ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2164/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu la data de 11.03.2021 sub nr. x/2021, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul B. recunoașterea hotărârii nr. 82 NC 6/2017-46 pronunțată de Tribunalul Municipal din Brno, Republica Cehia, învederându-se că sunt îndeplinite condițiile cerute de lege, hotărârea fiind definitivă și existând reciprocitate între cele două state. În drept, a invocat prevederile art. 1096,1102 C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 169/18.05.2021 Tribunalul Sibiu, secția I Civilă a declinat competența teritorială de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția IV-a Civilă la data de 14.06.2021 sub nr. x/2021.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1587/18.11.2021 Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis cererea formulată de petenta A. în contradictoriu cu pârâtul B. și, pe cale de consecință, a dispus recunoașterea pe teritoriul României a efectelor juridice ale hotărârii nr. 82 NC 6/2017-46 pronunțată Tribunalul Municipal din Brno, Republica Cehia.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 205 A din 12 martie 2025 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a fost admisă excepția tardivității cererii de repunere în termenul pentru formularea apelului, și în consecință, a fost respinsă, ca tardivă, cererea de repunere în termen. A fost admisă excepția tardivității apelului și a fost respins apelul declarat de apelantul-pârât B. împotriva sentinței civile nr. 1587/18.11.2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021, ca tardiv formulat.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile anterior menționate a formulat recurs recurentul-pârât B., care a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. În motivarea memoriului de recurs, recurentul-pârât a arătat că hotărârea Tribunalului București nu i-a fost comunicată legal nici până în prezent, luând cunoștință despre conținutul acesteia ca urmare a formulării cererii de acces la dosarul electronic. De asemenea, recurentul a mai susținut că nu i-au fost comunicate nici cererea de chemare in judecată și nici înscrisurile în susținerea acesteia, după cum nici nu a fost citat pentru termenele de judecată acordate în fond. În plus, instanța nu a analizat dacă este incident vreunul dintre motivele de refuz al recunoașterii, pe care numai le amintește fără a raporta articolele incidente la cauza cu a cărei soluționare a fost învestită. În consecință, indiferent de soluția pronunțată de instanța de apel, procesul va fi fost unul inechitabil prin inaplicabilitatea dublului grad de jurisdicție, deci imposibilitatea recurentului-pârât de a se apăra întrucât acesta nu a fost legal citat încă din faza administrativă a procesului civil, astfel încât toata procedura administrativă este lovită de nulitate absolută, precum și întreaga judecată în fond, fiind încălcat dreptul acestuia la apărare. Deși a formulat apel, iar curtea de apel a observat că nu există dovada comunicării hotărârii instanței de fond, aceasta a pus în discuție tardivitatea cererii de repunere în termenul de apel, precum și tardivitatea apelului, motivat de pretinsa comunicare în cadrul unui dosar de executare silită, pentru ca în final să admită excepția fără a analiza argumentele acestuia, încălcând normele de drept material și motivând contradictoriu. În condițiile în care instanța de apel nu a intrat în cercetarea fondului, iar instanța de fond nu a comunicat cererea de chemare în judecată către recurentul-pârât și nici nu 1-a citat, solicită casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. - În ceea ce privește motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., recurentul arată că, în esență, instanța de control oferă o motivare, însă aceasta este unidirecțională în sensul admiterii excepției tardivității apelului fără a analiza efectiv argumentele apelantului, din care ar fi reieșit cu claritate ca executorul judecătoresc nu a comunicat niciodată hotărârea ce face obiectul prezentei cauze. - În ceea ce privește motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul arată că apărătorul acestuia a menționat că executorul judecătoresc nu a comunicat hotărârea odată cu actele de procedură efectuate în dosarul de executare silită. De