ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2448/2024

Pretenția dedusă judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la 26 ianuarie 2022, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., recunoașterea și punerea în executare pe teritoriul României a hotărârii Judecătoriei Chișinău din 29 septembrie 2017, menținută prin decizia Curții de Apel Chișinău din 22 mai 2018 și prin încheierea Curții Supreme de Justiție din 24 octombrie 2018, în partea ce ține de plata pensiei de întreținere pentru minora C. și a taxei de 140 RON.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 548 din 4 aprilie 2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins acțiunea, ca neîntemeiată, și a obligat reclamanta la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel Împotriva acestei sentințe, la 12 iulie 2022, a declarat apel reclamanta. Prin decizia civilă nr. 1233A din 17 octombrie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze de minori și de familie a respins apelul, ca nefondat.

Recursul exercitat în cauză Împotriva acestei decizii civile, la 25 ianuarie 2024, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea deciziei recurate și, rejudecând apelul, admiterea acestuia, schimbarea sentinței apelate și admiterea cererii de chemare în judecată. Prin memoriul de recurs, după ce a prezentat pe larg situația de fapt și istoricul litigiilor ce au avut loc între părți, recurenta-reclamantă a invocat următoarele critici de recurs, care se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ.: Sunt întrunite toate condițiile prevăzute de art. 1096 din C. proc. civ. pentru recunoașterea hotărârii străine pe teritoriul României. Este real că, potrivit art. 1097 din C. proc. civ., recunoașterea hotărârii străine poate fi refuzată dacă procesul a fost soluționat între aceleași părți printr-o hotărâre a instanțelor române sau se află în curs de judecare în fața acestora la data sesizării instanței străine. Însă, având în vedere că, începând cu vara anului 2015, domiciliul de fapt și de drept al minorei este în Republica Moldova, instanțele române nu erau competente să soluționeze cererile privind stabilirea domiciliului minorei și pensia de întreținere. Având în vedere sintagma "poate" din cuprinsul art. 1097 din C. proc. civ., rezultă că nu este obligatorie refuzarea recunoașterii pentru acest motiv, ci este lăsat la aprecierea instanței, care trebuia să constate că este în interesul superior al copilului să fie recunoscută hotărârea judecătorească pronunțată în Republica Moldova, prin care s-a stabilit pensia de întreținere, astfel cum impun prevederile art. 9 alin. (1), art. 18 alin. (1) și art. 27 alin. (2) din Convenția cu privire la drepturile copilului. Ca atare, este lipsit de relevanță argumentul instanței de apel, în sensul că există un impediment procedural de recunoaștere a hotărârii străine, în contextul în care minora este lipsită de întreținere din partea tatălui său, atât timp cât hotărârea judecătorească pronunțată în România nu a fost pusă în executare de nimeni, iar cea pronunțată în Republica Moldova nu este recunoscută pe teritoriul României. Prin refuzul recunoașterii hotărârii străine, se încalcă dreptul la un proces echitabil și dreptul la executarea hotărârii judecătorești într-un termen rezonabil. Mai mult, este încălcat și principiul egalității armelor, ca parte a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 par. 1 al Convenției Europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, în condițiile în care Judecătoria Chișinău a dispus recunoașterea și încuviințarea executării hotărârii pronunțate de Judecătoria Sectorului 2 București, iar instanțele române refuză recunoașterea hotărârii judecătorești pronunțate în Republica Moldova.

