ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 364/2024

Ședința publică din data de 8 februarie 2024

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la 5 februarie 2021, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., recunoașterea pe teritoriul României a hotărârii din 22 octombrie 2018, pronunțată de către Judecătoria de familie din C., Germania, în cauza nr. x.

Prin sentința civilă nr. 1529 din 18 octombrie 2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis cererea și a recunoscut pe teritoriul României efectele hotărârii pronunțate de către Judecătoria de familie din C., Germania, în cauza nr. x, rămasă definitivă la 22 octombrie 2018.

Împotriva acestei sentințe civile, a declarat apel pârâtul.

Prin decizia civilă nr. 1379A din 13 octombrie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze de minori și de familie a respins apelul, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii civile, la 21 februarie 2023, a declarat recurs pârâtul, solicitând casarea deciziei recurate și, rejudecând apelul, admiterea acestuia, schimbarea sentinței apelate și respingerea cererii de chemare în judecată.

Prin memoriul de recurs, după prezentarea pe larg a situației de fapt și a istoricului litigiilor ce au avut loc între părți, recurentul-pârât a invocat, în esență, următoarele critici de recurs, care se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ.:

Instanța de apel a respins, în mod greșit, motivul de apel ce viza nulitatea sentinței apelate, ca efect al nelegalei citări a pârâtului în faza procesuală a fondului, fiind încălcat dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare.

Instanța de apel a aplicat, în mod greșit, Regulamentul (CE) nr. 2201 din 27 noiembrie 2003, în condițiile în care acordul părților nu este o hotărâre judecătorească, iar reclamanta urmărește a obține retragerea autorității părintești.

La 10 mai 2023, intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând recursul de față, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Printr-o primă critică de recurs, care se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a respins, în mod greșit, motivul de apel vizând nulitatea sentinței, ca efect al necitării pârâtului în faza procesuală a fondului, fiind încălcat dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat, întrucât instanța de apel a respins, în mod corect, motivul de apel vizând nulitatea sentinței, ca efect al necitării pârâtului în faza procesuală a fondului.

Astfel, în fața primei instanțe, pârâtul a fost citat la adresa din Spania, menționată în cuprinsul actului jurisdicțional emis de instanța germană, dovada restituindu-se la dosar cu mențiunea "neridicat", iar, la termenul din 18 octombrie 2021, prima instanță a constatat că sunt aplicabile dispozițiile art. 1.102 alin. (2) din C. proc. civ., pășind la judecata cauzei.

Potrivit regulii instituite la art. 1.102 alin. (1) din C. proc. civ., "cererea de recunoaștere a hotărârii străine se soluționează pe cale principală prin hotărâre, iar, pe cale incidentă, prin încheiere interlocutorie, în ambele cazuri după citarea părților". Ca atare, procedura de soluționare a unei cereri de recunoaștere a unei hotărâri judecătorești străine are, în principiu, un caracter contencios. Cu toate acestea, art. 1.102 alin. (2) din C. proc. civ. reglementează o situație de excepție, legiuitorul prevăzând că "cererea poate fi soluționată fără citarea părților, dacă din hotărârea străină rezultă că pârâtul a fost de acord cu admiterea acțiunii".

Contrar susținerilor recurentului-pârât, instanța de apel a procedat în mod legal, atunci când a constatat că prevederile art. 1.102 din C. proc. civ. au fost corect aplicate de către prima instanță, în lipsa unei dispoziții speciale contrare în Regulamentul nr. 2201/2003, devenind incidente dispozițiile art. 1.088 din C. proc. civ., conform cărora "în procesul civil internațional, instanța aplică legea procesuală română, sub rezerva unor dispoziții exprese contrare". În acest context normativ, având în vedere că hotărârea străină a cărui recunoaștere s-a solicitat pe teritoriul României consfințește înțelegerea părților cu privire la exercitarea autorității părintești, fiind rezultatul acordului exprimat de către aceștia, instanța de apel a reținut, în mod corect, că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 1.102 alin. (2) din C. proc. civ., care permit instanței sesizate cu o astfel de cerere să procedeze la soluționarea sa fără citarea părților, neputându-se susține că, procedând astfel, instanța ar fi nesocotit dreptul la un proces echitabil, inclusiv sub aspectul dreptului la apărare.

De altfel, nici nu se poate reține o vătămare a drepturilor recurentului-pârât în fața primei instanțe, din moment ce dispozițiile art. 1.102 alin. (2) din C. proc. civ. permit soluționarea cererii de recunoaștere a hotărârii străine fără citarea părților, atunci când din hotărârea străină rezultă că pârâtul a fost de acord cu admiterea acțiunii. Or, actul jurisdicțional emis la 22 octombrie 2018 de Judecătoria de familie C., Germania în dosarul nr. x conține acordul de voință al părților din proces cu privire la modalitatea de exercitare a răspunderii părintești. Recurentul-pârât nu a contestat că respectivul acord este rezultatul voinței sale, exprimată în mod liber, cu ocazia participării, prin mijloace de comunicare la distanță, la ședința de judecată a instanței de familie din Germania, ci chiar a confirmat că, prin acest acord, s-au soluționat, conform voinței părților, chestiuni relative la exercitarea autorității părintești.

