ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1006/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. 16310/3/2012, reclamanta G.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul B.I., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună recunoașterea pe teritoriul României a hotărârii (rezoluție parțială) pronunțate de Tribunalul Districtual Josefstadt din Viena, Republica Austria, la data de 12 aprilie 2010, în cauza nr. 27 C 16/05 t - 233, definitivă și executorie, privind stabilirea paternității minorului B.G., născut la data de 17 decembrie 2002, în Viena, Austria, față de pârâtul B.I.

Reclamanta a solicitat totodată recunoașterea pe teritoriul României a dispoziției tranzitorii pronunțate de Tribunalul Districtual al Orașului Viena, Republica Austria, la data de 27 mai 2011, în cauza nr. 90 Pu 75/10 s - 11, definitivă și irevocabilă și a hotărârii pronunțate de Tribunalul Districtual Intern al Orașului Viena, Republica Austria, la data de 27 mai 2011, în cauza nr. 90 Pu 75/10 s - 34, definitivă și executorie, privind atribuirea custodiei minorului B.G., născut la data de 17 decembrie 2002, în Viena, Austria, către mama sa, G.A. și obligarea pârâtului B.I. în calitate de tată la plata pensiei de întreținere în favoarea minorului B.G. precum și încuviințarea executării pe teritoriul României a acestor hotărâri privind pensia de întreținere stabilită în favoarea minorului.

Prin sentința civilă nr. 2350 din 20 decembrie 2012, Tribunalul București a admis cererea formulată de reclamanta G.A. în contradictoriu cu pârâtul B.I. și a dispus recunoașterea pe teritoriul României a efectelor juridice depline ale hotărârii (rezoluție parțială) pronunțate de Tribunalul Districtual Josefstadt din Viena, Republica Austria, la data de 17 august 2009, în cauza nr. 27 C 16/05 t - 188, definitivă și irevocabilă și ale hotărârii pronunțate de Tribunalul Districtual Josefstadt din Viena, Republica Austria, la data de 12 aprilie 2010, în cauza nr. 27 C 16/05 t - 233, definitivă și executorie, privind stabilirea paternității minorului B.G., născut la 17 decembrie 2002 în Viena, Austria, față de pârâtul B.I.

De asemenea, s-a dispus recunoașterea pe teritoriul României efectele juridice depline ale dispoziției tranzitorii pronunțate de Tribunalul Districtual al Orașului Viena, Republica Austria, la data de 27 mai 2011, în cauza nr. 90 Pu 75/10 s - 11, definitivă și irevocabilă și ale hotărârii pronunțate de Tribunalul Districtual Intern al Orașului Viena, Republica Austria la data de 27 mai 2011 în cauza nr. 90 Pu 75/10 s - 34, definitivă și executorie privind atribuirea custodiei minorului B.G., născut la data de 17 decembrie 2002, în Viena, Austria către mama sa, G.A.

și obligarea pârâtului B.I., în calitate de tată, la plata pensiei de întreținere în favoarea minorului B.G., încuviințând totodată executarea pe teritoriul României a dispoziției tranzitorii pronunțate de Tribunalul Districtual al Orașului Viena, Republica Austria, la data de 27 mai 2011, în cauza nr. 90 Pu 75/10 s - 11 și a hotărârii pronunțate de Tribunalul Districtual Intern al Orașului Viena, Republica Austria, la data de 27 mai 2011, în cauza nr. 90 Pu 75/1 Os - 34, pentru creanța de întreținere în favoarea creditorului minor B.G., născut la data de 17 decembrie 2002, în cuantum de 70.326 euro pentru perioada 17 decembrie 2002 - 31 martie 2012 și în cuantum de 725 euro lunar plus 4% dobânzi de întârziere calculate de la data scadenței, de la data de 1 aprilie 2012 până când minorul se va putea întreține singur, împotriva debitorului B.I., cu mențiunea că plata acestor sume se va face de către debitor reprezentantului legal al creditorului minor, G.A.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut în esență următoarele: Având în vedere că cererile având ca obiect stabilirea filiației sunt excluse din domeniul de aplicare al Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (3) lit. a) din Regulament, cererea de recunoaștere a celor două hotărâri străine privind stabilirea paternității minorului față de pârât, este supusă dispozițiilor Legii nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, cu modificările ulterioare.

Potrivit dispozițiilor art. 165 și art. 166 din Legea nr. 105/1002 privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat, hotărârile străine care se referă la statutul civil al cetățenilor statului unde au fost pronunțate sunt recunoscute de drept în România, hotărârile referitoare la alte procese fiind supuse recunoașterii în condițiile art. 167 din aceeași lege.

