ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1645/2007

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Tribunalul București, secția a III-a civilă, a pronunțat sentința civilă

nr. 1075 din 22 septembrie 2005, prin care a admis cererea formulată de către

reclamantul Baroul București în calitate de reprezentant al minorului A.Ș.B.,

reprezentat și de mama sa M.B., în contradictoriu cu pârâtul B.L. și a dispus

recunoașterea pe teritoriul României a efectelor juridice ale hotărârii nr.

002F0023/98 din 28 ianuarie 1999 pronunțată de Tribunalul Ebersberg din

Germania .

Apelul declarat de către pârât în contra acestei sentințe a fost respins

ca nefondat prin decizia civilă nr. 246 din 7 iunie 2006 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă.

Pârâtul B.L. a declarat recurs solicitând casarea hotărârilor de mai sus

și, pe fond, respingerea cererii de recunoaștere a efectelor hotărârii străine.

Invocând și dezvoltând cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., pârâtul a susținut următoarele:

-instanțele din România au încălcat flagrant dispozițiile art. 34 din

Legea nr. 105/1992, care prevăd că raporturile dintre părinți și copii sunt

orânduite de art. 25, art. 28 și art. 31, iar potrivit art. 25 din lege

filiația copilului din căsătorie se stabilește potrivit legii care, la data

când s-a născut, cârmuiește, potrivit art. 20, efectele căsătoriei părinților

săi; ca urmare, numai legea română este aplicabilă în stabilirea obligației de

întreținere datorată fiului său de către pârât, iar o hotărâre dată în Germania

în baza legilor acestei țări nu poate fi recunoscută în România;

- încălcând art. 15 alin. (2) din Constituție, curtea de apel a

considerat că în speță sunt aplicabile, cu prioritate, dispozițiile Legii nr.

187 din 9 mai 2003 intrată în vigoare la 16 mai 2004, deși hotărârea străină

cerută a fi recunoscută este anterioară;

- instanța de apel a înlăturat greșit apărarea pârâtului din sensul că

nu poate fi recunoscută o hotărâre străină care a rezolvat aceeași situație

soluționată anterior de o instanță din România printr-o hotărâre definitivă și

irevocabilă; nefiind legală statuarea din apel potrivit cu care legislația

străină nu recunoaște decât o autoritate de lucru judecat relativă și temporară

a unei hotărâri date în materie de întreținere; în realitate caracterul relativ

și vremelnic al unor asemenea hotărâri vizează doar cuantumul pensiei de

întreținere și numai în cazul modificării veniturilor debitorului obligației de

întreținere, în timp ce dobândesc caracter definitiv și irevocabil aspectele

referitoare la izvorul obligației de întreținere, stabilirea acestei obligații pe

baza legii aplicabile, stabilirea creditorului și debitorului obligației;

- instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 96, art. 113 și art. 117

C. proc. civ., precum și dreptul la apărare al pârâtului, deoarece l-a pus în

imposibilitatea de a verifica conținutul actului original în limba germană,

semnătura aplicată pe aceasta și legalizarea semnăturii, prin aceea că nu a

acordat un nou termen de judecată pentru care să-l citeze pe B.A.Ș., devenit

major între timp, și care ar fi trebuit să depună în original, nu numai

traducerea din limba germană în limba română, a procurii de reprezentare dată

Baroului București;

- aplicând dispozițiile Legii nr. 187/2003, instanța de apel a încălcat

prevederile art. 196 C. proc. civ., creând apelantului o situație mai grea în

propria cale de atac.

Pârâtul a invocat și al doilea motiv de recurs, încadrat în prevederile

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susținând că sunt contradictorii reținerile

instanței de apel prin care, pe de o parte, s-a stabilit că ajungerea la

majorat a lui B.A.Ș. nu interesează cauza din punct de vedere al calității de

reprezentant al Baroului București, care își păstrează calitatea cu care a fost

investit la introducerea acțiunii, iar pe de altă parte aceeași instanță a

hotărât că Baroul București a fost investit să-l reprezinte pe majorul B.A.Ș.

prin procură dată de acesta.

Consecința contrarietății pretinse constă, în opinia pârâtului, în

faptul că acesta din urmă a fost privat de dreptul de a administra proba cu

interogatoriu luat fiului său devenit major.

Recursul astfel motivat nu este întemeiat.

1.Prin hotărârea cerută a fi recunoscută în România, tribunalul din

Germania a obligat pe B.L. să plătească fiului său A.Ș.B., reprezentat legal de

M.B., lunar în avans pensie de întreținere cu începere de la 1 februarie 1998

după cum urmează:

- 480 mărci germane începând cu 1 februarie 1998;

- 498 mărci germene începând cu 1 iulie 1998 și

- 483 mărci germane începând cu 1 ianuarie 1999.

