ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1536/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 7 iunie 2022 pe rolul Tribunalului Vaslui, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat recunoașterea hotărârii judecătorești străine de încredințare exclusivă a minorei C. și stabilirea domiciliului acesteia, respectiv hotărârea nr. 12161/20.05.2021 pronunțată de Tribunalul civil din Bari - Italia în dosarul nr. x/2013.

Hotărârea pronunțată de prima instanță: Prin sentința civilă nr. 1455 din 20 decembrie 2022 pronunțată de Tribunalul Vaslui, a fost admisă cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B.. Au fost recunoscute pe teritoriul României efectele hotărârii, denumită proces-verbal al ordinului prezidențial cu nr. de înregistrare y/2021, pronunțată de Tribunalul ordinar din Bari la data de 20 mai 2021 în dosarul nr. x/2020, pe cale de ordonanță președințială.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel: Prin decizia nr. 350 din 2023 pronunțată la 24 iulie 2023, Curtea de Apel Iași, secția civilă a respins cererea de repunere a cauzei pe rol, formulată de apelanta B.. A admis apelul formulat de pârâta B. împotriva sentinței civile nr. 1455 din 20 decembrie 2022 pronunțată de Tribunalul Vaslui, secția civilă, hotărâre pe care a schimbat-o în tot. A respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., vizând recunoașterea pe teritoriul României a hotărârii de încredințare exclusivă a minorei și stabilirea domiciliului acesteia, respectiv hotărârea nr. 12161/20.05.2021 pronunțată de Tribunalul civil din Bari - Italia în dosarul nr. x/2013.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei nr. 350 din 2023 pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția civilă, reclamantul A. a declarat recurs, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-reclamant a arătat că decizia recurată a fost dată în mod eronat și abuziv, fără să cuprindă motivele legale, obiective și pertinente pe care se întemeiază, cuprinzând motive contradictorii, străine de natura cauzei, cu încălcarea gravă a legii și aplicarea greșită a normelor de drept civil intern și internațional. Curtea de Apel lași a reținut în mod greșit că prezenta cauză nu este definitivă și executorie, învestită cu autoritate de lucru judecat, putând forma obiectul unei căi de atac în statul unde a fost pronunțată - Italia. Mai mult, a reținut că aceasta cale de atac a și fost exercitata și admisă, având consecință modificarea soluției inițiale. Potrivit Certificatului International întocmit de Ministerul Public Italian și Tribunalul civil din Bari - Italia, conform Anexei I din Regulamentul C.E. nr. 2201/2003, la punctul 6 este stipulat că împotriva hotărârii judecătorești Ordonanță Președințială din 20.05.2021 dată în dosarul civil nr. x/2020 al Tribunalului ordinar din Bari - Italia, ce face obiectul cererii deduse judecății, nu se mai poate face opoziție conform legislației din statul Italian ca fiind definitivă, așadar fără cale de atac, urmare a epuizării termenului și posibilităților legale de a fi atacată, respectiv rămânând definitivă, nefiind recurată în termen. Actele depuse de pârâtă ca fiind emise de Tribunalul ordinar din Bari, cu referire la Ordonanța Președințială din 20.05.2021 pronunțată în dosarul civil nr. x/2020, privind încredințarea minorei C., nu reprezintă o cale de atac împotriva Ordonanței Președințiale din 20.05.2021 formulată de pârâtă, ci reprezintă o nouă cerere adresată Tribunalului Ordinar Bari la data de 17.10.2021, conform încheierii de ședință din data de 20.04.2023, referitoare la încredințarea minorei C., cerere depusă după împlinirea termenului de formulare a unei cai de atac împotriva Ordonanței Președințiale din 20.05.2021 - aspect susținut și confirmat prin Certificatul European - Anexa I punctul 6 al Regulamentului CE nr. 2201/2023 întocmit de Ministerul Public de Justiție Italian și Tribunalul din Bari, aflat la dosarul cauzei. Despre acest înscris, instanța de apel chiar a făcut vorbire, însă nu l-a valorificat în mod real și autentic, fiind nerespectate prevederile art. 1094 C. proc. civ. și cele cuprinse în art. 21 și următoarele din Regulamentul C.E. nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și matrimonială și a răspunderii părintești. În al doilea rând, actele depuse de pârâtă nu pot fi recunoscute și valorificate ca probe ori analizate ca motive de apel de către Cutea de Apel Iași, întrucât anterior nu au făcut obiectul unei acțiuni similare de recunoaștere (exequatur) de către o instanță a Statului Român și, pe cale de consecință, nu pot produce efecte juridice în România fără a trece prin aceleași proceduri, conform prevederilor legale românești și internaționale, deoarece, în caz contrar, așa cum în mod eronat a procedat instanța de apel, ar reprezenta o dublă măsură, chiar una nelegală a recunoașterii înscrisurilor și hotărârilor judecătorești străine de către