ÎCCJ, decizie (scj.ro #82043)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #82043) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Adopție. Hotărâre judecătorească

străină de încuviințare a adopției. Recunoașterea

acestei hotărâri pe teritoriul României.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Legea aplicabilă în materia

adopției. Domiciliul minorului. Recunoașterea unei hotarâri

judecătorești străine de adopție.

Index alfabetic :

Drept procesual civil.

-

Adopție.

-

Domiciliul minorului.

-

Legea aplicabilă.

Legea

nr. 105/1992 : art. 10; art. 151; art. 168

Legea

nr. 273/2004

Tratatul

bilateral privind asistența juridică în

cauze civile,

familiale și penale, încheiat între

România

și Ungaria, ratificat de România prin

Decretul nr.

505/1958

Potrivit art.10 al Legii nr.105/1994,

această lege este aplicabilă în măsura în care convențiile

internaționale la care România este parte nu stabilesc o altă

reglementare.

Legea

română privind adopția, în cazul în care copilul român adoptat are

domiciliul în străinătate, face trimitere la legea de la domiciliul

copilului.

Adopția minorului care nu are

domiciliul în România nu cade sub incidența de reglementare a normei

interne române, ea fiind supusă legii străine, în speță,

legii adoptatorului, soțul mamei, care îi permite acestuia să adopte

pe copilul soției sale.

ICCJ, Secția civilă și de proprietate

intelectuală, decizia civilă

nr.

7831 din 20 noiembrie 2007

Prin acțiunea înregistrată pe

rolul Tribunalului Hunedoara reclamanta F.F.F. a solicitat, în contradictoriu

cu pârâtul F.G. recunoașterea hotărârii nr.II/455/7/2006, de

adopție pronunțată de Autoritatea Tutelară

orășenească din Budaörs, Republica Ungară și

dispunerea cuvenitelor mențiuni în Registrul de nașteri al

Primăriei Hunedoara, unde s-a înregistrat nașterea minorei L.M.

În motivarea acțiunii reclamanta a

arătat că prin hotărârea sus-amintită s-a

încuviințat  înfierea de către soțul ei, F.G. a fiicei sale

minore L.M., născută la Hunedoara la 1 septembrie 2000.

Reclamanta a solicitat pronunțarea

unei hotărâri de execquatur în temeiul art.147 din Legea nr.105/1992 cu

privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat,

pentru ca noul act de naștere eliberat de autoritățile maghiare

să poată fi transcris în registrele de evidență de stare

civilă din România.

Tribunalul Hunedoara prin sentința

civilă nr. 88 din 2 februarie 2007 a respins cererea de recunoaștere

a hotărârii de adopție.

În motivarea sentinței, instanța

a reținut competența exclusivă a instanței române în

privința adopției unui minor cetățean român cu domiciliu în

România, conform art. 151 din Legea nr. 105/1992.

S-a constatat că potrivit art. 39 din

Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, adopția

internațională a copilului care are domiciliul în România poate fi

încuviințată numai în situația în care adoptatorul sau unul din

soți din familia adoptatoare care domiciliază în

străinătate este bunicul copilului care se dorește a fi adoptat.

S-a apreciat că sintagma „copilul care

domiciliază în România” trebuie coroborată cu art.151 pct.2 din Legea

nr.105/1992, deoarece altă interpretare ar eluda legea română care

circumstanțiază calitatea străinului adoptator numai la

calitatea de bunic.

S-a constat astfel că, potrivit

art.168 din Legea nr.105/1992,  hotărârea străină

încalcă ordinea publică de drept internațional privat din

România și ca urmare s-a refuzat producerea de efecte juridice a

hotărârii străine pe teritoriul României.

Împotriva acestei sentințe a declarat

apel reclamanta care a criticat soluția instanței de fond pentru

greșita constatare că minorul are domiciliul în România, în realitate

el având domiciliul mamei care locuiește în străinătate unde s-a

stabilit împreună cu soțul ei, respectiv în Ungaria. Ca urmare, s-a

criticat aprecierea că în cauză s-ar aplica legea română în

privința adopției, aceasta fiind supusă legii maghiare care nu

are restricțiile din legea română, art.31 din Legea nr.273/2004 fiind

artificial extins asupra adoptatorului pentru aplicarea art.151 alin.(2) din

Legea nr.105/1992.

S-a arătat că legea maghiară

nu e contrară ordinii de drept din România

și, ca urmare, instanța română putea

verifica condițiile cumulative prevăzute de art.116 din Legea

nr.105/1992 în privința hotărârii străine.

