenea, s-a dispus recunoașterea
pe teritoriul României efectele juridice depline ale dispoziției tranzitorii pronunțate
de Tribunalul Districtual al Orașului Viena, Republica Austria, la data de 27 mai
2011, în cauza nr. 90 Pu 75/10 s - 11, definitivă și irevocabilă și ale hotărârii
pronunțate de Tribunalul Districtual Intern al Orașului Viena, Republica Austria
la data de 27 mai 2011 în cauza nr. 90 Pu 75/10 s - 34, definitivă și executorie
privind atribuirea custodiei minorului B.G., născut la data de 17 decembrie 2002,
în Viena, Austria către mama sa, G.A. și obligarea pârâtului B.I., în calitate de
tată, la plata pensiei de întreținere în favoarea minorului B.G., încuviințând totodată
executarea pe teritoriul României a dispoziției tranzitorii pronunțate de Tribunalul
Districtual al Orașului Viena, Republica Austria, la data de 27 mai 2011, în cauza
nr. 90 Pu 75/10 s - 11 și a hotărârii pronunțate de Tribunalul Districtual Intern
al Orașului Viena, Republica Austria, la data de 27 mai 2011, în cauza nr. 90 Pu
75/1 Os - 34, pentru creanța de întreținere în favoarea creditorului minor B.G.,
născut la data de 17 decembrie 2002, în cuantum de 70.326 euro pentru perioada 17
decembrie 2002 - 31 martie 2012 și în cuantum de 725 euro lunar plus 4% dobânzi
de întârziere calculate de la data scadenței, de la data de 1 aprilie 2012 până
când minorul se va putea întreține singur, împotriva debitorului B.I., cu mențiunea
că plata acestor sume se va face de către debitor reprezentantului legal al creditorului
minor, G.A.
Pentru a pronunța
această soluție, tribunalul a reținut în esență următoarele:
Având în vedere
că cererile având ca obiect stabilirea filiației sunt excluse din domeniul de aplicare
al Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului privind competența, recunoașterea
și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii
părintești, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (3) lit. a) din Regulament, cererea
de recunoaștere a celor două hotărâri străine privind stabilirea paternității minorului
față de pârât, este supusă dispozițiilor Legii nr. 105/1992 cu privire la reglementarea
raporturilor de drept internațional privat, cu modificările ulterioare.
Potrivit dispozițiilor
art. 165 și art. 166 din Legea nr. 105/1002 privind reglementarea raporturilor de
drept internațional privat, hotărârile străine care se referă la statutul civil
al cetățenilor statului unde au fost pronunțate sunt recunoscute de drept în România,
hotărârile referitoare la alte procese fiind supuse recunoașterii în condițiile
art. 167 din aceeași lege.
Hotărârile străine
a căror recunoaștere se solicită sunt acte de jurisdicție ale instanțelor judecătorești
din Austria, fiind îndeplinite cumulativ cerințele art. 167 și art. 168 din Legea
nr. 105/1992, întrucât hotărârile de stabilire a paternității minorului născut în
Austria sunt definitive potrivit legii austriece, instanțele care le-au pronunțat
au avut, potrivit legii austriece, competența să judece procesul; există reciprocitate
între România și Austria privind recunoașterea hotărârilor, cele două state fiind
membre ale Uniunii Europene, nu a fost fraudată legea competentă a cârmui raportul
juridic dedus judecății; nu este încălcată ordinea publică de drept internațional
privat român; nu este încălcată competența exclusivă a instanțelor române prevăzută
de art. 151 din Legea nr. 105/1992, cu modificările ulterioare; procesul nu a fost
soluționat pe fond între aceleași părți printr-o hotărâre, chiar nedefinitivă a
instanțelor române și nici nu se află în curs de judecare în fata acestora la data
sesizării instanței străine.
Tribunalul a reținut
că în cauză nu există niciun motiv de refuz al recunoașterii celor două hotărâri
străine de stabilire a paternității minorului, astfel încât a recunoscut aceste
hotărâri pe teritoriul României.
În ceea ce privește
hotărârea pronunțată de Tribunalul Districtual Intern al Orașului Viena, Republica
Austria, la data de 27 mai 2011, în cauza nr. 90 Pu 75/10 s - 34, definitivă și
executorie, prin care s-a dispus atribuirea dreptului de a exercita exclusiv autoritatea
părintească asupra minorului B.G., născut la 17 decembrie 2002 în Viena, Austria
către mama sa, G.A., pentru recunoașterea sa sunt aplicabile dispozițiile Regulamentului
(CE) nr. 2201/2003 al Consiliului, privind competența, recunoașterea și executarea
hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești,
potrivit art. 1 alin. (2) lit. a) din Regulament.