altfel, instanța, prin încheierea din data de 15.01.2025 a dispus emiterea unei adrese către BEJ C. cu solicitarea de a comunica din dosarul de executare silită nr. x/2021 o serie de înscrisuri, printre care și dovada comunicării către pârât a sentinței civile nr. 1587/18.11.2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021, împotriva căreia s-a declarat prezenta cale de atac Prin adresa din data de 10.02.2025, BEJ C. a răspuns trunchiat solicitărilor, omițând cu intenție directă tocmai ce interesa cauza instanței de judecată specificând următoarele: "Alăturat vă comunicăm dovada somației și a încheierii de încuviințare cerute de către dumneavoastră din dosarul de executare nr. 8/2021." Recurentul-pârât susține că, în realitate, hotărârea judecătorească ce face obiectul prezentei cauze nu a fost comunicată niciodată, după cum nici procedura de comunicare a somației sau a încheierii de încuviințare a executării silite nu este conformă cu dispozițiile imperative în materie. În consecință, exprimarea executorului trădează intenția de a nu își asuma un răspuns fals oferit instanței de judecată, astfel, răspunsul executorului omite chiar hotărârea Tribunalului București din "dovada" actelor procedurale. Pe lângă faptul că "dovada de comunicare" nu conține absolut nicio semnătură, realitatea juridică, dar și justificarea existenței instituției executorului judecătoresc sau a emiterii notificării "prin executor", rezidă din forma probantă a comunitarii expressis verbis prin intermediului executorului judecătoresc. Astfel, expedierea prin poștă cu confirmare de primire nu are absolut nicio valoare juridică în materia executării silite. Din dovezile de comunicare depuse de către executor la dosarul cauzei, reiese ca actele nu au fost de fapt depuse nici măcar la cutia poștală, fiind făcută mențiunea posibilității destinatarului de a se deplasa la sediul primăriei pentru a ridica documentele, fără a se cunoaște care sunt acestea în concret, aspect străin de procedura civilă. În conformitate cu art. 672 C. proc. civ., executorul avea obligația de a comunica actul de executare silită el însuși sau printr-un agent procedural de-al său, și nu de a trimite prin poștă somația numai pentru a îndeplini o procedură, factorul poștal nefiind "agentul său procedural" astfel cum prevede legea. Trecând peste aceasta normă imperativă încălcată, întrucât executorul nu a făcut dovada imposibilității comunicării în variantele antereferite, în continuare normele imperative privind comunicarea au fost încălcate întrucât: numai ipoteza refuzului de a primi citația conferă dreptul agentului procedural de a depune actul la cutia poștală, precum și faptul că nu a fost întocmit un proces-verbal în legătură cu imposibilitatea comunicării sau cu privire la împrejurările obiective în legătură cu procedura comunicării. De asemenea, arată că executarea silită nu a fost niciodată încuviințată în mod direct față de sentința Tribunalului București ce face obiectul prezentei cauze, astfel încât "titlul executoriu" la care cu vădită rea-credință face trimitere BEJ C. este de fapt hotărârea Tribunalului Brno, nicidecum hotărârea de recunoaștere a acesteia. De altfel, BEJ C. nu a avut o încuviințare a executării silite pentru dosarul de executare silită nr. x/2021, iar somația din data de 10.03.2022 a vizat un alt titlu executoriu, nefiind încuviințată executarea silită față de hotărârea ce face obiectul cauzei deoarece această somație face trimitere la titlul executoriu constând în sentința civilă nr. 82Nc6/2017-46 a Tribunalului Municipal Brno Republica Cehă, aspecte care au fost comunicate de recurent instanței de apel prin intermediul concluziilor scrise. Ulterior, în același dosar de executare silita este menționată încheierea de încuviințare a executării silite nr. 105/31.01.2022 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2021, care cronologic era ulterioară încuviințării silite ce trebuia să existe la data inițierii executării silite. Cu toate acestea, instanța de apel nu ia în considerare argumentele recurentului-pârât și motivează contradictoriu, ocolind fondul problemei și normele de drept material, fiind astfel incident art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ. De asemenea, instanța de apel încalcă normele de drept material atunci când face trimitere la "mențiunea" privind hotărârea