ÎCCJ, decizie (scj.ro #87031)

Cerere de exequatur.  Condiții de admisibilitate din perspectiva dispozițiilor art. 165 din Legea nr. 105/1992

Cuprins pe materii: Drept procesual civil.

Index alfabetic:

exequatur

- hotărâre străină

Legea nr. 105/1992, art. 165, art. 167, art. 171 alin. (1) lit. c)

Titulatura actului solicitat a fi recunoscut în cadrul procedurii de exequatur nu este aptă să schimbe natura acestuia, dispozițiile art. 165 din Legea nr. 105/1992 nelimitând accesul la această procedură doar pentru actele numite „hotărâri” de către autoritatea emitentă, ci dimpotrivă, deschizând calea pentru toate actele de jurisdicție, fie că acestea emană de la instanțele judecătorești, de la notariate sau de la alte autorități competente potrivit ordinii juridice interne a fiecărui stat.

Ca atare, ordinul emis în perioada de executare silită de un judecător care își desfășoară activitatea în cadrul unei instanțe străine prezintă aparența unui act jurisdicțional și, prin urmare, are caracter de „hotărâre străină” în sensul dispozițiilor art. 165 din Legea nr. 105/1992.

Această aparență de conformitate a ordinului cu dispozițiile art. 165 din Legea nr. 105/1992 putea fi combătută, pentru a dovedi că un ordin emis în faza execuțională nu poate fi considerat act jurisdicțional în accepțiunea aceluiași text legal, prin folosirea procedurii informațiilor asupra dreptului străin (a certificatelor de legislație), în cadrul căreia să poată fi obținut punctul de vedere al autorității competente din statul străin cu privire la natura juridică a ordinului în discuție.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1353 din 3 aprilie 2014

Notă

: Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat a fost abrogată de Legea nr. 76/2012 la data de 15 februarie 2013.

Prin cererea înregistrată la nr. xx75/62/2010 la 29 aprilie 2010 pe rolul Tribunalului Brașov, Secția civilă, reclamantul C.C. l-a chemat în judecată pe pârâtul T.I. și a solicitat ca instanța să recunoască efectele sentinței civile – ordin din 28 octombrie 2008, pronunțată în dosarul nr. 02-CV-238710SR de către Curtea Superioară de Justiție Ontario.

În motivarea cererii, reclamantul a redat dispozițiile din sentința a cărei recunoaștere a solicitat-o și a invocat dispozițiile Legii nr. 105/1992.

Prin sentința civilă nr. 310/S din 23 noiembrie 2010, Tribunalul Brașov, Secția civilă, a admis cererea reclamantului și, în consecință, a recunoscut spre a se bucura de autoritatea lucrului judecat și a putea fi executată în România hotărârea pronunțată la 2 octombrie 2008 în dosarul 02-CV-23710SR de către Curtea Superioară de Justiție Ontario.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, dispozițiile hotărârii a cărei recunoaștere se solicită și a apreciat că aceasta se încadrează în categoria hotărârilor la care fac referire prevederile art. 165 din Legea nr. 105/1992.

A amintit condițiile impuse a fi îndeplinite în mod cumulativ pentru recunoașterea hotărârii, conform art. 167 din Legea nr. 105/1992 și, apreciind îndeplinite aceste condiții, a admis cererea reclamantului.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul T.I., invocând următoarele critici:

- neîndeplinirea procedurii de citare, obligație impusă de art. 172 alin. (1) din Legea nr. 105/1992;

- neîndeplinirea cerinței prevăzută de art. 167 lit. a) din Legea nr. 105/1992, întrucât nu este vorba despre o hotărâre care să producă efecte în România, ci despre un ordin;

- recunoașterea hotărârii cu nesocotirea dispozițiilor art. 168 lit. a) din Legea nr. 105/1992, întrucât intimatul-reclamant a obținut ordinul a cărui recunoaștere o solicită pe baza unui chestionar completat cu informații false;

- recunoașterea hotărârii cu încălcarea dispozițiilor art. 170 din Legea nr. 105/1992, în contextul în care apelantul-pârât nu a avut niciodată domiciliul în Brașov, iar în acest caz recunoașterea s-ar fi putut discuta doar pe cale incidentală, în cadrul unui alt proces;

- recunoașterea hotărârii cu încălcarea dispozițiilor art. 171 lit. a) din Legea nr. 105/1992, întrucât nu au fost depuse copia dovezii de înmânare a citației și a actului de sesizare din Canada pentru ziua în care s-a obținut ordinul a cărui recunoaștere se solicită;

- recunoașterea hotărârii cu încălcarea dispozițiilor art. 172 alin. (1) din Legea nr. 105/1992, întrucât eventuala recunoaștere trebuia să fie dispusă printr-o încheiere interlocutorie, într-o altă cauză cu aceleași părți, nu printr-o sentință, ca în speță.