Potrivit art.
21 alin. (1) și alin. (3) din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2201/2003, hotărârile
judecătorești pronunțate într-un stat membru se recunosc în celelalte state membre
fără a fi necesar să se recurgă la vreo procedură, orice parte interesată putând
cere însă pronunțarea unei hotărâri de recunoaștere sau de refuz al recunoașterii
hotărârii.
S-a reținut că
în speță nu există niciunul din motivele de refuz al recunoașterii hotărârii decurgând
din art. 23 din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2201/2003, iar dispozițiile
art. 24 din același Regulament interzic controlul competenței instanței judecătorești
din statul membru de origine.
Tribunalul a constatat
că pârâtul a fost legal citat în procedura exequatorului, fiind reprezentat de avocat,
iar obiecțiile sunt vădit nefondate.
În ceea ce privește
dispoziția tranzitorie pronunțată de Tribunalul Districtual al Orașului Viena, Republica
Austria, la 27 mai 2011, în cauza nr. 90 Pu 75/10 s - 11, definitivă și irevocabilă
și dispozițiile din hotărârea pronunțată de Tribunalul Districtual Intern al Orașului
Viena, Republica Austria la 27 mai 2011, în cauza nr. 90 Pu 75/10 s - 34, definitivă
și executorie privind obligarea pârâtului B.I., în calitate de tată, la plata pensiei
de întreținere în favoarea minorului B.G., născut la 17 decembrie 2002, în Viena,
Austria, pentru recunoașterea și încuviințarea executării lor în România sunt aplicabile
dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 4/2009 al Consiliului, privind competența,
legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea în materie
de obligații de întreținere, cererile privind obligația de întreținere fiind excluse
din domeniul de aplicare al Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului privind
competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială
și în materia răspunderii părintești, potrivit art. 1 alin. (3) lit. e) din acest
din urmă regulament.
Regulamentul (CE)
nr. 4/2009 al Consiliului se aplică de la data de 18 iunie 2011, dată de la care
Comunitatea Europeană aplică în mod provizoriu și Protocolul de la Haga din 23 noiembrie
2007 privind legea aplicabilă obligațiilor de întreținere.
Potrivit art.
23 alin. (1) și alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului, o hotărâre
pronunțată într-un stat membru care nu are obligații în temeiul Protocolului de
la Haga din 2007, așa cum era Austria la data pronunțării celor două hotărâri supuse
procedurii exequaturului, este recunoscută în alte state membre fără a fi necesar
să se recurgă la o procedură specială, în caz de contestație orice parte interesată
putând cere însă pronunțarea unei hotărâri de recunoaștere.
În speță nu există
niciunul din motivele de refuz al recunoașterii hotărârilor de stabilire a pensiei
de întreținere, decurgând din art. 24 din Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului,
deoarece recunoașterea hotărârilor nu contravine ordinii publice din România, criteriul
ordinii publice neputând fi aplicat normelor în materie de competență.
Constatând că
în speță sunt îndeplinite cerințele art. 28 și ale art. 30 din Regulamentul (CE)
nr. 4/2009 al Consiliului, debitorul pârât neputând, în această etapă a procedurii,
formula apărări împotriva încuviințării executării, tribunalul va încuviința executarea
pe teritoriul României a celor două hotărâri străine, pentru creanța de întreținere
în favoarea creditorului minor B.G., născut la 17 decembrie 2002, în cuantum de
70.326 euro pentru perioada 17 decembrie 2002-31 martie 2012 și în cuantum de 725
euro lunar plus 4% dobânzi de întârziere calculate de la data scadenței, de la data
de 1 aprilie 2012 până când minorul se va putea întreține singur, împotriva debitorului
B.I.
Împotriva acestei
hotărâri judecătorești a declarat apel pârâtul B.I. criticând hotărârea apelată
ca fiind netemeinică și nelegală în ceea ce privește recunoașterea hotărârii străine
de stabilire a paternități și consecutiv, a custodiei minorului.
Prin decizia civilă
nr. 126 A/25 aprilie 2013, Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru
cauze cu minori și de familie, a respins apelul ca nefondat și a luat act că reclamanta
și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Pentru a pronunța
această soluție, Curtea de Apel a reținut în esență următoarele:
Apelantul a expus
în detaliu critici doar cu privire la recunoașterea hotărârii referitoare la stabilirea
paternității. Apelantul pârât susține că există un impediment la recunoașterea acestei
hotărâri ce constă în faptul că există un proces desfășurat între aceleași părți
soluționat prin pronunțarea unei hotărâri de către instanțele române.