ce face obiectul prezentei cauze, în condițiile în care ceea ce interesează este comunicarea hotărârii motivate în materialitatea acesteia și nu o simplă mențiune în legătură cu această hotărâre. Astfel, instanța de apel aplică în mod eronat normele de drept material prin faptul că apreciază ca legală comunicarea prin executor judecătoresc, dar cenzurează apărările recurentului-pârât privind aceeași modalitate de comunicare, considerând că aceste apărări puteau fi ridicate pe calea executării silite, încălcând astfel dreptul acestuia la apărare. Faptul că pârâtul a uzitat de contestația la executare sau nu, reprezintă prerogativa acestuia, cu atât mai mult cu cât conform Noului C. proc. civ., contestația la titlu nu este permisă atunci când aceasta este reprezentată de o hotărâre judecătorească. Cu alte cuvinte, ce interesează în cauză este dacă pârâtului i-a fost comunicată în mod legal hotărârea prin aplicarea art. 468 alin. (2), exact în modalitatea în care această comunicare este validă. Deci, odată ce executorul nu comunică în mod legal actele de executare silită, dispozițiile art. 468 alin. (2) nu mai devin aplicabile. În condițiile în care din niciun înscris depus la dosarul cauzei nu reieșea comunicarea hotărârii Tribunalului București, coroborat cu faptul că executorul judecătoresc a răspuns în mod intenționat trunchiat la solicitarea instanței, era imperativă revenirea cu adresă în sensul formulării unor explicații clare și/sau depunerii întregului dosar de executare silită din care ar fi reieșit imposibilitatea obiectivă a comunicării hotărârii. În consecință, instanța de apel încalcă normele de drept material prin faptul că a invocat din oficiu excepția tardivității, a propus administrarea unui probatoriu, pentru ca în final să dispună în contra conținutului acestuia, fără a stărui în aflarea adevărului juridic și ignorând argumentele recurentului-pârât. În teza motivelor contradictorii și încălcării normelor de drept material se încadrează întreaga motivare a instanței, din care reiese că simpla mențiune a hotărârii instanței de fond în actele de executare silită, este suficientă pentru declararea apelului. Or, dispozițiile legale citate chiar de către instanța de control arată cu claritate că, termenul de apel curge de la comunicarea hotărârii, declararea apelului anterior acestui moment fiind inutilă și ineficientă, cu atât mai mult cu cât apelul trebuie să conțină și motivele sale, ce pot fi inserate numai după lecturarea motivării, fiind esențială comunicarea acesteia.

Apărările formulate în cauză În data de 16 septembrie 2025, intimata-reclamantă A. a depus note de ședință prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei recurate, ca fiind legală și temeinică, fără cheltuieli de judecată. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Analizând recursul formulat în raport de criticile susținute în cuprinsul acestuia și de dispozițiile legale incidente cauzei, Înalta Curte apreciază asupra caracterului său nefondat, în acord cu cele ce urmează. Situația litigioasă dedusă judecății este privitoare la soluționarea cererii reclamantei de recunoaștere pe teritoriul României a efectelor juridice a hotărârii nr. 82 Nc 6/2017 - 46 a Tribunalul Municipal din Brno, Republica Cehă (privitoare la exercitarea drepturilor părintești asupra minorului D., obligația de întreținere a copilului și programul de legături personale ale tatălui cu minorul), fapt realizat prin pronunțarea sentinței civile nr. 1587/18.11.2021 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la finalul unei proceduri în cursul căreia citarea și comunicarea actelor de procedură către pârât s-au realizat, în principal, la domiciliul său din Galați, str. x, jud. Galați, dar și la sediul E. srl din București, indicat în relațiile comunicate de ITM Galați ca loc de muncă cu normă întreagă al pârâtului. De altfel, domiciliul pârâtului și locul de muncă al acestuia au constituit elementele avute în vedere și la pronunțarea sentinței civile nr. 169/2021 a Tribunalului Sibiu de declinare a competenței teritoriale de soluționare a cererii. Împotriva sentinței civile nr. 1587/18.11.2021 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă a formulat apel pârâtul la 30.10.2024, solicitând totodată repunerea sa în termenul de apel, invocând, în principiu, faptul că hotărârea