Apelul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 282 – 298 C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 128/Ap din 8 noiembrie 2011, Curtea de Apel Brașov, Secția Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, de Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis apelul, a anulat sentința primei instanțe și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând în esență neîndeplinirea procedurii de citare cu apelantul-pârât.

Prin decizia nr. 3803 din 4 octombrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a Civilă a admis recursul declarat de recurentul-reclamant C.C. împotriva deciziei civile nr. 128/Ap din 8 noiembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, pe care a casat-o trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Instanța supremă a reținut, în esență, că procedura de citare cu pârâtul a fost îndeplinită în mod legal, așa cum corect a reținut și instanța de fond, casarea cu trimitere impunându-se în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ.

În rejudecare, apelul a fost reînregistrat sub nr. xx75/62/2010* pe rolul aceleiași secții a Curții de Apel Brașov.

Prin decizia civilă nr. 10/Ap din 19 februarie 2013, Curtea de Apel Brașov, Secția Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, de Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a  respins excepțiile autorității de lucru judecat și litispendenței. A respins ca inadmisibilă cererea de acordare a daunelor materiale și morale, formulată de apelantul-pârât. A respins apelul declarat.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că în cauză nu există autoritate de lucru judecat față de decizia civilă nr. 245/R din 6 octombrie 2008 a Curții de Apel Brașov, întrucât nu există tripla identitate de obiect, părți și cauză, obiectul fiind diferit.

A apreciat că nu se susține excepția de litispendență, invocată prin raportare la dosarul nr. xx17/62/2012, întrucât obiectul celor două dosare la care s-a raportat autorul excepției este distinct.

Cererea de acordare a daunelor materiale și morale, formulată de apelantul-pârât, a fost găsită inadmisibilă față de prevederile art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ.

În ce privește motivele de apel, instanța le-a apreciat ca nefondate.

În ce privește ordinul a cărui recunoaștere s-a solicitat, a reținut instanța de apel că acesta constituie hotărâre străină în sensul dispozițiilor art. 165 din Legea nr. 105/1992, intrând în domeniul de aplicare a dispozițiilor art. 165-178 din același act normativ, astfel că este îndeplinită cerința art. 167 din lege.

A reținut că nu pot fi primite alegațiile privitoare la fals și la uzul de fals, instanța română neputând proceda la examinarea în fond a hotărârii străine și nici la modificarea acesteia, față de dispozițiile art. 169 alin. (5) din Legea nr. 105/1992.

Privitor la competența Tribunalului Brașov, instanța de apel a apreciat că aceasta este atrasă în condițiile art. 5 C. proc. civ., raportat la domiciliul sau reședința reclamantului.

A apreciat ca nefondată susținerea despre neîndeplinirea condiției prevăzută de art. 174 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 105/1992, având în vedere dovezile de comunicare din 17 octombrie 2008 și din 21 octombrie 2008, dată la care s-a refuzat primirea actelor.

Cât privește nerespectarea cerinței impuse de art. 172 alin. (1) din Legea nr. 105/1992, instanța de apel a apreciat critica drept neîntemeiată, reținând că alegerea modalității de recunoaștere a hotărârii străine o are reclamantul, fie pe cale principală, fie pe cale incidentală.

În conformitate cu dispozițiile art. 296 C. proc. civ. și pentru considerentele prezentate în sinteză în precedent, instanța de apel a respins apelul declarat.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs motivat pârâtul T.I., cauza fiind înregistrată sub același număr unic la 26 aprilie 2013 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a Civilă.

În motivarea recursului, ca prim motiv de recurs recurentul-pârât a evocat prevederile art. 167 din Legea nr. 105/1992, în legătură cu care a invocat caracterul nedefinitiv al hotărârii străine, decurgând din omisiunea citării persoanei care nu a luat parte la proces.

