ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2402/2021

Ședința publică din data de 11 noiembrie 2021

Asupra recursului dedus judecății, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., recunoașterea hotărârii (Ordonanța) nr. 11588 din 19 septembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Pesaro din Italia, în dosarul nr. x/2018.

Prin sentința nr. 310 din 11 martie 2020, Tribunalul București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., având ca obiect exequator (recunoașterea înscrisurilor și hotărârilor străine); a dispus recunoașterea pe teritoriul României a hotărârii nr. 11588 din 19 septembrie 2019, pronunțată de Tribunalul din Pesaro - Italia.

Prin decizia nr. 288A din 18 februarie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul formulat de apelanta pârâtă B. împotriva sentinței civile nr. 310 din 11 martie 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în contradictoriu cu intimatul reclamant A. și a schimbat, în tot, sentința civilă apelată, în sensul că a respins cererea, ca nefondată.

La 25 iunie 2021, împotriva deciziei nr. 288A din 18 februarie 2021 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs reclamantul.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 8 iulie 2021, fiind repartizată aleatoriu Completului nr. 8.

Prin rezoluția din 13 septembrie 2021, a fost fixat termen de judecată la 11 noiembrie 2021, în ședință publică.

La acest termen de judecată, instanța a reținut cauza în pronunțare asupra recursului formulat.

În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., coroborat cu art. 487 și art. 488 din același act normativ, reclamantul arată că, prin hotărârea atacată, a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 4 din 11 ianuarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2019, având ca obiect răpire internațională de copii. Susține că, prin această hotărâre, curtea de apel a admis recursul formulat de recurentul din prezenta cauză și a dispus înapoierea copilului minor la reședința obișnuită din Italia a tatălui, însă arată că nu este în posesia acestei hotărâri și nu poate cunoaște motivele în baza cărora și-a fundamentat instanța hotărârea, aspect în raport de care solicită atașarea dosarului în care a fost pronunțată hotărârea invocată, precizând că își rezervă dreptul de a preciza recursul și a indica, punctual, aspectele asupra cărora a fost încălcată autoritatea de lucru judecat.

Recurentul mai arată că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material incidente în speță, respectiv Regulamentul nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 - art. 23, instanța reținând că, în raport de probatoriul administrat, nu se face dovada nici a comunicării către partea pârâtă a actului de sesizare și nici a acceptării, în mod neechivoc, de către partea judecată în lipsă, a hotărârii pronunțate.

Susține încălcarea art. 37 alin. (2) din același Regulament, instanța de apel ajungând la concluzia că la dosar nu se regăsește originalul sau o copie certificată pentru conformitate a documentului care stabilește că actul de sesizare a instanței sau un act echivalent a fost notificat sau comunicat părții care nu s-a prezentat.

Arată că este greșită concluzia instanța de apel potrivit căreia, anterior finalizării procedurilor judiciare în fața instanțelor italiene, autoritățile au comunicat domiciliul legal al pârâtei în România întrucât comunicările efectuate prin intermediul Ministerelor Justiției din cele două țări vizează un alt demers judiciar și nu comunicarea domiciliului din România al pârâtei. Procedând în acest fel, instanța de apel a extins, în mod arbitrar, aplicarea art. 37 alin. (2) din Regulament care se referă numai la documentul care stabilește că actul de sesizare a instanței sau un act echivalent a fost notificat sau comunicat, acesta fiind singurul aspect ce trebuia analizat, nefiind necesar a verifica dacă la momentul pronunțării hotărârii din statul străin autoritățile ori reclamantul cunoșteau sau nu domiciliul pârâtei și dacă pe parcursul soluționării procesului aceasta și-a asigurat sau nu o apărare efectivă.

Învederează că procedura din Italia, similară celei a citării prin publicitate din România, a fost utilizată în cadrul procesului finalizat cu hotărârea a cărei recunoaștere se solicită, aspect atestat prin înscrisul denumit "Certificarea Notificării", care este anterior adreselor primite prin intermediul Ministerului Justiției din România și Italia, datate 4 februarie 2019 și 20 martie 2019, și care reprezintă dovada notificării recursului către pârâtă la domiciliul din Pergola, locul ultimului domiciliu cunoscut, prin depunere la sediul Primăriei, la 26 ianuarie 2019, dată la care reclamantul, autoritățile și instanța nu cunoșteau și nu aveau posibilitatea să cunoască locul în care se afla pârâta, cât timp aceasta nu a declarat la primăria din Pergola schimbarea domiciliului.