România. Recurentul-reclamant arată, în continuare, că nu există absolut niciun motiv legal pentru a refuza recunoașterea hotărârii judecătorești străine reprezentată de Ordonanța Președințială de încredințare exclusivă a minorei C. dată de Tribunalul Ordinar din Bari - Italia în dosarul civil nr. x/2020, provizorie până la judecarea divorțului și a cererilor accesorii de către instanțele competente, pe care a promovat-o pentru a putea obține un pașaport minorei în vederea asigurării și respectării drepturilor fundamentale ale acesteia la libera circulație conform Constituției României și a Cartei Drepturilor Omului, precum și pentru obținerea unui act de identitate valabil, având în vedere că Direcția Pașapoarte din Vaslui nu a recunoscut această Ordonanță Președințială de încredințare exclusivă a minorei, solicitând forma recunoscută de o instanță competentă din România. Curtea de Apel Iași și-a depășit în mod grav competența, întrucât în considerentele deciziei recurate a susținut că era de competența instanțelor românești, respectiv a Judecătoriei Vaslui, să judece cererea de divorț cu toate capetele accesorii formulate de pârâta B., ignorând în totalitate și în mod abuziv, foarte grav și ostentativ deciziile definitive și irevocabile ale Tribunalului București, ale Curții de Apel București, hotărârea Tribunalului civil din Bari, precum și a cererii făcute de reclamant către Ministerul Justiției Italian, către Ministerul Justiției din Romania de repatriere în Italia a minorei C., la domiciliul de reședință obișnuit din Italia, în urma răpirii internaționale de minori săvârșită de reclamanta B.. Instanța de apel a încălcat, de asemenea, dispozițiile regulamentului CE nr. 2201/2003 privind competenta judecării cererilor în materie matrimonială și a răspunderii părintești cu elemente de extraneitate, având în vedere că minora C. din luna decembrie 2020, în urma repatrierii, și până în prezent se află la domiciliul de reședință obișnuit și locuiește împreună cu reclamantul în orașul Bari, urmând cursurile Scolii Generale Michelangelo/Carrante din orașul Bari-Italia.

Apărările formulate în cauză: Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de intimata-pârâtă. Intimata-pârâtă a depus note scrise, atașând copia hotărârii de divorț și copie a cărții de identitate, ce atestă revenirea la numele avut anterior (D.). A atașat acte procedurale emise de Tribunalul din Bari, ce atestă faptul că hotărârea de divorț din 20 mai 2021, a cărui recunoaștere se solicită, nu este definitivă, cauza având termen la 17 octombrie 2024. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, în limitele considerentelor de mai jos. În cauză se solicită recunoașterea pe teritoriul României a efectelor hotărârii denumită proces-verbal al ordinului prezidențial din data de 20 mai 2021, pronunțată pe cale de ordonanță președințială în dosarul nr. x/2020 de Tribunalul ordinar din Bari, Italia, prin care au fost luate măsuri cu privire la încredințarea minorei C. către tată, dreptul și condițiile de vizitare a minorei de către mamă și obligația de a se contribui la întreținerea minorei. Sentința primei instanțe a fost analizată, iar cererea rezolvată de instanța de apel prin prisma dispozițiilor art. 1095, 1096 și 1097 C. proc. civ., în conformitate cu care, pentru a fi recunoscută în România, hotărârea judecătorească trebuie să fie definitivă potrivit legii statului în care a fost pronunțată, recunoașterea putând fi refuzată atunci când hotărârea poate face obiectul unei căi de atac în statul de origine. În consecință, reținând că în speță hotărârea nu doar că putea face obiectul unei căi de atac, ci această cale de atac a și fost exercitată și admisă, cu consecința unor modificări substanțiale a soluției inițiale, Curtea de Apel Iași a admis apelul pârâtei, a schimbat sentința apelată și a respins cererea de recunoaștere pe teritoriul României a ordonanței președințiale pronunțate de instanța italiană. Judecata din apel a fost făcută cu încălcarea normelor de procedură privind dreptul internațional aplicabil, iar soluția a fost dată cu aplicarea greșită a legii în ceea ce privește condițiile de recunoaștere/refuz al recunoașterii unei hotărâri judecătorești, situație ce se subsumează cazurilor de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ. Astfel, chestiunea recunoașterii unei hotărâri judecătorești pronunțate în materia răspunderii părintești într-un alt stat al Uniunii Europene cade sub incidența Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000, în conformitate cu prevederile art. 1 și 21 din amintitul regulament. Totodată, potrivit art. 1094 C. proc. civ., termenul de "hotărâri străine" supuse reglementării Titlului al III-lea din Cartea a VII-a referitoare la procesul civil internațional se referă la actele de jurisdicție contencioasă sau necontencioasă ale instanțelor judecătorești, cele notariale sau ale oricăror autorități competente dintr-un stat nemembru al