Apărările formulate în cauză La 13 iunie 2024, intimatul-pârât a depus la dosar note scrise, prin care a invocat excepțiile netimbrării, tardivității și nulității recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul civil de față, prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: În urma coroborării dispozițiilor art. 483 alin. (3) și art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., rezultă că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual, iar părțile o pot critica doar pentru motivele de casare prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ. În prezenta cauză, recurenta-reclamantă a respectat aceste exigențe legale, din moment ce unele argumente invocate prin memoriul de recurs se circumscriu motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., împrejurare ce a fost avută în vedere de către Înalta Curte, atunci când, în ședința publică din 31 octombrie 2024, a respins excepția nulității recursului. Recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că, prin refuzul de recunoaștere în România a hotărârii străine, instanța de apel i-a încălcat dreptul la un proces echitabil și, totodată, a aplicat prevederile art. 1097 din C. proc. civ. fără a da prevalență principiului interesului superior al minorului. Înalta Curte constată că motivele de recurs sunt nefondate. În cadrul litigiului de față, reclamanta a solicitat recunoașterea în România a hotărârii din 29 septembrie 2017, pronunțate de Judecătoria Chișinău-sediul Rîșcani în dosarul nr. 2-2529/17, definitivă prin decizia pronunțată la 22 mai 2018 de Curtea de Apel Chișinău-Colegiul civil și de contencios administrativ în dosarul nr. 2a-248/18 și irevocabilă prin încheierea pronunțată la 24 octombrie 2018 de Curtea Supremă de Justiție-Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ în dosarul nr. 2ra-2065/18, sub aspectul obligării pârâtului B. la plata, în favoarea minorei C., a unei pensii de întreținere în cuantum de 1/4 din salariu și din alte venituri lunare, începând cu 22 februarie 2016 și până la majoratul copilului, precum și la plata sumei de 140 RON moldovenești, cu titlu de cheltuieli de judecată (taxa de stat aferentă acțiunii). Conform art. 1096 C. proc. civ.: "(1) Hotărârile referitoare la alte procese decât cele prevăzute la art. 1.095 pot fi recunoscute în România, spre a beneficia de autoritatea lucrului judecat, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: a) hotărârea este definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunțată; b) instanța care a pronunțat-o a avut, potrivit legii statului de sediu, competența să judece procesul fără însă a fi întemeiată exclusiv pe prezența pârâtului ori a unor bunuri ale sale fără legătură directă cu litigiul în statul de sediu al respectivei jurisdicții; c) există reciprocitate în ceea ce privește efectele hotărârilor străine între România și statul instanței care a pronunțat hotărârea. (2) Dacă hotărârea a fost pronunțată în lipsa părții care a pierdut procesul, ea trebuie să constate, de asemenea, că părții în cauză i-au fost înmânate în timp util atât citația pentru termenul de dezbateri în fond, cât și actul de sesizare a instanței și că i s-a dat posibilitatea de a se apăra și de a exercita calea de atac împotriva hotărârii. (3) Caracterul nedefinitiv al hotărârii străine, decurgând din omisiunea citării persoanei care nu a participat la proces în fața instanței străine, poate fi invocat numai de către acea persoană." Potrivit art. 1097 din C. proc. civ.: "(1) Recunoașterea hotărârii străine poate fi refuzată pentru oricare dintre următoarele cazuri: a) hotărârea este manifest contrară ordinii publice de drept internațional privat român; această incompatibilitate se apreciază ținându-se seama, în special, de intensitatea legăturii cauzei cu ordinea juridică română și de gravitatea efectului astfel produs; b) hotărârea pronunțată într-o materie în care persoanele nu dispun liber de drepturile lor a fost obținută cu scopul exclusiv de a sustrage cauza incidenței legii aplicabile conform dreptului internațional privat român; c) procesul a fost soluționat între aceleași părți printr-o hotărâre, chiar nedefinitivă, a instanțelor române sau se află în curs de judecare în fața acestora la data sesizării instanței străine; d) este inconciliabilă cu o hotărâre pronunțată anterior ei în străinătate și