Curtea de Apel Alba-Iulia, prin decizia

civilă nr.1/A din 15 mai 2007, a admis apelul reclamantei, a anulat în tot

hotărârea și reținând cauza spre rejudecare a respins cererea.

În motivarea deciziei, curtea de apel a

constatat că hotărârea primei instanțe este nulă deoarece

minuta sentinței civile nu a fost semnată de judecătorul care a

pronunțat-o, motiv de nulitate prevăzut de art.297 alin.(2)

C.proc.civ.

În rejudecare cauzei instanța,

cercetând domiciliul minorei, a constatat că acesta este în România pentru

că și minora și mama reclamantă sunt cetățeni

români și potrivit art.13 din Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele

fizice și  juridice, domiciliul este acolo unde persoana își are

locuința statornică sau principală  iar conform art.14 din

aceeași act normativ, minorul își are domiciliul la

părinții săi, în speță la domiciliul mamei care a

indicat în acțiune un domiciliu în România.

Constatându-se că reclamanta și

minora au domiciliul în România și reședința în Ungaria, s-a

conchis că legea aplicabilă este legea română, și anume,

Legea nr.273/2004, legea  națională a adoptatului în termenii

art.151 alin.(2) din Legea nr.105/1992 – și că, potrivit legii

române, copilul cetățean român nu poate fi adoptat de un

cetățean străin decât dacă acesta este bunicul copilului.

În temeiul art.168 din Legea nr.105/2004 s-a refuzat recunoașterea

hotărârii străine, considerându-se că aceasta „încalcă

ordinea publică de drept internațional privat român”.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel

Alba-Iulia, în temeiul art.45 alin.(5) și art.299 C.proc.civ. și,

respectiv,

reclamanta.

Parchetul a invocat în drept motivul de

recurs prevăzut de dispozițiile art.304 pct.9 C.proc.civ., iar în

fapt a criticat hotărârea pentru nelegalitate. S-a arătat că din

probele administrate s-a dovedit că cei doi soți locuiesc cu copilul

reclamantei pe care îl consideră copilul lor comun începând din anul 2007

în Ungaria.

Această situație rezultă din

hotărârea de adopție care s-a pronunțat în acest sens,

constatând că minorul s-a încadrat perfect în viața de familie a

părintelui adoptator.

S-a mai dovedit din actele depuse că

reclamanta și minora adoptată au obținut permis de ședere

în Ungaria valabil până în 24 iunie 2008.

Recurentul a arătat că potrivit

art.20 alin.(3) din Legea nr.105/1992 relațiile personale și

patrimoniale ale soților sunt supuse legii statului maghiar, lege

aplicabilă, conform art.30 alin.(2) teza II din Legea nr.105/1992 prin

excepție de la regula prevăzută de art.30 alin.(1) și în

situația în care unul din soți adoptă  copilul celuilalt

soț.

Excepția este prevăzută în

interesul superior al copilului, al familiei și protejarea drepturilor

omului cu privire la căsătorie și viața privată.

Neaplicându-se legea română în acest

caz de adopție, nu se aplică nici art.151 pct.1 cu privire la

competența instanței române de a încuviința adopția.

S-a arătat că, în

speță, primează interesul copilului al cărui statut juridic

trebuie să corespundă cu statutul de fapt, nefiind încălcate

dispozițiile art.168 din Legea nr.105/1992, dispoziții permisive.

În recursul său, reclamanta și-a motivat

criticile pe greșita apreciere a instanței a dispozițiilor

art.13 din Decretul nr. 31/1954 potrivit cărora domiciliul ei și al

copilului ar mai fi în România.

Reclamanta a arătat că

locuiește în mod permanent și statornic în Ungaria, în localitatea

Herceghalom, de la data căsătoriei cu F.G., din 22 februarie 2000 iar

locuința din Hunedoara este o locuință secundară

folosită de ea și familia ei pe timpul verii, în vacanță.

S-a mai arătat că legea

aplicabilă este legea maghiară nr.IV din 1952 și ordinul

guvernamental nr.331/2006 și nu Legea nr.273/2006.

S-a apreciat astfel că s-a făcut

o greșită aplicare a art.39 din Legea nr.273/2004, considerându-se

că minora are domiciliul în România.

Or, minorul având domiciliul în

străinătate se aplică legea străină adică legea

maghiară potrivit art.20 și art.31 din Legea nr.105/1992.