Curtea a apreciat
că litigiul care a făcut obiectul Dosarului civil nr. 23821/299/2006 nu poate constituie
un impediment pentru recunoașterea hotărârii de stabilire a paternității minorului,
în sensul prevederilor art. 168 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 105/1992, deoarece,
verificând traseul procesului, se constată că, în faza rejudecării, reclamanta și-a
modificat acțiunea, restrângând-o doar la două capete de cerere referitoare la schimbarea
numelui minorului și acordul pârâtului pentru libera circulație a minorului, capete
de cerere care nu format obiect de judecată pentru instanțele austriece.
Nu este suficient
să fi fost sesizată o instanță română cu una dintre pretențiile care fac obiectul
hotărârii străine, ci este necesar, pentru a fi incidente prevederile art. 168
alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 105/1992 este necesar să se fi pronunțat o hotărâre
chiar nedefinitivă asupra chestiunii respective sau cel puțin să fie pendinte un
proces, având acest obiect.
Pârâtul a mai
invocat faptul că instanța din Austria a avut în vedere declarația credibilă a mamei,
fapt care, în opinia apelantului este de natură să contravină ordinii publice din
România, potrivit căreia simpla mărturisire este asimilată unei probe numai în măsura
în care se coroborează cu alte probe.
Din examinarea
considerentelor hotărârii austriece, rezultă fără îndoială, că situația de fapt
a fost reținută de instanță în urma analizării coroborative a tuturor probelor administrate
în cauză și nu exclusiv pe baza declarației date de reclamantă.
Faptul că instanța
austriacă a calificat-o ca fiind credibilă nu este de natură să îndreptățească concluzia
că împrejurările de fapt ale cauzei au fost stabilite exclusiv pe baza respectivei
declarații, în condițiile în care instanța arată că aspecte de fapt au fost elucidate
prin interpretarea coroborată a întregului material probator avut la dispoziție
în dosar.
Problema forței
probante a mărturisirii s-a pus în ipoteza în care aceasta era defavorabilă celui
care o dădea, astfel că se punea problema dacă se poate pronunța o soluție, evident,
nefavorabilă părții respective, exclusiv pe baza acesteia. în procesul aflat pe
rolul instanței austriece, declarația reclamantei era favorabilă acesteia, iar soluția
a fost pronunțată de instanța străină, pe baza situației de fapt stabilită prin
examinarea coroborativă a tuturor probelor administrate.
În ceea ce privește
recunoașterea hotărârii de acordare a custodiei exclusive a minorului către reclamantă,
deși apelantul nu a formulat critici concrete, Curtea a reținut că prima instanță
s-a raportat la Regulamentul CE nr. 2201/2003, ale cărui dispoziții Ie-a interpretat
și aplicat corect.
împotriva acestei
decizii a declarat recurs pârâtul B.I. criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate:
Potrivit art.
168 din Legea nr. 105/1992: „Recunoașterea hotărârii străine poate fi refuzată în
unul dintre următoarele cazuri: hotărârea este rezultatul unei fraude comise în
procedura urmată în străinătate; hotărârea încalcă ordinea publică de drept internațional
privat român sau procesul a fost soluționat între aceleași părți printr-o hotărâre,
chiar nedefinitivă, a instanțelor române sau se afla în curs de judecare în fața
acestora la data sesizării instanței străine”.
Procesul având
drept obiect stabilirea paternității minorului a fost soluționat, nedefinitiv, de
către instanțele romane, în acest sens pe rolul Tribunalului București fiind înregistrată
în prezent cauza nr. 23821/299/2006.
Restrângerea cererii
de chemare în judecată în fața instanței române nu prezintă relevanță atâta vreme
cât instanța națională a fost investită inclusiv cu un capăt de cerere identic cu
cel soluționat în
Austria, renunțarea
la judecata sa intrând în puterea lucrului judecat și nemaiputând face obiectul
unei alte judecăți.
Textul legal în
discuție nu face nicio discuție cu privire la modalitatea de soluționare a litigiului
în fața instanței naționale.
Cererea de recunoaștere
a hotărârii străine devine inadmisibilă, fiind pe deplin aplicabile dispozițiile
art. 168 pct. 3 din Legea nr. 105/1992 de vreme ce reclamantul a optat pentru soluționarea
cererilor sale în fata instanțelor române.
Procedura exequaturului
este o procedură specială care conferă reclamantului posibilitatea, în condițiile
expres prevăzute de lege, să obțină ocrotirea drepturilor și intereselor sale legitime,
consacrate într-o hotărâre străină, pe teritoriul național, cu condiția esențială
să nu se mai fi adresat instanțelor competente din România, tocmai pentru a fi evitate
hotărâri judecătorești contradictorii.