susceptibilă de a fi recunoscută în România; e) instanțele române aveau competența exclusivă pentru judecarea cauzei; f) a fost încălcat dreptul la apărare; g) hotărârea poate face obiectul unei căi de atac în statul în care a fost pronunțată. (2) Recunoașterea nu poate fi refuzată pentru singurul motiv că instanța care a pronunțat hotărârea străină a aplicat o altă lege decât cea care ar fi fost determinată de dreptul internațional privat român, afară numai dacă procesul privește starea civilă și capacitatea unui cetățean român, iar soluția adoptată diferă de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii române." Contrar susținerilor recurentei-reclamante, se constată că instanța de apel a aplicat, în mod corect, aceste dispoziții legale, reținând incidența cazului reglementat de art. 1097 alin. (1) lit. c) teza finală din C. proc. civ., care prevede să se refuză recunoașterea hotărârii străine, atunci când procesul se afla în curs de judecare în fața instanței române la data sesizării instanței străine. Un caz similar de refuz al recunoașterii hotărârii străine este reglementat și la art. 51 lit. d) din Tratatul privind asistența juridică în materie civilă și penală, încheiat între România și Republica Moldova la 6 iulie 1996 ("dacă între aceleași părți, cu privire la același obiect și pentru aceleași fapte, (...) nu se află în curs de judecată o acțiune intentată anterior pe teritoriul părții contractante unde urmează să se recunoască ori să se încuviințeze executarea hotărârii"). Având în vedere înscrisurile depuse la dosar, instanța de apel a constatat că, la 22 februarie 2016, când a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Chișinău-sediul Rîșcani litigiul în care a fost pronunțată hotărârea a cărei recunoaștere se solicită, se afla deja înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, sub nr. x/2015, cererea formulată de reclamantul B., în contradictoriu cu pârâta D., prin care s-a solicitat desfacerea, prin divorț, a căsătoriei încheiate sub nr. x/31.08.2013, stabilirea locuinței minorei C. la tată, revenirea pârâtei la numele purtat anterior căsătoriei, exercitarea exclusivă a autorității părintești de către tată, precum și obligarea pârâtei la plata pensiei de întreținere. Instanța de apel a reținut, în mod corect, că, deși nu reclamanta din prezenta cauză a formulat cererea de obligare la plata pensiei de întreținere în favoarea minorei, acest aspect este lipsit de relevanță, întrucât, în cazul în care instanța română este învestită cu o cerere de divorț, este obligată să se pronunțe și asupra obligației de plată a pensiei de întreținere în favoarea minorului, art. 402 alin. (1) din C. civ. prevăzând că "instanța de tutelă, prin hotărârea de divorț, stabilește contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor". În aplicarea acestor dispoziții legale, Judecătoria Sectorului 2 București, prin sentința civilă nr. 13282 din 11 decembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 2224A din 4 iulie 2019 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, l-a obligat pe reclamantul B. la plata, în favoarea minorei C., a unei pensii lunare de întreținere în cuantum de 1/4 din venitul obținut, de la data introducerii acțiunii (9 octombrie 2015) și până la împlinirea majoratului copilului. Ca atare, instanța de apel a reținut, în mod corect, că este incident cazul de refuz al recunoașterii hotărârii străine reglementat de art. 1097 alin. (1) lit. c) teza finală din C. proc. civ., în condițiile în care procesul privind obligarea unuia dintre părinți la plata pensiei de întreținere în favoarea minorei C. era în curs de judecare în fața instanței române la data la care recurenta-reclamantă a sesizat instanța competentă din Republica Moldova. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, sintagma "poate fi refuzată" din cuprinsul art. 1097 alin. (1) din C. proc. civ. nu se interpretează în sensul că legiuitorul ar fi lăsat la aprecierea instanței dacă refuză sau nu recunoașterea hotărârii. Dimpotrivă, prin folosirea verbului "poate", legiuitorul a stipulat că instanța are competența legală de a refuza recunoașterea hotărârii, ori de câte ori constată că este incident unul dintre cazurile enumerate la art. 1097 alin. (1) lit. a)-g) din C. proc. civ.. O atare concluzie se impune în urma interpretării logico-gramaticale și sistematice a prevederilor art. 1096-1097 din C. proc. civ., fiind evidentă voința legiuitorului de a institui anumite motive de refuz al recunoașterii hotărârii străine îm România, în legătură cu care instanța de judecată nu are nicio marjă de apreciere. Prin urmare, este nefondată critica de recurs privind aplicarea greșită, de către instanța de apel, a prevederilor art. 1097 din C. proc. civ. Nu au relevanță nici criticile de recurs prin care se învederează încălcarea, de către instanța de apel, a dreptului la un proces echitabil, inclusiv sub aspectul egalității armelor și dreptului la executarea unei hotărâri judecătorești definitive, prin raportare la jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel cum a reținut instanța de apel, recunoașterea în Republica Moldova a hotărârii pronunțate de către instanța română nu este de natură să producă vreo consecință în litigiul de față sau să conducă, în mod automat, la admiterea cererii recurentei-reclamante, întrucât în fiecare caz au fost analizate, prin prisma dispozițiilor legale incidente, cererile de recunoaștere a hotărârii pe teritoriul celuilalt stat. Procedura de recunoaștere a hotărârilor judecătorești străine (ce implică și cazuri de refuz a recunoașterii) este proprie tuturor sistemelor de drept european, astfel că nu poate fi privită ca o încălcare a dreptului la un proces echitabil, în componenta sa privind punerea în executare a hotărârii definitive. În altă ordine de idei, nu pot fi primite susținerile recurentei-reclamante, potrivit cărora instanța română nu era competentă să soluționeze cererea accesorie privind stabilirea pensiei de întreținere în dosarul nr. x/2015, având în vedere că, începând cu vara anului 2015, domiciliul minorei este în Republica Moldova. Aceasta, întrucât procedura desfășurată în fața instanței române nu poate face obiectul analizei în cadrul litigiului de față, în condițiile în care obiectul cauzei îl constituie recunoașterea hotărârii străine, iar nu a hotărârii pronunțate de instanța română în dosarul nr. x/2015, împotriva căreia recurenta-reclamantă a avut deschisă calea de atac a apelului. Cu atât mai mult, nu pot fi examinate pretinse neregularități procedurale săvârșite de instanțele române în alte procese desfășurate între părți (ex. dosarul nr. x/2018). Referitor la susținerea recurentei-reclamante că instanța de apel a nesocotit principiul interesului superior al copilului, nici aceasta nu poate fi primită. Potrivit art. 2 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului: "(2) Interesul superior al copilului se circumscrie dreptului copilului la o dezvoltare fizică și morală normală, la echilibru socioafectiv și la viața de familie. (3) Principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legătură cu drepturile și obligațiile ce revin părinților copilului, altor reprezentanți legali ai săi, precum și oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal. (4) Principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile și deciziile care privesc copiii, întreprinse de autoritățile publice și de organismele private autorizate, precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești". Contrar celor susținute în memoriul de recurs, prin refuzul de recunoaștere a hotărârii străine, instanța de apel nu a nesocotit principiul interesului superior al copilului. Aceasta, întrucât recurenta-reclamantă poate pune în executare sentința civilă nr. 13282 din 11 decembrie 2017, pronunțată de către Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 2224A din 4 iulie 2019 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, hotărâre care este, în mod evident, mai favorabilă minorei C., din moment ce pârâtul a fost obligat la plata pensiei de întreținere începând cu 9 decembrie 2015, față de 22 februarie 2016, cum s-a dispus prin hotărârea străină. Sub un ultim aspect, instanța de apel a reținut, în mod legal, că nu poate dispune recunoașterea hotărârii străine nici în partea privitoare la cheltuielile de judecată în cuantum de 140 RON moldovenești, deoarece acesta este un capăt accesoriu, astfel că urmează soarta dispozițiilor referitoare la capetele principale. Față de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum au fost invocate și argumentate de către recurenta-reclamantă, și că decizia instanței de apel este legală, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.