ÎCCJ, decizie (scj.ro #118622)

Cerere de recunoaștere a unei hotărâri străine. Incidența dispozițiilor art. 168 alin. (1) pct. 1 și 3 din Legea nr. 105/1992. Consecințe

Cuprins pe materii: Drept comercial. Alte materii

Index alfabetic: cerere de recunoaștere a unei hotărâri străine

Legea nr. 105/1992, art. 168 alin. (1) pct. 1, 3

Potrivit art. 168 alin. (1) pct. 1 și pct. 3 din Legea nr. 105/1992, recunoașterea unei hotărâri străine poate fi refuzată atunci când hotărârea este rezultatul unei fraude comise în procedura urmată în străinătate sau atunci când procesul a fost soluționat între aceleași părți printr-o hotărâre chiar nedefinitivă, a instanțelor române sau se afla în curs de judecare în fața acestora la data sesizării instanței străine.

În cazul în care, după momentul pronunțării de către instanța națională a unei hotărâri prin care este anulat certificatul de moștenitor care atesta că reclamantul este unic moștenitor, acesta formulează în fața unei instanțe străine o cerere în constatarea calității sale de unic moștenitor sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 168 alin. (1) pct. 1 și 3 din Legea nr. 105/1992 pentru a fi refuzată recunoașterea hotărârii străine.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3961 din 11 decembrie 2014

Notă

: Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat a fost abrogată de Legea nr. 76/2012 la data de 15 februarie 2013.

Prin cererea înregistrată la nr. xx490/3/2011 pe rolul Tribunalului București, Secția a V-a civilă, reclamantul M.O. a solicitat recunoașterea pe teritoriul României a efectelor Hotărârii nr. 2011/590 din 22 iunie 2011, pronunțată în dosarul nr. 2009/154 Fond de Tribunalul 7 din Istambul, Republica Turcia.

În motivarea cererii, petentul a arătat că prin Hotărârea nr. 2011/590 din 22 iunie 2011, pronunțată în dosarul nr. 2009/154 Fond de Tribunalul 7 din Istambul, Republica Turcia, având ca obiect eliberarea certificatului de moștenitor, în urma analizării documentelor de stare civilă, instanța a stabilit că este unicul moștenitor al autoarei sale M.T. (fostă S.T.), conform art. 495 din Codul civil turc.

Petentul a invocat dispozițiile art.166 și urm. din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, considerând că Hotărârea nr. 2011/590 din 22 iunie 2011, pronunțată în dosarul nr. 2009/154 Fond de Tribunalul 7 din Istambul, Republica Turcia îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru a-i fi recunoscute efectele pe teritoriul României.

Prin cererea din 28 noiembrie 2011 a intervenit în cauză în nume propriu, intervenientul N.V., solicitând respingerea cererii de recunoaștere a hotărârii străine formulată de reclamantul M.O., menționând că se află în litigiu cu reclamantul în legătură cu un imobil din București, B-dul A. nr. 5, iar autoarea T.S., născută în anul 1897, a decedat în anul 1990 la Paris, lăsându-l ca moștenitor testamentar pe numitul H.F.D., care s-a și ocupat de înmormântarea sa.

În sprijinul acestei cereri, intervenientul a atașat cererea de intervenție în interes propriu formulată de reclamantul M.O. în dosarul nr. xx429/299/2010 de pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, cu termen de judecată la 3 noiembrie 2011 la această instanță, prin care pretinde că este unicul moștenitor al bunicăi T.S. (M.).

Totodată, prin cererea din 29 noiembrie 2011 au intervenit în cauză în nume propriu intervenienții N.D. și N.N.V., solicitând, de asemenea, respingerea ca inadmisibilă a cererii de recunoaștere a hotărârii străine formulată de reclamantul M.O., invocând faptul că prin Sentința civilă nr. 11052 din 19 decembrie 2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, Secția civilă în dosarul nr. xx26/300/2008, la cererea reclamantului N.V., a fost anulat Certificatul de moștenitor nr. 1053 din 11 mai 1994 eliberat de Notariatul de Stat al Sectorului 2 București, în favoarea reclamantului M.O. și prin care se stabilea calitatea de unic moștenitor a acestuia față de autoarea S.T., decedată în Franța la 3 ianuarie 1990.

Prin sentința civilă nr. 2115/29.11.2011, Tribunalul București, Secția a V-a civilă a admis cererile de intervenție în interes propriu formulate de intervenienții N.V., N.D. și N.N.V.; a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de petentul M.O., privind recunoașterea pe teritoriul României a efectelor Hotărârii nr. 2011/590 din 22 iunie 2011, pronunțată în dosarul nr. 2009/154 Fond de Tribunalul 7 din Istambul, Republica Turcia.

Împotriva sentinței civile nr. 2115 din 29.11.2011 pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a civilă a declarat apel petentul M.O. care prin decizia nr. 182/A din 04.09.2013 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de petentul M.O., a schimbat în tot sentința apelată nr. 2115/29.11.2011 pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a civilă, în sensul că a admis cererea formulată de petentul M.O. și a recunoscut pe teritoriul României hotărârea nr. 2011/590 pronunțată de Tribunalul 7 Istambul la 22.06.2011 (Republica Turcia) în dosarul nr. 2009/154, fond.

Pentru a se pronunța astfel instanța de apel a reținut în principal că hotărârea pronunțată în Republica Turcia a rămas definitivă la 12.09.2011, anterior pronunțării în primă instanță a sentinței civile nr. 23061/21.12.2011 a Judecătoriei Sectorului 1 București și, în         atare situație, potrivit art. 168 din Legea nr. 105/1992 în vigoare la data soluționării litigiului, cererea apelantului M.O. era admisibilă.