Hotărârile străine a căror recunoaștere se solicită sunt acte de jurisdicție ale instanțelor judecătorești din Austria, fiind îndeplinite cumulativ cerințele art. 167 și art. 168 din Legea nr. 105/1992, întrucât hotărârile de stabilire a paternității minorului născut în Austria sunt definitive potrivit legii austriece, instanțele care le-au pronunțat au avut, potrivit legii austriece, competența să judece procesul; există reciprocitate între România și Austria privind recunoașterea hotărârilor, cele două state fiind membre ale Uniunii Europene, nu a fost fraudată legea competentă a cârmui raportul juridic dedus judecății; nu este încălcată ordinea publică de drept internațional privat român; nu este încălcată competența exclusivă a instanțelor române prevăzută de art. 151 din Legea nr. 105/1992, cu modificările ulterioare; procesul nu a fost soluționat pe fond între aceleași părți printr-o hotărâre, chiar nedefinitivă a instanțelor române și nici nu se află în curs de judecare în fata acestora la data sesizării instanței străine.

Tribunalul a reținut că în cauză nu există niciun motiv de refuz al recunoașterii celor două hotărâri străine de stabilire a paternității minorului, astfel încât a recunoscut aceste hotărâri pe teritoriul României. În ceea ce privește hotărârea pronunțată de Tribunalul Districtual Intern al Orașului Viena, Republica Austria, la data de 27 mai 2011, în cauza nr. 90 Pu 75/10 s - 34, definitivă și executorie, prin care s-a dispus atribuirea dreptului de a exercita exclusiv autoritatea părintească asupra minorului B.G., născut la 17 decembrie 2002 în Viena, Austria către mama sa, G.A., pentru recunoașterea sa sunt aplicabile dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului, privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, potrivit art. 1 alin. (2) lit. a) din Regulament.

Potrivit art. 21 alin. (1) și alin. (3) din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2201/2003, hotărârile judecătorești pronunțate într-un stat membru se recunosc în celelalte state membre fără a fi necesar să se recurgă la vreo procedură, orice parte interesată putând cere însă pronunțarea unei hotărâri de recunoaștere sau de refuz al recunoașterii hotărârii. S-a reținut că în speță nu există niciunul din motivele de refuz al recunoașterii hotărârii decurgând din art. 23 din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2201/2003, iar dispozițiile art. 24 din același Regulament interzic controlul competenței instanței judecătorești din statul membru de origine. Tribunalul a constatat că pârâtul a fost legal citat în procedura exequatorului, fiind reprezentat de avocat, iar obiecțiile sunt vădit nefondate.

În ceea ce privește dispoziția tranzitorie pronunțată de Tribunalul Districtual al Orașului Viena, Republica Austria, la 27 mai 2011, în cauza nr. 90 Pu 75/10 s - 11, definitivă și irevocabilă și dispozițiile din hotărârea pronunțată de Tribunalul Districtual Intern al Orașului Viena, Republica Austria la 27 mai 2011, în cauza nr. 90 Pu 75/10 s - 34, definitivă și executorie privind obligarea pârâtului B.I., în calitate de tată, la plata pensiei de întreținere în favoarea minorului B.G., născut la 17 decembrie 2002, în Viena, Austria, pentru recunoașterea și încuviințarea executării lor în România sunt aplicabile dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 4/2009 al Consiliului, privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de întreținere, cererile privind obligația de întreținere fiind excluse din domeniul de aplicare al Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, potrivit art. 1 alin. (3) lit. e) din acest din urmă regulament.

Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului se aplică de la data de 18 iunie 2011, dată de la care Comunitatea Europeană aplică în mod provizoriu și Protocolul de la Haga din 23 noiembrie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor de întreținere. Potrivit art. 23 alin. (1) și alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului, o hotărâre pronunțată într-un stat membru care nu are obligații în temeiul Protocolului de la Haga din 2007, așa cum era Austria la data pronunțării celor două hotărâri supuse procedurii exequaturului, este recunoscută în alte state membre fără a fi necesar să se recurgă la o procedură specială, în caz de contestație orice parte interesată putând cere însă pronunțarea unei hotărâri de recunoaștere.

În speță nu există niciunul din motivele de refuz al recunoașterii hotărârilor de stabilire a pensiei de întreținere, decurgând din art. 24 din Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului, deoarece recunoașterea hotărârilor nu contravine ordinii publice din România, criteriul ordinii publice neputând fi aplicat normelor în materie de competență.