A evocat ca al doilea motiv de recurs și prevederile art. 171 din Legea nr. 105/1992, în legătură cu care a invocat nerespectarea condiției prezentării actelor-anexă la cerere în traducere autorizată și supralegalizată. Sub acest aspect, recurentul-pârât a invocat Convenția de la Haga cu privire la suprimarea cerinței de supralegalizare a actelor oficiale străine, încheiată la 5 octombrie 1961 și a precizat că această convenție nu a fost semnată de Canada, caz în care nu s-au respectat cerințele art. 171 din Legea nr. 105/1992, fiind incidente dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Al treilea motiv de recurs vizează nerespectarea dispozițiilor art. 167 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 105/1992, recurentul-pârât susținând că ordinul a cărui recunoaștere se solicită nu este o hotărâre judecătorească în sensul prevederilor legale precitate, întrucât din certificatul de nedepunere din 4 octombrie 2011 reiese acest aspect relevant, ordinul fiind dat în perioada de executare silită și având caracter de susținere, neputând fi folosit ca o sentință în afara regiunii Ontario.

Legat de acest certificat de nedepunere, recurentul-pârât a criticat hotărârea pronunțată și pentru că în considerentele acesteia nu se regăsește nici o referire la acest act depus în apărare.

În cadrul aceleiași critici, recurentul-pârât a remarcat și faptul că intimatul-reclamant a depus la dosarul cauzei acte din care rezultă că acesta a solicitat falimentul personal într-un dosar în care s-a judecat cu statul canadian, recurentul-pârât nefiind citat, iar hotărârea nefiindu-i opozabilă.

Al patrulea motiv de recurs vizează neîndeplinirea condiției prevăzute de art. 171 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 105/1992.

A criticat recurentul-pârât hotărârea instanței de apel care a fost pronunțată fără a se fi observat că actele la care instanța face referire i-au fost comunicate de intimatul-reclamant, nu de către instanță, că prima comunicare a fost făcută la o adresă la care recurentul-pârât nu mai locuia și că plicul aflat la fila 15 a dosarului de apel poartă mențiunea „neridicat”, nu „refuzată primirea”.

De asemenea, recurentul-pârât a arătat că plicurile au fost depuse în copii, nu în original și nu au urmat procedura supralegalizării, prevăzută de art. 162 din Legea nr. 105/1992.

În cadrul aceleiași critici, a contestat recurentul-pârât și îndeplinirea procedurii de citare în cursul judecății în fond.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 299 și urm., raportat la art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., pe dispozițiile art. 162, art. 167, art. 171 alin. (1) lit. c), art. 172-173 din Legea nr. 105/1992, ca și pe dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

La 3 februarie 2014 și la 4 februarie 2014 intimatul-reclamant a depus întâmpinare, prin care a răspuns criticilor dezvoltate în cererea de recurs, solicitând respingerea recursului, ca neîntemeiat.

În recurs s-a administrat proba cu înscrisuri.

Față de actele și lucrările dosarului, de probele administrate în cauză și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte a apreciat recursul ca întemeiat și l-a admis în limitele și pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, instanța supremă apreciază că analiza motivelor de recurs trebuie să înceapă cu cel de-al treilea motiv de recurs, întrucât recurentul-pârât contestă că ordinul a cărei recunoaștere se solicită are caracter de „hotărâre străină”, iar acest aspect constituie chiar premisa declanșării unei proceduri de recunoaștere.

Tot cu titlu preliminar, instanța supremă apreciază că, întrucât recurentul-pârât aduce același tip de argumente în susținerea primului și ultimului motiv de recurs, în legătură cu citarea și comunicarea actelor în procesul purtat în fața instanței străine, aceste două motive vor fi tratate grupat, instanța urmând a le răspunde prin considerente comune.

Al treilea motiv de recurs

este nefondat.

Înalta Curte constată că obiect al prezentei proceduri de

exequatur

este ordinul din 28 octombrie 2008, pronunțat în dosarul nr. 02-CV-238710SR al Curții Superioare de Justiție din Ontario, Canada, ordin care prezintă aparența unui act jurisdicțional, emis de un judecător care își desfășoară activitatea în cadrul unei instanțe - Curtea Superioară de Justiție din Ontario, fiind astfel pe deplin respectate dispozițiile art. 165 din Legea nr. 105/1992, aplicabilă la momentul sesizării primei instanțe.

