ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7831/2007

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursurilor de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara la 5 decembrie 2006 reclamanta F.F.F. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul F.G. recunoașterea hotărârii nr. II/455/7/2006, de adopție pronunțată de Autoritatea Tutelară orășenească din Budaörs, Republica Ungară și dispunerea cuvenitelor mențiuni în Registrul de nașteri al Primăriei Hunedoara, unde s-a înregistrat nașterea minorei L.M.

În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că prin hotărârea sus-amintită s-a încuviințat înfierea de către soțul ei, F.G. a fiicei sale minore L.M., născută la Hunedoara la 1 septembrie 2000.

Reclamanta a solicitat pronunțarea unei hotărâri de execquatur în temeiul art. 147 din Legea nr .105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, pentru ca noul act de naștere eliberat de autoritățile maghiare să poată fi transcris în registrele de evidență de stare civilă din România.

Tribunalul Hunedoara prin sentința civilă nr. 88 din 2 februarie 2007 a respins cererea de recunoaștere a hotărârii de adopție.

În motivarea sentinței instanța a reținut competența exclusivă a instanței române în privința adopției unui minor cetățean român cu domiciliu în România, conform art. 151 din Legea nr. 105/1992.

S-a constatat că potrivit art. 39 din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, adopția internațională a copilului care are domiciliul în România poate fi încuviințată numai în situația în care adoptatorul sau unul din soți din familia adoptatoare care domiciliază în străinătate este bunicul copilului care se dorește a fi adoptat.

S-a apreciat că sintagma „copilul care domiciliază în România” trebuie coroborată cu art. 151 pct. 2 din Legea nr. 105/1992 deoarece altă interpretare ar eluda legea română care circumstanțiază calitatea străinului adoptator numai la calitatea de bunic.

S-a constat astfel că potrivit art.168 din Legea nr. 105/1992 hotărârea străină încalcă ordinea publică de drept internațional privat din România și ca urmare s-a refuzat producerea de efecte juridice a hotărârii străine pe teritoriul României.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta care a criticat soluția instanței de fond pentru greșita constatare că minorul are domiciliul în România, în realitate el având domiciliul mamei care locuiește în străinătate unde s-a stabilit împreună cu soțul ei, recte, în Ungaria. Ca urmare, s-a criticat aprecierea că în cauză s-ar aplica legea română în privința adopției, aceasta fiind supusă legii maghiare care nu are restricțiile din legea română, art. 31 din Legea nr. 273/2004 fiind artificial extins asupra adoptatorului pentru aplicarea art. 151 alin. (2) din Legea nr. 105/1992.

S-a arătat că legea maghiară nu e contrară ordinii de drept din România și, ca urmare, instanța Română putea verifica condițiile cumulative prevăzute de art.116 din Legea nr. 105/1992 în privința hotărârii străine.

Curtea de Apel Alba-Iulia prin decizia civilă nr. 1/A din 15 mai 2007 a admis apelul reclamantei, a anulat în tot hotărârea și reținând cauza spre rejudecare a respins cererea.

În motivarea deciziei curtea de apel a constatat că hotărârea primei instanțe este nulă deoarece minuta sentinței civile nu a fost semnată de judecătorul care a pronunțat-o, motiv de nulitate prevăzut de art. 297 alin. (2) C. proc. civ.

În rejudecare cauzei instanța, cercetând domiciliul minorei, a constatat că acesta este în România pentru că și minora și mama reclamantă sunt cetățeni români și potrivit art. 13 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice, domiciliul este acolo unde persoana își are locuința statornică sau principală iar conform art. 14 din aceeași act normativ, minorul își are domiciliul la părinții săi, în speță la domiciliul mamei care a indicat în acțiune un domiciliu în România.