Împotriva deciziei nr. 182 A din 04.09.2013 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs N.V. invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În motivarea cererii recurentul a arătat că instanța de apel nu a analizat niciunul dintre argumentele aduse în apărare de către intimații-intervenienți și nu au fost respectate dispozițiile imperative ale art. 168 alin. (1) și (3) din Legea nr. 105/1992.

Recurentul a mai arătat că instanța de apel nu a avut în vedere că hotărârea dată în Turcia este rezultatul fraudării normelor de competență de drept internațional turc în vigoare, precum și a întregii proceduri urmate de acesta în străinătate, întrucât procesul din Turcia a fost dedus judecății fără adversar de către M.O., fără judecarea în contradictoriu cu toate persoanele interesate în dezbaterea succesiunii. De asemenea, nu s-a observat că raportul este litigios încă din 2006 când s-a solicitat în contradictoriu cu M.O. constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor nr. 1053/1994 care a fost anulat prin sentința civilă nr. 11052/19.12.2008 devenită irevocabilă la 18.02.2010.

Prin serviciul registratură, petentul H.F.D. a depus la 13.05.2014 cerere de intervenție arătând că o moștenește integral pe S.T., moștenirea fiind dezbătută prin sentința civilă nr. 23061/21.12.2011 pronunțată de Judecătoria Sector 1 București în dosarul succesoral nr. xx429/299/2010, dosar care se află la Tribunalul București, Secția a IV-a civilă pentru soluționarea apelului declarat de M.O., cauza fiind suspendată până la soluționarea prezentului dosar de exequator.

La 02.10.2014, Înalta Curte a respins cererea de intervenție cu motivarea reținută în încheierea de ședință pronunțată la data menționată.

Prin întâmpinarea depusă, intimatul M.O. a solicitat, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Față de concluziile formulate de părți prin apărători și reținute în practicaua încheierii din 27 noiembrie 2014, Înalta Curte a analizat recursul din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând actele și lucrările dosarului Înalta Curte a reținut că recursul este întemeiat pentru următoarele considerente :

Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea hotărârii se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Doctrina juridică a statuat că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a cărei hotărâre se atacă a aplicat dispozițiile legale aplicabile speței, însă fie le-a încălcat, fie le-a aplicat greșit.

Din această perspectivă precum și din perspectiva criticilor hotărârii recurate, Înalta Curte a reținut că în cauză au fost încălcate dispozițiile art. 168 din Legea nr. 105/1992 (în vigoare la data învestirii instanței).

Potrivit art. 168 din Legea nr. 105/1992, recunoașterea unei hotărâri străine poate fi refuzată în unul dintre următoarele cazuri:

Instanța de apel a încălcat art. 168 alin. (1) și (3) din Legea nr. 105/1992 din moment ce învestirea instanței din Turcia s-a realizat la 16.11.2009, iar sentința civilă nr. 11052/19.12.2008, prin care s-a anulat certificatul de moștenitor în care se menționa că M.O. ar fi fost moștenitorul lui T.S., a fost pronunțată la o dată anterioară învestirii instanței din Turcia.

Este adevărat că prin Hotărârea nr. 2011/590 din 22 iunie 2011 pronunțată în dosarul nr. 2009/154 Fond de Tribunalul 7 din Istambul Republica Turcia s-a stabilit că intimatul-reclamant M.O. este unicul  moștenitor  al  autoarei  M.T. (fostă  S.T.), însă această hotărâre a fost dată, așa cum am arătat deja, la o dată ulterioară pronunțării sentinței civile nr. 11052 din 19 decembrie 2008 de Secția civilă a Judecătoriei Sectorului 2 București prin care s-a anulat certificatul de moștenitor nr. 1053 din 11 mai 1994 prin care se stabilea calitatea de unic moștenitor al lui M.O. față de autoarea S.T.

Într-o altă exprimare, Înalta Curte a reținut că în cauză sunt îndeplinite art. 168 alin. (1) pct. 1 și 3 din Legea nr. 105/1992, intimatul-reclamant având o conduită frauduloasă, în temeiul legii menționate, din moment ce după ce s-a anulat certificatul de moștenitor ce atesta că M.O. este unicul moștenitor prin sentința civilă nr. 11052 din 19 decembrie 2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, acesta s-a adresat instanței din Turcia (16.11.2009) și a solicitat să se constate că este moștenitorul defunctei T.M., sens în care s-a pronunțat Tribunalul 7 Istambul prin hotărârea nr. 2011/590 din 22.06.2011.

În ceea ce privește apărarea intimatului-reclamant, în sensul că în cauză nu sunt îndeplinite dispozițiile art. 168 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 105/1992 deoarece cele două litigii nu au avut aceleași părți, Înalta Curte a înlăturat-o deoarece, așa cum am arătat deja, a doua cerere a fost înregistrată în Turcia la solicitarea intimatului-reclamant după ce s-a anulat certificatul de moștenitor nr. 1053 din 11 mai 1994, iar din Hotărârea nr. 2011/590 din 22.06.2011 pronunțată de Tribunalul 7 Istambul rezultă că cererea a fost soluționată într-o procedură necontencioasă declanșată de intimat fără citarea persoanelor interesate în dezbaterea succesiunii.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a admis recursul declarat de intervenientul N.V. împotriva deciziei civile nr. 182 A din 4 septembrie 2013 a Curții de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie; a modificat decizia recurată în sensul că a respins apelul declarat de petentul M.O. împotriva sentinței civile nr. 2115 din 29 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a civilă.