Susține că instanța de apel a interpretat greșit normele de drept material incidente în speță, apreciind că, în cadrul procedurii de recunoaștere a hotărârii străine, trebuie demonstrat în mod absolut (probatio diabolica) faptul că persoana în lipsa căreia s-a judecat procesul a cunoscut existența acestuia și reținând că doar în acest mod există certitudinea asigurării efective a dreptului la apărare. Învederează că reclamantului îi este imposibil să facă dovada absolută a faptului că pârâta a avut cunoștință de proces, iar, sub un alt aspect, arată că dreptul italian este susceptibil de anumite limitări justificate, procedura de citare prin publicitate fiind o astfel de limitare care asigură, însă, respectarea dreptul la apărare și principiului contradictorialității.

Arată că pârâta nu poate invoca în apărare propria culpă, ce constă în lipsa comunicării către autoritățile italiene a schimbării domiciliului legal din Italia, Pergola, Loc. Grifoleto 55A.

Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea recursului, arătând că susținerile recurentului potrivit cărora a fost încălcată autoritatea de lucru judecat provin dintr-o confuzie între prezentul dosar ce are ca obiect recunoașterea hotărârii străine și dosarul civil nr. x/2019 al cărui obiect este răpire internațională de copii, sub aspectul instanței care le-a pronunțat, al calității părților și al legislației aplicabile fiecăruia în parte.

Învederează că hotărârea pronunțată în dosarul civil nr. x/2019 a fost pusă în executare, iar conform procesului-verbal din 16 iunie 2021, părțile din cauza respectivă, aceleași ca cele din prezentul dosar, au finalizat amiabil dosarul execuțional. Subliniază că dosarul nr. x/2019, judecat de instanțele române, nu poate fi confundat cu dosarul ce face obiectul prezentului recurs având ca obiect recunoașterea hotărârilor străine, respectiv a efectelor hotărârii judecătorești pronunțate sub imperiul legislației italiene, și, ca atare, nu se poate vorbi de tripla identitate de părți, obiect și cauză.

Recurentul susține fără temei că hotărârea pronunțată în apel ar fi fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 37 alin. (2) din Regulamentul nr. 2201/2003. Invocă dispozițiile art. 23 din acest Regulament și arată că, în speță, este incident cazul prevăzut de pct. c al articolului anterior menționat, ale cărui prevederi sunt reluate în art. 1096 alin. (2) C. proc. civ. întrucât nu s-a făcut dovada că părții în lipsa căreia a fost soluționat litigiul i-a fost notificată sau comunicată cererea de chemare în judecată, actul de sesizare a instanței.

Situația de fapt relevă că, în cadrul dosarului soluționat de instanțele italiene, reclamantul a indicat că nu cunoaște adresa pârâtei, ci doar țara și locul nașterii acesteia, aspect reținut în hotărâre, în sensul că judecata s-a făcut în lipsă, deși din atestările emise de Ministerul Justiției din Italia la 4 februarie 2019 și Ministerul Justiției din România la 20 martie 2019 rezulta că a fost comunicat domiciliul legal al pârâtei din România, reclamantului revenindu-i obligația de a face toate demersurile pe care legea i le punea la îndemână pentru a crea cadrul unei judecăți care să îi permită să reclame recunoașterea hotărârii într-un stat membru.

În raport de aceste aspecte, instanța de apel a reținut, în mod corect, că procesul purtat în Italia a fost soluționat în lipsa intimatei și a aplicat corect dispozițiile art. 23 lit. c) din Regulamentul nr. 2201/2003.