Constatându-se că reclamanta și minora au domiciliul în România și reședința în Ungaria, s-a conchis că legea aplicabilă este legea română, și anume, Legea nr. 273/2004, legea națională a adoptatului în termenii art. 151 alin. (2) din Legea nr. 105/1992, și că potrivit legii române copilul cetățean român nu poate fi adoptat de un cetățean străin decât dacă acesta este bunicul copilului.

În temeiul art. 168 din Legea nr. 105/2004 s-a refuzat recunoașterea hotărârii străine considerându-se că aceasta „încalcă ordinea publică de drept internațional privat român”.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs în termen legal Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba-Iulia, în temeiul art. 45 alin. (5) și art. 299 C. proc. civ. și, respectiv, reclamanta.

Parchetul a invocat în drept motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. iar în fapt a criticat hotărârea pentru nelegalitate. S-a arătat că din probele administrate s-a dovedit că cei doi soți locuiesc cu copilul reclamantei pe care îl consideră copilul lor comun începând din anul 2007 în Ungaria.

Această situație rezultă din hotărârea de adopție care s-a pronunțat în acest sens constatând că minorul s-a încadrat perfect în viața de familie a părintelui adoptator.

S-a mai dovedit din actele depuse la filele 9-11 că reclamanta și minora adoptată au obținut permis de ședere în Ungaria valabile până în 24 iunie 2008.

Recurentul a arătat că potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 105/1992 relațiile personale și patrimoniale ale soților sunt supuse legii statului maghiar, lege aplicabilă, conform art. 30 alin. (2) teza II din Legea nr. 105/1992 prin excepție de la regula prevăzută de art. 30 alin. (1) și în situația în care unul din soți adoptă copilul celuilalt soț.

Excepția este prevăzută în interesul superior al copilului, al familiei și protejarea drepturilor omului cu privire la căsătorie și viața privată.

Neaplicându-se legea română în acest caz de adopție, nu se aplică nici art. 151 pct. 1 cu privire la competența instanței române de a încuviința adopția.

S-a arătat că în speță primează interesul copilului al cărui statut juridic trebuie să corespundă cu statutul de fapt, nefiind încălcate dispozițiile art. 168 din Legea nr. 105/1992, dispoziții permisive.

În recursul său reclamanta și-a motivat criticile pe greșita apreciere a instanței a dispozițiilor art. 13 din Decretul 31/1954 potrivit cărora domiciliul ei și al copilului ar mai fi în România.

Reclamanta a arătat că locuiește în mod permanent și statornic în Ungaria, de la data căsătoriei cu F.G., din 22 februarie 2000 iar locuința din Hunedoara este o locuință secundară folosită de ea și familia ei pe timpul verii, în vacanță.

S-a mai arătat că legea aplicabilă este Legea maghiară nr. IV din 1952 și ordinul guvernamental nr. 331/2006 și nu Legea nr. 273/2006 – română.

S-a apreciat astfel că s-a făcut o greșită aplicare a art. 39 din Legea nr. 273/2004 considerându-se că minora are domiciliul în România.

Or, minorul având domiciliul în străinătate se aplică legea străină adică legea maghiară potrivit art. 20 și art. 31 din Legea nr. 105/1992.

Recurenții au considerat astfel greșit aplicat art. 151 din Legea nr. 105/1992, deoarece legea maghiară aplicabilă nu este contrară ordinii de drept din România.

Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate se constată că recursurile, fondate pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sunt întemeiate și se vor admite pentru considerentele ce urmează.

Instanțele au aplicat în mod greșit în soluționarea cauzei dispozițiile Legii nr. 273/2004 și Legii nr. 105/1992 considerând că în speță adopția în discuție era de competența exclusivă a instanței române astfel încât hotărârea instanței străine s-a pronunțat cu încălcarea art. 151 din Legea nr. 105/1992 privind competența exclusivă a instanței române și că prin urmare hotărârea străină nu poate fi recunoscută ca producând efecte în ordinea de drept românească, potrivit art. 168 din aceeași lege.