Înalta Curte apreciază că titulatura actului invocat – ordin, nu hotărâre – nu este aptă să schimbe natura acestuia, dispozițiile legale precitate nelimitând accesul la procedura de

exequatur

doar pentru actele numite „hotărâri” de către autoritatea emitentă, ci dimpotrivă, deschizând calea către procedură pentru toate actele de jurisdicție, fie că acestea emană de la instanțele judecătorești, de la notariate sau de la alte autorități competente potrivit ordinii juridice interne a fiecărui stat.

Pentru aceleași considerente, apreciază instanța supremă ca lipsită de relevanță și susținerea recurentului-pârât despre faptul că ordinul nu poate fi înțeles ca o „hotărâre străină” și pentru că ar fi emis în perioada execuțională, dispozițiile art. 165 din Legea nr. 105/1992 neprevăzând o atare exceptare, iar instanța neputând proceda în sensul dorit de recurentul-pârât decât cu încălcarea principiului de drept

ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debenus

.

În ceea ce privește trimiterea făcută de recurentul-pârât la adeverința de nedepunere din care rezultă faptul că ordinul în discuție nu este sentință, Înalta Curte constată că această adeverință, semnată de un funcționar al Curții de Apel pentru Ontario, nu poate avea relevanță, întrucât este un act extrinsec ordinului în discuție, iar caracterele ordinului trebuie apreciate raportat la elementele intrinseci ale acestuia, nu la elemente emanând din acte emise de alte entități, în legătură cu care nu s-a făcut dovada că au competență de a emite atari judecăți de valoare.

Instanța supremă apreciază că recurentul-pârât avea la dispoziție, pentru a contracara aparența de conformitate a ordinului din 28 octombrie 2008 cu dispozițiile art. 165 din Legea nr. 105/1992, ca și pentru a dovedi că un ordin emis în faza execuțională nu poate fi considerat act jurisdicțional în accepțiunea aceluiași text legal,

de a uza de procedura informațiilor asupra dreptului străin (a certificatelor de legislație), în cadrul căreia să poată fi obținut punctul de vedere al autorității competente din Canada cu privire la natura juridică a ordinului în discuție.

În lipsa unei astfel de probe, Înalta Curte apreciază ca nefondate criticile legate de aplicarea dispozițiilor art. 165 din Legea nr. 105/1992.

Al doilea motiv de recurs

este nefondat. Instanța supremă constată că recurentul-pârât nu a formulat în cadrul apelului nici o critică legată de neîndeplinirea de către intimatul-reclamant a cerințelor de a depune înscrisurile în traducere autorizată și supralegalizată, astfel că acest motiv este formulat direct în recurs,

omisso medio

și nu poate fi luat în analiză.

În ceea ce privește critica subsumată celui de-al

patrulea motiv de recurs

și întemeiată pe neregularitatea procedurii de citare în fața instanței de fond, instanța supremă apreciază că aceasta nu mai poate fi reiterată, întrucât regularitatea procedurii de citare în acest stadiu al judecății a fost stabilită cu putere de lucru judecat prin decizia nr. 3803 din 4 octombrie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a Civilă în aceeași cauză, decizie care se impune cu autoritatea conferită de dispozițiile art. 315 C. proc. civ.

Primul și ultimul motiv de recurs

sunt întemeiate.

Potrivit dispozițiilor art. 167 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 105/1992, poate fi recunoscută o hotărâre care este definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunțată, iar potrivit alineatului 3 al aceluiași articol caracterul nedefinitiv al hotărârii străine decurge din omisiunea citării persoanei care nu a participat la proces în fața instanței străine.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 171 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 105/1992, la cererea de

exequatur

se atașează copia dovezii de înmânare a citației și actului de sesizare, comunicate părții care a fost lipsă în instanța străină sau orice alt act oficial care să ateste că citația și actul de sesizare au fost cunoscute în timp util de către partea împotriva căreia s-a dat hotărârea.

Înalta Curte constată că din ordinul a cărui recunoaștere se solicită rezultă că la ședința din 28 octombrie 2008 a fost prezent doar intimatul-reclamant, ceea ce impune ca în cauză,

în lipsa unui act oficial

care să ateste că citația și actul de sesizare au fost cunoscute de recurentul-pârât, intimatul-reclamant să dovedească caracterul definitiv al hotărârii, în condițiile art. 167 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 105/1992.