Arată că susținerile din recurs, potrivit cărora citarea pârâtei prin mica publicitate echivalează, conform legislației italiene, cu respectarea procedurii de citare în caz de neprezentare la proces, nu pot fi primite cât timp recurentul, cu bună știință, a ascuns faptul că intimata a fost nevoită să părăsească teritoriul italian, fiind alungată de acesta și a revenit în România, la domiciliul legal, cunoscut și recurentului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Printr-o primă critică, ce va fi analizată din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentul arată că, prin hotărârea atacată, ar fi fost încălcată autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 4 din 11 ianuarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2019, având ca obiect răpire internațională de copii, hotărâre prin care curtea de apel a admis recursul formulat de recurentul din prezenta cauză și a dispus înapoierea copilului minor la reședința obișnuită a tatălui, din Italia.

Autoritatea de lucru judecat este reglementată în art. 430 C. proc. civ., astfel:,,(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2)Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului. (4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie. (5) Hotărârea atacată cu contestația în anulare sau revizuire își păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre".

Principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanței a chestiunii litigioase deja rezolvate, iar rațiunea reglementării anterior menționate o constituie necesitatea de a preveni încălcarea autorității de lucru judecat și de a împiedica instanțele să dea soluții contrare în dosare diferite.

În ceea ce privește condiția identității de părți, obiect și cauză, se reține că aceasta reprezintă o cerință care valorifică efectul negativ al autorității de lucru judecat: interzicerea reluării aceleiași judecăți în condițiile identității de elemente reglementate prin art. 431 alin. (1) C. proc. civ. - "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect".

În speță, recurentul a criticat decizia recurată din perspectiva încălcării autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 4 din 11 ianuarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2019.

Verificând hotărârea în raport de care se invocă încălcarea autorității de lucru judecat, Înalta Curte reține că obiectul, respectiv pretenția concretă dedusă judecății și cauza cererilor de chemare în judecată din cele două litigii nu sunt aceleași.

Astfel, în procesul finalizat prin decizia civilă nr. 4 din 11 ianuarie 2021, obiectul cererii de chemare în judecată l-a constituit răpire internațională de copii, cerere întemeiată pe dispozițiile Convenției de Haga din 1980, în timp ce, în speță, prin cererea de chemare în judecată se solicită recunoașterea unei hotărâri străine având în vedere dispozițiile Regulamentului nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003.

Față de cele ce preced, rezultă că între cele două litigii nu există identitate de obiect și cauza. Or, lipsa de identitate raportată fie și la un singur element dintre cele trei, este de natură să facă inoperant efectul negativ al autorității de lucru judecat.

Pe de altă parte, potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Astfel cum rezultă din textul art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca atașându-se și considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susțin dispozitivul, ci și considerentelor decizorii.

În acest mod legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ și efectul pozitiv al lucrului judecat prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecății în mod incidental și dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părți.

Într-o astfel de situație, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune existența unui proces în desfășurare, în cadrul căruia se impun ca un "dat" dezlegările anterioare ale instanței, fiind valorificate aspecte dezlegate anterior de instanță, care doar au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecății, nefiind necesară existența unei triple identități de acțiune (obiect, cauză, părți).

Se reține că, în cadrul motivului de recurs supus analizei, recurentul a arătat că nu este în posesia deciziei pronunțate în dosarul nr. x/2019 de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, urmând ca, după ce va avea cunoștință de considerentele hotărârii, să indice punctual motivele pentru care a fost încălcată autoritatea de lucru judecat.

Înalta Curte constată că formularea de această manieră a criticii nu permite instanței de recurs, în exercitarea controlului judiciar specific acestei căi de atac, să cenzureze hotărârea atacată prin prisma efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, nefiind indicată chestiunea litigioasă, dezlegată prin hotărârea pronunțată în cadrul dosarului nr. x/2019 al Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ce nu poate fi contrazisă în prezentul litigiu.

O altă critică formulată vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 23 lit. c) și art. 37 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, fiind incident motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată.

Normele privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești sunt cele cuprinse în Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003.