Recurenții au considerat astfel

greșit aplicat art.151 din Legea nr. 105/1992, deoarece legea

maghiară aplicabilă nu este contrară ordinii de drept din

România.

Analizând hotărârea atacată, prin

prisma criticilor formulate, se constată că recursurile, fondate pe

motivul prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ., sunt întemeiate și

s-au admits pentru considerentele ce urmează :

Instanțele au aplicat în mod

greșit în soluționarea cauzei dispozițiile Legii nr.273/2004

și Legii nr.105/1992, considerând că, în speță,

adopția în discuție era de competența exclusivă a

instanței române, astfel încât hotărârea instanței străine

s-a pronunțat cu încălcarea art.151 din Legea nr.105/1992 privind

competența exclusivă a instanței române și că prin

urmare hotărârea străină nu poate fi recunoscută ca

producând efecte în ordinea de drept românească, potrivit art.168 din

aceeași lege.

În primul rând este de observat că,

potrivit art.10 al Legii nr.105/1994, această lege este aplicabilă în

măsura în care convențiile internaționale la care România este

parte nu stabilesc o altă reglementare.

În cazul de față, se

constată că Tratatul bilateral încheiat între Republica

Populară Română și Republica Populară

Ungară privind asistența juridică în cauze civile, familiale

și penale ratificat de România prin Decretul nr.505/1958 prevede

condițiile în care cele două state contractante au înțeles

să reglementeze instituția înfierii.

Astfel art.33 alin.(1) din Tratat prevede

că înfierea este supusă legislației Părții

Contractante al cărei cetățean este înfietorul iar potrivit

alin.(3) al aceluiași articol se arată în mod expres că „în

cazul când copilul se înfiază de către soți, dintre care unul

este cetățean al unei Părți Contractante iar altul al

celeilalte Părți Contractante, înfierea se face în conformitate cu

legea ambelor Părți Contractante”.

Punctul 4 al aceluiași articol mai

arată că „în materie de înfiere este competentă instituția

părții contractante al cărui cetățean este înfietorul”

iar „în cazul prevăzut în alin.(3), este competentă instituția

acelei Părți Contractante pe teritoriul căreia soții au sau

au avut domiciliul comun sau reședința”.

Ca urmare în cazul de

speță,  adopția privind copilul soției unui

cetățean maghiar este aplicabilă legea ambelor părți

contractante.

Legea română privind adopția, în

cazul în care copilul român adoptat are domiciliul în străinătate,

face trimitere la legea de la domiciliul copilului.

În acest sens, atât probele administrate în

dosarul de adopție cât și documentele prezentate de reclamantă,

au dovedit că minorul se află la mama sa, care și-a stabilit

domiciliul la soț, în Ungaria, unde soții au domiciliul conjugal.

Pe cale de consecință, potrivit

legii române, adopția minorului care nu are domiciliul în România nu cade

sub incidența de reglementare a normei interne române, ea fiind

supusă legii străine, în speță, legii adoptatorului,

soțul mamei, care îi permite acestuia să adopte copilul soției

sale.

Astfel, se constată că

adopția a fost legal încuviințată potrivit legii maghiare de

către autoritatea competentă maghiară căreia îi

fixează atribuții în materie de înfiere Tratatul bilateral mai sus

citat.

Convenția cu privire la drepturile

copilului, (New York 1989), ratificată și de România prin Legea nr.

18/28 septembrie 1990 prevede obligația de a crea minorului un mediu

propice de creștere și educare de către familie.

Or, familia minorului care în fapt din 2001 este formată din mama sa

și soțul acesteia, poate fi și de drept consfințită ca

atare, fără ca, prin aceasta, ordinea de drept din România să

fie atinsă.

Ca urmare, constatând că în cauză instanțele române nu au

competență exclusivă în soluționarea cauzei de

adopție; că legea maghiară aplicabilă a fost

respectată; că a fost pronunțată în mod legal

hotărârea  în cadrul ordinii juridice maghiare, adopția putând

fi încuviințată prin hotărârea organului administrativ arătat,

sunt întrunite condițiile Tratatului bilateral în art.33 în ceea ce

privește îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege în

realizarea adopției.

Pentru considerentele arătate s-a admis recursul

reclamantei și s-a modificat hotărârea atacată în sensul că

s-a admis cererea reclamantei  și s-a recunoscut hotărârea de

adopție, cu toate efectele prevăzute de lege deduse din faptul

recunoașterii. S-au menținut celelalte dispoziții.