atacată nu i-a fost niciodată comunicată (aflând despre conținutul acesteia în urma consultării dosarului electronic la data de 25.10.2024), că nu i-a fost comunicată cererea și înscrisurile anexate acesteia și că nu a fost citat pentru termenele de judecată acordate. Cererea de repunere în termenul de apel și cererea de apel au fost respinse ca tardive prin decizia recurată, în esență, curtea de apel reținând ca fiind contrazisă de probe susținerea pârâtului în sensul că nu ar fi cunoscut despre existența sentinței civile nr. 1587/18.11.2021 a Tribunalului București decât la 25.10.2024, în acest sens fiind avute în vedere, pe de o parte, comunicarea din 14.03.2022 realizată prin executorul judecătoresc în dosarul de executare silită nr. x/2021 a încheierii de încuviințare a executării silite pe teritoriul României a sentinței nr. 82 Nc 6/2021-46 a Tribunalului din Brno, Republica Cehă, iar pe de altă parte, menționarea sentinței civile nr. 1587/18.11.2021 a Tribunalului București chiar de către pârât în cadrul dosarului x/2022 având ca obiect contestație la executare, aspecte pe baza cărora a concluzionat în sensul cunoașterii existenței hotărârii apelate de către pârât încă din anul 2022. Criticile de nelegalitate împotriva deciziei din apel urmează să fie examinate în raport de motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., chiar și acelea fundamentate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce au fost susținute de recurent cu referire la încălcarea ori aplicarea eronată a normelor de drept material, aceasta întrucât soluția instanței de apel a valorificat norme de procedură atunci când a decis asupra tardivității cererii de repunere în termenul de apel și a cererii de apel, iar nu norme de drept material. - Astfel fiind, se reține că în mod nefondat a criticat recurentul-pârât lipsa motivării deciziei din apel, pornind de la împrejurarea că aceasta nu ar fi analizat efectiv argumentele sale prin care invoca faptul că executorul judecătoresc nu i-a comunicat niciodată hotărârea primei instanțe din prezenta cauză, respectiv sentința civilă nr. 1587/18.11.2021 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă. Decizia recurată conține, pe acest aspect, un raționament ce infirmă teza susținută de pârât în apel, curtea de apel reținând că în dosarul execuțional nr. 8/2021 executorul judecătoresc a comunicat apelantului (pârât) somația, titlul executoriu și încheierea de încuviințare a executării silite nr. 105/31.01.2022 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2021 și că în acest din urmă act procedural se menționa că efectele sentinței nr. 82 Nc 6/2021-46 a Tribunalului din Brno au fost recunoscute pe teritoriul României prin sentința civilă nr. 1587/18.11.2021 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă pronunțată în dosarul nr. x/2021. Pe baza acestor elemente, instanța de apel a apreciat că se infirmă teza susținută de pârât prin apel, argumentare în prezența căreia decizia recurată nu ar putea fi criticată ca fiind afectată de viciul nemotivării întrucât nu ar fi examinat efectiv argumentele apelantului, ci, cel mult, așa cum se va arăta în analiza următoarei critici a recursului, eventual, pentru un viciu de raționament al instanței în raport de conținutul dispoziției legale incidente. - Cea de-a doua critică a recursului, susținută de recurent prin invocarea combinată a motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 (motive contradictorii) și pct. 8 (aplicarea eronată a normelor de drept material), dar care, potrivit precizărilor introductive va fi examinată tot pe temeiurile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 5 C. proc. civ. - întrucât susține, în esență, o aplicare eronată a normelor de drept procesual, soluția ca atare nefiind una care să atragă aplicarea de dispoziții ale dreptului material - este, de asemenea, nefondată. Deși este pertinentă critica recurentului în sensul că în mod greșit prin decizia recurată s-a făcut aplicare în cauză principiului echipolenței - care presupune, în termenii art. 468 alin. (2) C. proc. civ., comunicarea efectivă a hotărârii vizate de calea de atac formulată, odată cu încheierea de încuviințare a executării silite -, celelelalte elemente pe care se fundamentează argumentația instanței de apel, neînlăturate fiind, nu permit infirmarea soluției