Constatând că în speță sunt îndeplinite cerințele art. 28 și ale art. 30 din Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului, debitorul pârât neputând, în această etapă a procedurii, formula apărări împotriva încuviințării executării, tribunalul va încuviința executarea pe teritoriul României a celor două hotărâri străine, pentru creanța de întreținere în favoarea creditorului minor B.G., născut la 17 decembrie 2002, în cuantum de 70.326 euro pentru perioada 17 decembrie 2002-31 martie 2012 și în cuantum de 725 euro lunar plus 4% dobânzi de întârziere calculate de la data scadenței, de la data de 1 aprilie 2012 până când minorul se va putea întreține singur, împotriva debitorului B.I. Împotriva acestei hotărâri judecătorești a declarat apel pârâtul B.I.

criticând hotărârea apelată ca fiind netemeinică și nelegală în ceea ce privește recunoașterea hotărârii străine de stabilire a paternități și consecutiv, a custodiei minorului. Prin decizia civilă nr. 126 A/25 aprilie 2013, Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul ca nefondat și a luat act că reclamanta și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel a reținut în esență următoarele: Apelantul a expus în detaliu critici doar cu privire la recunoașterea hotărârii referitoare la stabilirea paternității. Apelantul pârât susține că există un impediment la recunoașterea acestei hotărâri ce constă în faptul că există un proces desfășurat între aceleași părți soluționat prin pronunțarea unei hotărâri de către instanțele române.

Curtea a apreciat că litigiul care a făcut obiectul Dosarului civil nr. 23821/299/2006 nu poate constituie un impediment pentru recunoașterea hotărârii de stabilire a paternității minorului, în sensul prevederilor art. 168 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 105/1992, deoarece, verificând traseul procesului, se constată că, în faza rejudecării, reclamanta și-a modificat acțiunea, restrângând-o doar la două capete de cerere referitoare la schimbarea numelui minorului și acordul pârâtului pentru libera circulație a minorului, capete de cerere care nu format obiect de judecată pentru instanțele austriece. Nu este suficient să fi fost sesizată o instanță română cu una dintre pretențiile care fac obiectul hotărârii străine, ci este necesar, pentru a fi incidente prevederile art. 168 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 105/1992 este necesar să se fi pronunțat o hotărâre chiar nedefinitivă asupra chestiunii respective sau cel puțin să fie pendinte un proces, având acest obiect.

Pârâtul a mai invocat faptul că instanța din Austria a avut în vedere declarația credibilă a mamei, fapt care, în opinia apelantului este de natură să contravină ordinii publice din România, potrivit căreia simpla mărturisire este asimilată unei probe numai în măsura în care se coroborează cu alte probe. Din examinarea considerentelor hotărârii austriece, rezultă fără îndoială, că situația de fapt a fost reținută de instanță în urma analizării coroborative a tuturor probelor administrate în cauză și nu exclusiv pe baza declarației date de reclamantă. Faptul că instanța austriacă a calificat-o ca fiind credibilă nu este de natură să îndreptățească concluzia că împrejurările de fapt ale cauzei au fost stabilite exclusiv pe baza respectivei declarații, în condițiile în care instanța arată că aspecte de fapt au fost elucidate prin interpretarea coroborată a întregului material probator avut la dispoziție în dosar.

Problema forței probante a mărturisirii s-a pus în ipoteza în care aceasta era defavorabilă celui care o dădea, astfel că se punea problema dacă se poate pronunța o soluție, evident, nefavorabilă părții respective, exclusiv pe baza acesteia. în procesul aflat pe rolul instanței austriece, declarația reclamantei era favorabilă acesteia, iar soluția a fost pronunțată de instanța străină, pe baza situației de fapt stabilită prin examinarea coroborativă a tuturor probelor administrate. În ceea ce privește recunoașterea hotărârii de acordare a custodiei exclusive a minorului către reclamantă, deși apelantul nu a formulat critici concrete, Curtea a reținut că prima instanță s-a raportat la Regulamentul CE nr. 2201/2003, ale cărui dispoziții Ie-a interpretat și aplicat corect.

împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul B.I. criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate: Potrivit art. 168 din Legea nr. 105/1992: „Recunoașterea hotărârii străine poate fi refuzată în unul dintre următoarele cazuri: hotărârea este rezultatul unei fraude comise în procedura urmată în străinătate; hotărârea încalcă ordinea publică de drept internațional privat român sau procesul a fost soluționat între aceleași părți printr-o hotărâre, chiar nedefinitivă, a instanțelor române sau se afla în curs de judecare în fața acestora la data sesizării instanței străine”. Procesul având drept obiect stabilirea paternității minorului a fost soluționat, nedefinitiv, de către instanțele romane, în acest sens pe rolul Tribunalului București fiind înregistrată în prezent cauza nr. 23821/299/2006.

Restrângerea cererii de chemare în judecată în fața instanței române nu prezintă relevanță atâta vreme cât instanța națională a fost investită inclusiv cu un capăt de cerere identic cu cel soluționat în Austria, renunțarea la judecata sa intrând în puterea lucrului judecat și nemaiputând face obiectul unei alte judecăți. Textul legal în discuție nu face nicio discuție cu privire la modalitatea de soluționare a litigiului în fața instanței naționale. Cererea de recunoaștere a hotărârii străine devine inadmisibilă, fiind pe deplin aplicabile dispozițiile art. 168 pct. 3 din Legea nr. 105/1992 de vreme ce reclamantul a optat pentru soluționarea cererilor sale în fata instanțelor române.