Printr-o altă critică de recurs, care se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a aplicat, în mod greșit, Regulamentul (CE) 2201/2003, învederând că acordul părților nu este o hotărâre judecătorească.

Înalta Curte constată că și acest motiv de recurs este nefondat, întrucât instanța de apel a interpretat și a aplicat, în mod corect, Regulamentul 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, act normativ european care este direct aplicabil în prezenta cauză, din moment ce se solicită recunoașterea, pe teritoriul României, a unui act jurisdicțional emis în materia răspunderii părintești de către o instanță din Germania, stat membru al Uniunii Europene.

Sub un prim aspect, având în vedere aplicarea directă a regulamentelor europene în ordinea juridică internă, de la data aderării României la Uniunea Europeană (1 ianuarie 2007), instanța de apel a reținut, în mod corect, că sunt incidente în cauză prevederile Regulamentului (CE) nr. 2201/2003. În acest sens, art. 148 din Constituția României statuează că "prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare", iar art. 4 din C. proc. civ. prevede că "normele dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părților".

Potrivit definițiilor expuse la art. 2 din Regulamentul 2201/2003, "instanță judecătorească" înseamnă toate autoritățile din statele membre competente în materiile ce intră sub incidența domeniului de aplicare a prezentului regulament; "stat membru" înseamnă toate statele membre, cu excepția Danemarcei, iar "hotărâre judecătorească" înseamnă orice hotărâre de divorț, de separare de drept sau de anulare a unei căsătorii, precum și orice hotărâre judecătorească privind răspunderea părintească pronunțată de o instanță judecătorească a unui stat membru, oricare ar fi denumirea hotărârii.

Conform art. 21 din Regulament: "(1) Hotărârile judecătorești pronunțate într-un stat membru se recunosc în celelalte state membre fără a fi necesar să se recurgă la vreo procedură. (3) Fără a aduce atingere secțiunii 4 din prezentul capitol, orice parte interesată poate solicita, în conformitate cu procedurile prevăzute de secțiunea 2 din prezentul capitol, pronunțarea unei hotărâri de recunoaștere sau de refuz al recunoașterii hotărârii". Este de subliniat că, potrivit paragrafului 22 din preambulul Regulamentului, "actele autentice și acordurile între părți care sunt executorii într-un stat membru ar trebui asimilate "hotărârilor judecătorești", în scopul aplicării normelor de recunoaștere și de executare".

În acest context normativ, criticile recurentului-pârât sunt nefondate, întrucât instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor regulamentare, atunci când a reținut că actul jurisdicțional emis la 22 octombrie 2018 de Judecătoria de familie C. în dosarul nr. x se încadrează în noțiunea de "hotărâre judecătorească", definită de Regulament, și privește răspunderea părintească asupra minorei B., conținând acordul de voință al părților cu privire la modalitatea concretă de exercitare.

Recurentul-pârât nu a contestat acest acord, ci a susținut că intimata-reclamantă ar urmări "retragerea" autorității sale părintești asupra minorei și că, prin procedura recunoașterii hotărârii străine, ar urma să fie lipsit de drepturile sale părintești și s-ar denatura ori altera conținutul acordului părților consfințit de instanța germană. Astfel de susțineri nu pot fi, însă, analizate, întrucât art. 26 din Regulament prevede că "în niciun caz, hotărârea judecătorească nu poate face obiectul unei revizuiri pe fond". Totodată, nu pot fi analizate nici acele susțineri ale recurentului-pârât referitoare la modalitatea de punere în aplicare a măsurilor agreate de părți, întrucât exced prezentului cadru procesual, în care se solicită doar recunoaștere hotărârii străine, în condițiile Regulamentului (CE) 2201/2003.

Față de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum au fost invocate și argumentate de către recurentul-pârât, și că decizia instanței de apel este legală, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

De asemenea, constatând că sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 451-453 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurentul-pârât să plătească intimatei-reclamante suma de 950 euro, echivalentul în RON la data plății, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, dovedite a fi efectuate în recurs prin documentele justificative depuse la dosar. În temeiul dispozițiilor art. 19 din O.U.G. nr. 51/2008, cheltuielile procesuale avansate de către Stat, constând în ajutorul public judiciar acordat recurentului-pârât prin încheierea din 7 decembrie 2023, sub forma asistenței juridice prin avocat, urmează a rămâne în sarcina Statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 1379A din 13 octombrie 2022 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă pe recurentul-pârât la plata sumei de 950 euro, echivalentul în RON la data plății, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă A..

În temeiul art. 19 din O.U.G. nr. 51/2008, cheltuielile procesuale avansate de către stat rămân în sarcina acestuia.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 februarie 2024.