O condiție esențială
pentru ca hotărârea străină să poată fi recunoscută pe teritoriul României este
aceea ca hotărârea străină să nu contravină normelor de drept privat român. La stabilirea
paternității, instanța austriacă a avut în vedere considerente care vizează „declarația
credibilă” a mamei minorului, împrejurare care contravine normelor de drept romanesc
în condițiile în care, potrivit legislației naționale, simpla mărturisire a uneia
dintre părțile procesului nu este asimilată unei veritabile probe în condițiile
în care nu se coroborează și cu alte mijloace de probă administrate în fața instanței.
Așadar, există
un real impediment la recunoașterea hotărârii străine pe teritoriul României, în
condițiile în care normele interne de drept dintre cele două state se află într-o
flagrantă contradicție, fiind ireconciliabile.
În cauză, G.A.
a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Analizând recursul,
prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta
este nefondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente:
În cauză nu sunt
îndeplinite cerințele prevăzute de art. 168 din Legea nr. 105/1992.
În privința Dosarului
nr. 23821/299/2006* înregistrat pe rolul Tribunalului București, Înalta Curte reține
că acele capete de cerere care au ca obiect stabilirea paternității, atribuirea
custodiei minorului și pensia de întreținere nu au fost soluționate de instanța
română. Aceasta deoarece sentința prin care au fost soluționate respectivele cereri
a fost desființată în recurs și s-a stabilit cu putere de lucru judecat că aceste
cereri au fost soluționate irevocabil de către instanțele din Austria, instanțe
competente a soluționa cauza în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 105/1992.
Mai mult decât
atât, în rejudecare, intimata-reclamantă a renunțat la judecarea capetelor de cerere
ce vizează stabilirea paternității, pensia de întreținere și stabilirea autorității
părintești.
Din acest punct
de vedere, instanțele române nu au pronunțat nicio hotărâre, nici măcar nedefinitivă,
în speță nefiind îndeplinită ipoteza prevăzută de art. 168 pct. 3 din Legea nr.
105/1992.
Prin renunțarea
la judecata sus-menționatelor capete de cerere de către reclamanta-intimată rezultă
că nu mai există pe rolul instanțelor române respectivele cereri.
Așa fiind, critica
recurentului în ceea ce privește condiția esențială de a nu se mai fi adresat instanțelor
competente din Româna, tocmai pentru a fi evitate hotărâri judecătorești contradictorii
nu poate fi primită, atâta timp cât instanțele române nu au soluționat și nici nu
sunt investite de a soluționa vreo cerere având ca obiect stabilirea paternității,
pensia de întreținere și stabilirea autorității părintești.
Nici teza a ll-a
a textului de lege nu este aplicabilă în cauză, respectiv, procesul se afla în curs
de judecare în fața instanțelor române la momentul sesizării instanțelor străine,
întrucât acțiunea în fata instanțelor austriece a fost introdusă în cursul anului
2003, anterior sesizării instanțelor române în anul 2006.
În ceea ce privește
critica privind faptul că hotărârea străină să nu contravină normelor de drept privat
român, Înalta Curte reține că aceasta este nefondată.
Curtea de Apel
a reținut în mod corect că instanța austriacă a stabilit situația de fapt în urma
analizării coroborative a tuturor probelor administrate în cauză și nu exclusiv
pe baza declarației date de reclamantă.
Mai mult decât
atât, în legislația română, mărturisirea este un mijloc veritabil de probă, aceasta
neavând însă forța probantă absolută.
„Declarația credibilă”
a mamei nu a fost criteriul absolut ce a condus la soluția pronunțată de instanțele
austriece, ci a fost coroborată cu celelalte probe administrate în cauză.
Această soluție
este în deplină concordanță cu principiul de drept civil național potrivit căruia
mijloacele de probă nu au o valoare prestabilită, ci sunt lăsate la aprecierea instanței,
care prin interpretarea probelor administrate și coroborarea acestora stabilește
situația de fapt.
Față de aceste
considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate
care să impună casarea sau modificarea deciziei atacate și, pe cale de consecință,
potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins
ca nefondat.
Potrivit dispozițiilor
art. 274 C. proc. civ. recurentul urmează a fi obligat la plata cheltuielilor de
judecată către reclamanta-intimată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat
recursul declarat de pârâtul B.I. împotriva deciziei nr. 126 A de la 25 aprilie
2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru
cauze cu minori și de familie.
Obligă pârâtul
B.I. la plata sumei de 20.938,64 RON către reclamanta G.A. reprezentând cheltuieli
de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în
ședință publică, astăzi 13 martie 2014.