Această dovadă trebuia făcută în condițiile art. 171 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 105/1992, iar intimatul-reclamant a depus, în îndeplinirea acestei obligații, înscrisurile aflate la filele 14-15 din dosarul de apel (primul ciclu procesual), înscrisuri contestate de recurentul-pârât.

Contestația formulată de recurentul-pârât în legătură cu lipsa supralegalizării acestor copii nu va fi primită de Înalta Curte, întrucât este formulată

omisso medio

, astfel cum s-a arătat și în considerentele prin care s-a răspuns celui de-al doilea motiv de recurs.

Celelalte argumente aduse de recurentul-pârât sunt, însă, apreciate ca pertinente și fundamentează criticile dezvoltate în cele două motive de recurs.

În primul rând se cuvine subliniat faptul că dispozițiile art. 167 alin. (2) și (3), ca și dispozițiile art. 171 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 105/1992 fac referire la dovada comunicării

citației

și a actului de sesizare, iar documentele depuse de intimatul-reclamant fac dovada unei corespondențe private, expediată de intimatul-reclamant către recurentul-pârât.

În acest context, deși recurentul-pârât a invocat

in terminis

în cadrul recursului că nu a primit o

citație

de la instanța străină, intimatul-reclamant nu a produs dovezi, în aceeași procedură deja amintită a informațiilor asupra dreptului străin, că în provincia Ontario, Canada, citarea este considerată a fi legal îndeplinită și dacă înștiințarea despre proces are loc

inter partes litigantes

, fără mijlocirea instanței.

În plus, plecând de la aceleași texte legale evocate în cadrul prezentei analize, Înalta Curte constată și că cea de a doua corespondență, datată 21 octombrie 2008, nu mai poartă mențiunea că recurentului-pârât i se comunică și actul de sesizare a instanței, returnat odată cu corespondența anterioară.

Și dacă s-ar trece dincolo de aceste argumente legate de caracterul oficial al comunicării sub forma citației, procedura încă nu poate fi considerată îndeplinită, iar recurentul-pârât nu poate fi ținut culpabil de aceasta, câtă vreme din înscrisurile depuse în recurs, dar și din înscrisul aflat la fila 74 a dosarului de apel – primul ciclu procesual - reiese că la data pretinselor comunicări recurentul-pârât își avea reședința în 73 L. Ave. W. Toronto, Ontario, nu în 1102 – 2560 K. RD, Scarborough, Ontario, adresă la care a fost „citat”.

În acest context, recurentul-pârât nu poate fi ținut responsabil de refuzul primirii primei corespondențe și nici de neridicarea celei de-a doua corespondențe, așa cum în mod eronat a reținut instanța de apel.

Raportat la înscrisurile depuse de intimatul-reclamant, și dacă s-ar practica o abordare extrem de largă a conceptului de „citare”, prevăzut de art. 167 alin. (2) și (3) și de art. 171 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 105/1992, este dincolo de orice îndoială că „procedura” adoptată de intimatul-reclamant nu a condus la

scopul

urmărit de textele deja evocate, anume

acela al înștiințării părții adverse despre obiectul și data procesului purtat în străinătate.

Toate aceste considerente au format convingerea Înaltei Curți că în cauză s-a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 167 alin. (1) lit. a) și alin. (2), ca și a dispozițiilor art. 171 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 105/1992, instanța de apel confirmând în mod greșit hotărârea de fond care a procedat la recunoașterea unei hotărâri străine care nu avea caracter definitiv.

Pe cale de consecință, Înalta Curte a admis recursul în temeiul art. 312 alin. (1)-(3), raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. A modificat în parte decizia recurată, în sensul că, în temeiul art. 295-296 C. proc. civ., a admis apelul pârâtului și a schimbat în tot hotărârea primei instanțe, cu consecința respingerii cererii ca neîntemeiată. A menținut celelalte dispoziții ale deciziei atacate, privind excepțiile soluționate și cererea de acordare a daunelor  materiale și morale.

În temeiul art. 316, raportat la art. 298 și la art. 274 C. proc. civ., a fost obligat intimatul-reclamant să plătească recurentului-pârât cheltuielile de judecată dovedite cu înscrisurile depuse.