Uniunii Europene; în cazul hotărârii judecătorești pronunțate într-un stat membru al Uniunii Europene, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1095 și următoarele din C. proc. civ. Prin urmare, tranșând chestiunea recunoașterii unei hotărâri pronunțate în material răspunderii părintești de către o instanță dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene, în virtutea unor dispoziții legale aplicabile actelor de jurisdicție emise de autorități ale statelor nemembre, instanța de apel a făcut o judecată cu încălcarea regulilor de procedură aplicabile, dar și cu încălcarea dispozițiilor de drept substanțial referitoare la condițiile de recunoaștere/refuz de recunoaștere a hotărârii dintr-un alt stat, ceea ce duce la admiterea recursului în baza art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ. și la trimiterea cauzei, în baza art. 497 C. proc. civ., aceleiași instanțe, spre rejudecarea apelului și analiza cererii de recunoaștere în raport de dispozițiile art. 21 și următoarele din Regulamentul 2201/2003 și de motivele de refuz prevăzute la art. 23. Totodată, se observă că în mod greșit instanța de apel a reținut că hotărârea pronunțată de instanța italiană, a cărei recunoaștere se solicită, ar fi făcut obiectul unei căi de atac care a fost exercitată și admisă, cu consecința modificării soluției. În realitate, hotărârea de ordonanță președințială cărei recunoaștere se solicită a fost dispusă provizoriu în cadrul procesului de primă instanță din dosarul nr. x/2020 al Tribunalului ordinar din Bari, Italia și nu a făcut obiectul unei căi de atac - potrivit certificatului întocmit conform anexei 1 la Regulamentul 2201/2003, împotriva hotărârii nu se mai putea face opoziție conform legii italiene - ci măsurile acolo dispuse par a se fi modificat, la 20 aprilie 2023, printr-o hotărâre ulterioară dispusă în timpul aceluiași proces și în cadrul aceluiași dosar, ca urmare a schimbării condițiilor inițiale ce au justificat prima ordonanță președințială, iar nu în urma exercitării vreunei căi de atac . Acest aspect va trebui să fie luat în considerare cu prilejul rejudecării, la fel ca și împrejurarea că, potrivit Regulamentului 2201/2003, caracterul nedefinitiv al hotărârii nu constituie per se un motiv de refuz al recunoașterii acesteia, ci doar dă posibilitatea suspendării procedurii de recunoaștere sau de încuviințare a executării, în temeiul art. 27 sau art. 35 din Regulament. Pe de altă parte, instanța de apel va trebui să verifice și dacă, în raport de hotărârea ulterioară, din 20 aprilie 2023, din același dosar, de modificare a unora din măsurile dispuse prin ordonanța președințială a cărei recunoaștere se solicită, aceasta din urmă mai produce efecte sau a devenit caducă, întrucât nu pot fi recunoscute pe teritoriul României acele efecte pe care o hotărâre nu le mai produce sau care încetează, în urma modificării sale pe orice cale. Soluția este una firească, și își găsește oglindirea practică inclusiv în regula enunțată de art. 28 alin. (1) din Regulament, potrivit cu care doar hotărârile judecătorești pronunțate într-un stat membru cu privire la exercitarea răspunderii părintești față de un copil, care sunt executorii în acel stat, se execută într-un alt stat membru după ce s-a încuviințat executarea la cererea oricărei părți interesate; per a contrario, pierderea executorialității în statul membru în care hotărârea a fost pronunțată, în urma desființării sau modificării măsurilor dispuse, fie în calea de atac, fie prin pronunțarea unei hotărâri ulterioare de natură a modifica măsurile provizorii inițiale, face ca o astfel de hotărâre să nu mai poată fi solicitată spre executare nici în alt stat membru. Existența hotărârii din 20 aprilie 2023 a Tribunalului Bari, de modificare a ordonanței din 20 mai 2021, nu poate fi omisă, date fiind dispozițiile art. 21 alin. (1) și (4) din Regulament, nici măcar în absența unei proceduri distincte de recunoaștere, așa cum obiectează recurentul reclamant, iar instanța de apel trebuie să verifice consecințele acestei hotărâri ulterioare, cu privire la care pârâta a depus la rândul său un certificat întocmit conform anexei 1 la Regulamentul 2201/2003, asupra efectelor hotărârii a cărei recunoaștere se solicită. Cât privește motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurent, acesta nu este incident în cauză, decizia instanței de apel fiind motivată într-o manieră care să facă limpede argumentele pe care a fost întemeiată, chiar dacă acestea sunt eronate în drept. În realitate, din dezvoltarea motivului de recurs de către recurent, rezultă că acesta e nemulțumit de aplicarea și interpretarea legii de către instanța de apel în cadrul motivării, iar nu de absența sau de caracterul contradictoriu al acesteia, ceea ce, așa cum s-a arătat mai sus, se subsumează cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., iar nu în cel prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.