Anterior, prin sentința civilă nr. 43 din 6 ianuarie

1998, Judecătoria sectorului 1 București a admis cererea introdusă de

reclamanta M.B. (Ț.) împotriva pârâtului B.L. și l-a obligat pe cel din urmă la

plata unei pensii de întreținere în cuantum de 200.000 lei lunar în favoarea

minorului A.Ș.B., cu începere de la 6 ianuarie 1998 și până la majoratul

minorului.

Potrivit art. 168 alin. (1) pct. 3 din Legea nr.

105/1992, recunoașterea hotărârii străine poate fi refuzată dacă procesul a

fost soluționat între aceleași părți printr-o hotărâre a instanțelor române sau

se afla în curs de judecată în fața acestora la data sesizării instanței

străine.

Contrar susținerilor din recurs, nu constituie caz de

nelegalitate admiterea cererii de recunoaștere în România a efectelor unei

hotărâri judecătorești dată de o instanță străină în condițiile preexistenței

unei hotărâri dată de o instanță din România, deoarece, potrivit textului

citat, recunoașterea hotărârii străine constituie o facultate a instanței din

România, obligată doar să soluționeze asemenea cerere în raport cu circumstanțele

cauzei, iar nu un impediment de neînlăturat.

a tribunalului german îndeplinește condițiile prevăzute de art. 167 din Legea

nr. 105/1992 întrucât a fost pronunțată de o instanță competentă, este definitivă

potrivit legii statului german, iar între România și Germania există

reciprocitate în ce privește recunoașterea efectelor hotărârilor judecătorești.

Prin recurs s-a contestat competența tribunalului

german de a soluționa litigiul, invocându-se incidența exclusivă a legii române

potrivit celor detaliate în prima critică din structura motivării recursului.

Cercetând dosarele de primă instanță și de apel ale

cauzei de față, instanța de recurs constată că problema de drept de mai sus nu

a fost invocată ca apărare sau ca motiv de apel, fiind supusă cercetării

judecătorești numai în fața instanței de recurs.

Or, recursul nu poate fi exercitat

omisso media

,

adică trecând peste apel, deoarece instanța de apel nu putea judeca decât în

limitele stabilite de apelant, ceea ce înseamnă că tot ce nu a fost apelat, a

trecut în puterea lucrului judecat (

tantum devolutum quantum apellatum

).

referitoare la retroactivitatea aplicării Legii nr. 187/2003 și la îngreunarea

situației recurentului în propria cale de atac a apelului.

Este adevărat că instanța de apel a statuat că în

speță sunt aplicabile prevalent prevederile Legii nr. 187/2003, intrată în

vigoare la 16 mai 2004, act normativ prin care au fost transpuse în dreptul intern

norme de drept comunitar european, instanța de apel având în vedere că

hotărârea cerută a fi recunoscută în România a fost pronunțată de o instanță

dintr-un stat membru al Uniunii Europene, iar art. 35 din această lege prevede

că asemenea hotărâre este recunoscută de plin drept în România, exceptând

cazurile strict menționate în art. 37.

Examinarea în recurs a acestor probleme de drept nu

prezintă însă nici un folos practic, deoarece instanța de apel a examinat

cererea obiect al procesului și prin prisma normelor conținute de Legea nr.

105/1992 ajungând la concluzia temeiniciei cererii prin raportare determinată

la cele din urmă dispoziții legale, referirile la Legea nr. 187/2003 având

caracter complementar.

procura dată de A.Ș.B. Baroului București.

Aceasta pentru că, așa cum rezultă din practicaua

deciziei recurate, avocatul care l-a reprezentat pe recurent a invocat în fața

instanței de apel că procura depusă la dosar fila 25 este doar o traducere în

limba română, iar partea adversă a depus la dosar originalul în limba germană,

care se găsește la fila 31 în același dosar.

Așadar, sunt evident nefondate criticile dezvoltate

de recurent în sensul încălcării dreptului la apărare consecință a neobligării

fiului său devenit major de a depune la dosarul cauzei originalul procurii date

Baroului București.

recurent cu privire la calitatea de mandatar a Baroului București.

Așa cum corect a constatat și instanța de apel,

există o continuitate de calitate a Baroului București, conferită inițial

potrivit Convenției de la New York din 20 iunie 1956 privind obținerea pensiei

de întreținere în străinătate la care România a aderat prin Legea nr. 26/1991,

păstrată în aceleași condiții pe durata cât A.Ș.B. a fost minor, confirmată și

reacordată expres de către același A.Ș.B. după ajungerea sa la majorat.

instanța supremă constată că acesta nu este întemeiat, astfel că îl va respinge

în temeiul art. 312 alin. (1)C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de B.L. împotriva deciziei nr. 246 din 7 iunie 2006 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 februarie

2007.