În primul rând este de observat că potrivit art. 10 al Legii nr. 105/1994 această lege este aplicabilă în măsura în care convențiile internaționale la care România este parte nu stabilesc o altă reglementare.

În cazul de față se constată că Tratatul bilateral încheiat între Republica Populară Română și Republica Populară Ungară privind asistența juridică în cauze civile, familiale și penale ratificat de România prin Decretul nr. 505/1958 prevede condițiile în care cele două state contractante au înțeles să reglementeze instituția înfierii.

Astfel art. 33 alin. (1) din Tratat prevede că înfierea este supusă legislației Părții Contractante al cărei cetățean este înfietorul iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol se arată în mod expres că „în cazul când copilul se înfiază de către soți, dintre care unul este cetățean al unei Părți Contractante iar altul al celeilalte Părți Contractante, înfierea se face în conformitate cu legea ambelor Părți Contractante”.

Punctul 4 al aceluiași articol mai arată că „în materie de înfiere este competentă instituția părții contractante al cărui cetățean este înfietorul” iar „în cazul prevăzut în alin. (3), este competentă instituția acelei Părți Contractante pe teritoriul căreia soții au sau au avut domiciliul comun sau reședința”.

Ca urmare în cazul de speță adopția privind pe copilul soției unui cetățean maghiar este aplicabilă legea ambelor părți contractante.

Legea română privind adopția, Legea nr. 273/2004 în cazul în care copilul român adoptat are domiciliul în străinătate face trimitere la legea de la domiciliul copilului.

În acest sens atât probele administrate în dosarul de adopție cât și documentele prezentate de reclamantă în dosarul cauzei, au dovedit că minorul se află la mama sa care și-a stabilit domiciliul la soț, în Ungaria, unde soții au domiciliul conjugal.

Pe cale de consecință potrivit legii române, adopția minorului care nu are domiciliul în România nu cade sub incidența de reglementare a normei interne române, ea fiind supusă legii străine, în speță, legii adoptatorului, soțul mamei, care îi permite acestuia să adopte pe copilul soției sale.

Pe cale de consecință se constată că adopția a fost legal încuviințată potrivit legii maghiare de către autoritatea competentă maghiară căreia îi fixează atribuții în materie de înfiere Tratatul bilateral mai sus citat.

Convenția cu privire la drepturile copilului, (New York 1989), ratificată și de România prin Legea nr. 18 din 28 septembrie 1990 prevede obligația de a crea minorului un mediu propice de creștere și educare de către familie.

Or, familia minorului care în fapt din 2001 este formată din mama sa și soțul acesteia, poate fi și de drept consfințită ca atare, fără ca, prin aceasta, ordinea de drept din România să fie atinsă.

Ca urmare, constatând că în cauză instanțele române nu au competență exclusivă în soluționarea cauzei de adopție; că legea maghiară aplicabilă a fost respectată; că a fost pronunțată în mod legal hotărârea în cadrul ordinii juridice maghiare, adopția putând fi încuviințată prin hotărârea organului administrativ arătat, sunt întrunite condițiile Tratatului bilateral în art. 33 cât privește îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege cât privește realizarea adopției.

Pentru considerentele arătate se va admite recursul reclamantei și se va modifica hotărârea atacată în sensul că se va admite cererea reclamantei și se va recunoaște hotărârea de adopție, cu toate efectele prevăzute de lege deduse din faptul recunoașterii.

Se vor menține celelalte dispoziții.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile declarate de reclamanta F.F.F. și de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia împotriva deciziei nr. 1/A din 15 mai 2007 a Curții de Apel Alba Iulia, secția pentru cauze cu minori și de familie.

Modifică decizia în parte în sensul că admite cererea și recunoaște hotărârea de adopție pronunțată de Autoritatea Tutelară Orășenească din Budaörs nr. II/455 – 7/2006, Republica Ungară.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 noiembrie 2007.