Procedura exequaturului este o procedură specială care conferă reclamantului posibilitatea, în condițiile expres prevăzute de lege, să obțină ocrotirea drepturilor și intereselor sale legitime, consacrate într-o hotărâre străină, pe teritoriul național, cu condiția esențială să nu se mai fi adresat instanțelor competente din România, tocmai pentru a fi evitate hotărâri judecătorești contradictorii. O condiție esențială pentru ca hotărârea străină să poată fi recunoscută pe teritoriul României este aceea ca hotărârea străină să nu contravină normelor de drept privat român.

La stabilirea paternității, instanța austriacă a avut în vedere considerente care vizează „declarația credibilă” a mamei minorului, împrejurare care contravine normelor de drept romanesc în condițiile în care, potrivit legislației naționale, simpla mărturisire a uneia dintre părțile procesului nu este asimilată unei veritabile probe în condițiile în care nu se coroborează și cu alte mijloace de probă administrate în fața instanței. Așadar, există un real impediment la recunoașterea hotărârii străine pe teritoriul României, în condițiile în care normele interne de drept dintre cele două state se află într-o flagrantă contradicție, fiind ireconciliabile. În cauză, G.A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Analizând recursul, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente: În cauză nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 168 din Legea nr. 105/1992. În privința Dosarului nr. 23821/299/2006* înregistrat pe rolul Tribunalului București, Înalta Curte reține că acele capete de cerere care au ca obiect stabilirea paternității, atribuirea custodiei minorului și pensia de întreținere nu au fost soluționate de instanța română. Aceasta deoarece sentința prin care au fost soluționate respectivele cereri a fost desființată în recurs și s-a stabilit cu putere de lucru judecat că aceste cereri au fost soluționate irevocabil de către instanțele din Austria, instanțe competente a soluționa cauza în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 105/1992.

Mai mult decât atât, în rejudecare, intimata-reclamantă a renunțat la judecarea capetelor de cerere ce vizează stabilirea paternității, pensia de întreținere și stabilirea autorității părintești. Din acest punct de vedere, instanțele române nu au pronunțat nicio hotărâre, nici măcar nedefinitivă, în speță nefiind îndeplinită ipoteza prevăzută de art. 168 pct. 3 din Legea nr. 105/1992. Prin renunțarea la judecata sus-menționatelor capete de cerere de către reclamanta-intimată rezultă că nu mai există pe rolul instanțelor române respectivele cereri. Așa fiind, critica recurentului în ceea ce privește condiția esențială de a nu se mai fi adresat instanțelor competente din Româna, tocmai pentru a fi evitate hotărâri judecătorești contradictorii nu poate fi primită, atâta timp cât instanțele române nu au soluționat și nici nu sunt investite de a soluționa vreo cerere având ca obiect stabilirea paternității, pensia de întreținere și stabilirea autorității părintești.

Nici teza a ll-a a textului de lege nu este aplicabilă în cauză, respectiv, procesul se afla în curs de judecare în fața instanțelor române la momentul sesizării instanțelor străine, întrucât acțiunea în fata instanțelor austriece a fost introdusă în cursul anului 2003, anterior sesizării instanțelor române în anul 2006. În ceea ce privește critica privind faptul că hotărârea străină să nu contravină normelor de drept privat român, Înalta Curte reține că aceasta este nefondată. Curtea de Apel a reținut în mod corect că instanța austriacă a stabilit situația de fapt în urma analizării coroborative a tuturor probelor administrate în cauză și nu exclusiv pe baza declarației date de reclamantă. Mai mult decât atât, în legislația română, mărturisirea este un mijloc veritabil de probă, aceasta neavând însă forța probantă absolută.

„Declarația credibilă” a mamei nu a fost criteriul absolut ce a condus la soluția pronunțată de instanțele austriece, ci a fost coroborată cu celelalte probe administrate în cauză. Această soluție este în deplină concordanță cu principiul de drept civil național potrivit căruia mijloacele de probă nu au o valoare prestabilită, ci sunt lăsate la aprecierea instanței, care prin interpretarea probelor administrate și coroborarea acestora stabilește situația de fapt. Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea sau modificarea deciziei atacate și, pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

Potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. recurentul urmează a fi obligat la plata cheltuielilor de judecată către reclamanta-intimată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul B.I. împotriva deciziei nr. 126 A de la 25 aprilie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă pârâtul B.I. la plata sumei de 20.938,64 RON către reclamanta G.A. reprezentând cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 martie 2014.