adoptate în apel. Astfel, este real că, potrivit datelor furnizate de executorul judecătoresc și propriilor rețineri ale instanței de apel, ceea ce s-a comunicat în dosarul execuțional nr. 8/2021 la data de 14.03.2022 către pârât a fost nu sentința civilă nr. 1587/18.11.2021 a Tribunalului București, ci sentința nr. 105/31.01.2022 a aceleiași instanțe (cu valoare de încheiere de încuviințare pe teritoriul României a hotărârii instanței străine), în cuprinsul căreia doar se menționează existența celei dintâi, ca act procedural prin care au fost recunoscute pe teritoriul României efectele sentinței nr. 82 Nc 6/2021-46 a Tribunalului din Brno, Republica Cehă, și că, așa fiind, în mod greșit instanța de apel a dat eficiență principiului echipolenței, considerând în acest fel comunicată la 14.03.2022, către pârât, însăși sentința primei instanțe nr. 1587/18.11.2021. Cum s-a arătat, pentru o astfel de rezoluție, era necesară prealabila constatare a comunicării integrale a înseși hotărârii în discuție, iar nu doar a alteia în care era doar amintită existența actului procedural care interesează cauza. Acceptând ca pertinent argumentul recurentului, în sensul arătat, apar ca lipsite de relevanță dezvoltările pe care le face în continuare acesta, cu scopul de a demonstra inclusiv nevalabilitatea comunicării făcute de executorul judecătoresc din perspectiva dispozițiilor art. 672 C. proc. civ. în dosarul execuțional nr. 8/2021, examinarea acestor argumente nemaiimpunând-se. Însă, chiar înlăturând argumentul unei comunicări a sentinței civile nr. 1587/18.11.2021 către pârât în cadrul dosarului execuțional nr. 8/2021, prin mijlocirea executorului judecătoresc, nu poate fi înlăturată, în același timp, și realitatea cunoașterii de către parte a existenței acestei hotărâri judecătorești, ca urmare a menționării sale în cuprinsul sentinței nr. 105/31.01.2022 de încuviințare a executării silite. Tot astfel, prin niciuna din criticile recurentului nu a fost infirmată constatarea instanței de apel, dedusă din observarea actelor din dosar nr. x/2022 constituit la inițiativa pârâtului, având ca obiect contestație la executare, în care el însuși menționează existența sentinței civile nr. 1587/18.11.2021 a Tribunalului București, ceea ce demonstrează - cum și reține instanța de apel - că încă din anul 2022 recurentul-pârât cunoștea despre existența hotărârii, infirmându-se astfel teza de bază pe care acesta și-a sprijinit cererea de repunere în termenul de formulare a apelului împotriva acestei hotărâri, anume că ar fi aflat de existența ei abia în 25.10.2024, în urma accesării dosarului electronic. În alte cuvinte, chiar dacă este real că nu se poate reține că, față de pârât, sentința civilă nr. 1587/18.11.2021 a Tribunalului București ar fi fost valabil comunicată de către executorul judecătoresc în cadrul dosarului execuțional nr. 8/2021 la data de 14.03.2022, fiind greșit valorificat în apel principiul echipolenței, totuși, nu poate fi infirmat că, indubitabil, prin comunicarea celorlalte acte procedurale (somația și încheierea nr. 105/2022 a Tribunalului București), pârâtul a putut afla de existența actului procedural reprezentat de hotărârea primei instanțe adoptate în cauza pendinte și că, de asemenea, cunoștea existența aceleiași hotărâri, la care el însuși a făcut referire în cadrul contestației la executare formulate (în dosarul nr … la data de … ). Totodată, de vreme ce s-a reținut că în discuție este vorba despre comunicări care privesc alte acte procedurale realizate de executor în dosarul nr. x/2021 decât sentința civilă nr. 1587/18.11.2021 a Tribunalului București, rămâne valabil argumentul instanței de apel în sensul că nu intră în abilitarea sa legală de a cenzura criticile pârâtului privitoare la modalitatea de îndeplinire a procedurii de comunicare de către executor. O astfel de analiză ar fi fost pertinentă si utilă în măsura în care s-ar fi dovedit realizarea prin executor a înseși comunicării hotărârii judecătorești în discuție, aspecte față de care nu se justifică nici în recurs o analiză a regularității procedurii de comunicare înfăptuite de executor în dosarul nr. x/2021, partea interesată dispunând în acest sens de calea contestației la executare, cauza pendinte având un cu totul alt obiect decât cenzurarea actelor înfăptuite de executor în respectivul dosar