Verificând decizia prin prisma modalității de aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză, Regulamentul (CE) nr. 2201 din 27 noiembrie 2003, Înalta Curte constată că instanța de apel a apreciat că este incident motivul de refuz al recunoașterii hotărârilor judecătorești în materia matrimonială și a răspunderii părintești prevăzut de art. 23 lit. c), coroborat cu art. 37 alin. (2) din Regulament, întrucât la dosar nu au fost depuse dovezi din care să rezulte că pârâtei i-a fost comunicat actul de sesizare și nici în sensul acceptării, în mod neechivoc, a hotărârii pronunțate de Tribunalul din Pesaro - Italia.

Potrivit art. 23 lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 2201 din 27 noiembrie 2003, o hotărâre judecătorească pronunțată în materia răspunderii părintești nu se recunoaște (c) în cazul în care actul de sesizare a instanței sau un act echivalent nu a fost notificat sau comunicat în timp util persoanei care nu s-a prezentat și astfel încât aceasta să își poată pregăti apărarea, cu excepția cazului în care se constată că respectiva persoană a acceptat hotărârea într-un mod neechivoc.

Dispozițiile art. 37 din Regulamentul (CE) nr. 2201 din 27 noiembrie 2003 reglementează condițiile formale pe care trebuie să le îndeplinească cererea de recunoaștere și de încuviințare a unei hotărâri străine, impunându-se atașarea la aceasta a unei copii a hotărârii care să întrunească toate condițiile necesare în vederea stabilirii autenticității sale și a certificatului menționat la art. 39, iar în cazul în care recunoașterea vizează o hotărâre pronunțată în lipsă, cum este cazul în speță, partea care formulează o astfel de solicitare trebuie să prezinte originalul sau o copie certificată pentru conformitate a documentului care stabilește că actul de sesizare a instanței sau un act echivalent a fost notificat sau comunicat părții care nu s-a prezentat sau orice document care arată că pârâta a acceptat hotărârea în mod neechivoc.

Astfel cum corect a constatat instanța de apel, în cauză nu sunt întrunite condițiile menționate de textele legale precitate, întrucât recurentul nu a depus dovezile enumerate în art. 37 din Regulament, obligație ce se impunea în raport de dispozițiile legale și de situația particulară a speței în care intimata nu a fost prezentă la judecata finalizată prin hotărârea a cărei recunoaștere se solicită, astfel cum reiese chiar din cuprinsul acestei hotărâri judecătorești.

Interpretarea greșită a normelor de drept material incidente speței este apreciată de recurent și în raport de faptul că dreptul italian este susceptibil de anumite limitări justificate, procedura de citare prin publicitate fiind o astfel de limitare care asigură, însă, respectarea dreptul la apărare și principiului contradictorialității.

Având în vedere că recunoașterea unei hotărâri judecătorești străine este un demers judiciar prin care se urmărește să se dea eficiență hotărârii pronunțate în alt stat, această recunoaștere este supusă unor verificări privitoare la respectarea unor condiții formale prevăzute de norma specială ce reglementează această instituție, cum sunt cele privitoare la prezentarea dovezilor referitoare la notificarea actului de sesizare și respectarea dreptului la apărare.

Astfel cum a reținut instanța de apel, chiar dacă în dosarul în care a fost pronunțată hotărârea a cărei recunoaștere se solicită pârâta a fost citată prin publicitate, prin afișare la ușa Primăriei din Pergola, procedură permisă de C. proc. civ. italian, acest fapt nu poate înlătura obligația instanței de recunoaștere de a efectua verificări de natură a-i conferi certitudinea cunoașterii litigiului sau a acceptării hotărârii de către pârâta care nu a fost prezentă la judecata în urma căreia a fost pronunțată respectiva hotărâre, obligație izvorâtă din dispozițiile art. 23 și 37 alin. (2) din Regulament (CE) nr. 2201 din 27 noiembrie 2003.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de apel nu este afectată de vicii de legalitate, motiv pentru care va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 288 din 18 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Cu referire la solicitarea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs, reținând culpa procesuală a părții căzute în pretenții, Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe recurentul A. la plata sumei de 700 RON, cheltuieli de judecată către intimată, reprezentând onorariu avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 288 din 18 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă pe recurent la plata către intimată a sumei de 700 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 noiembrie 2021.