execuțional. De aceea nu pot fi primite criticile recurentului privitoare la faptul că instanța de apel nu i-ar fi ascultat argumentele ori că ar fi motivat contradictoriu, ocolind fondul problemei și normele de drept material (pe care omite să le precizeze), atunci când se referă la apărările sale din apel prin care invoca lipsa comunicării titlului executoriu în dosarul execuțional, cele prin care supunea discuției identificarea actului procesual cu valoare de titlu executoriu, inexistența unei încheieri de încuviințare a executării silite ori obținerea sa la o dată ulterioară pronunțării hotărârii de recunoaștere a efectelor hotărârii instanței străine pe teritoriul României, niciunul din aceste elemente nefiind de interes direct pentru soluționarea cauzei pendinte. Rămâne, prin urmare, valabilă și actuală observația instanței de apel, stabilită pe baza evaluării probatoriilor, potrivit căreia "apelantul cunoștea existența hotărârii din anul 2022". Chiar dacă comunicarea sentinței nr. 1587/18.11.2021 nu poate fi atribuită executorului judecătoresc în cursul instrumentării dosarului execuțional nr. 8/2021 la data indicată (14.03.2022), nu există niciun argument legal de a înlătura sau infirma actul procedural al comunicării aceleiași sentințe, realizat în chiar dosarul primei instanțe cu procesele-verbale aflate la filele x, la datele de 13 și 14.12.2021, la adresa de domiciliu a pârâtului din Galați, ce a fost menținută ca valabilă și în cursul judecății din apel și recurs (chiar dacă partea și-a ales și un domiciliu procesual începând cu aceste etape procesuale ale litigiului), dar și la adresa locului său de muncă din București la E. srl. Sunt, din acest motiv, lipsite de corespondent cu realitatea, susținerile pârâtului din cuprinsul memoriului său de recurs prin care arată că "În condițiile în care din niciun înscris depus la dosarul cauzei nu reieșea comunicarea hotărârii Tribunalului București (...)". Instanța de apel nu a încălcat dispozițiile art. 22 C. proc. civ. care consacră rolul judecătorului în aflarea adevărului, după cum nefondat critică recurentul-pârât, deoarece în prezența proceselor-verbale de comunicare a hotărârii primei instanțe la cele două adrese indicate, era sarcina lui de a demonstra - iar nu doar de a afirma - caracterul nelegal ori măcar ineficace al unei atare comunicări. Sub acest aspect, este de remarcat precaritatea motivării cererii recurentului-pârât din etapa apelului, de repunere în termenul de formulare a acestei căi de atac, pe care s-a rezumat să o justifice prin aceea că hotărârea de primă instanță nu i-ar fi fost legal comunicată, fără a furniza un minimum de explicații/informații care să facă pertinentă solicitarea sa și să permită înlăturarea actului procedural al comunicării îndeplinit cu formele mai sus indicate. Tot astfel, s-a rezumat să pretindă că nu i-au fost comunicate cererea de chemare în judecată și înscrisurile anexate acesteia ori că nu a fost citat pe parcursul judecării cauzei în primă instanță, deși nu a arătat de ce ar fi fost nelegală ori ineficace citarea și comunicarea actelor de procedură realizate în fața tribunalului la adresa domiciliului din Galați ori la locul de muncă din București (indicat în adresa ITM Galați drept loc de muncă cu normă întreagă). Având în vedere și faptul că situația premisă a formulării unei cereri de repunere în termen este aceea a unei comunicări valabil realizate, dar când depășirea ori pierderea termenului procedural de către parte a fost determinată de motive temeinic justificate, care o aduc pe aceasta în imposibilitatea de a acționa conform legii și observând că recurentul-pârât nu a indicat niciun motiv temeinic care să justifice întârzierea de ordinul anilor în declararea căii de atac a apelului, se apreciază ca fiind legală soluția instanței de apel de respingere ca tardive atât a cererii de repunere în termenul de apel, dar și a cererii de apel formulate în aceste condiții. Reținând că, deși s-au dovedit întemeiate criticile circumscrise greșitei aplicări în cauză a prevederilor art. 468 alin. (2) C. proc. civ., pentru motivele arătate, acestea nu pot conduce la infirmarea soluției adoptate prin decizia din apel, care se sprijină și pe alte împrejurări de fapt ori temeiuri legale expuse în cele anterior prezentate, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.