ÎCCJ, decizie (scj.ro #81720)

Exequatur. Obligativitatea parcurgerii procedurii speciale pentru recunoașterea unei hotărâri judecătorești pronunțată de o instanță a unui stat membru al Uniunii Europene în situația în care acțiune a fost promovată înainte de data aderării României la Uniunea Europeană. Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Hotărâre judecătorească. Exequatur. Index alfabetic : exequatur - hotărâre judecătorească O.G. nr. 66/1999 Legea nr. 32/1992 Regulamentul (CE) nr. 44/2001 Potrivit art.66 alin.(1) – Capitolul VI al Regulamentului CE nr.44/2001 al Consiliului din 27 decembrie 2000, privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, dispozițiile acestui regulament se aplică numai acțiunilor judiciare intentate și actelor autentice întocmite după intrarea lui în vigoare, respectiv, pentru România, după data aderării la Uniunea Europeană, 1.01.2007.

Astfel că, pentru acțiunile promovate anterior acestei date, nu sunt incidente dispozițiile art.33 alin.(1) – Capitolul III, Secțiunea I, conform cărora recunoașterea unei hotărâri pronunțate într-un stat membru al Uniunii Europene nu necesită parcurgerea vreunei proceduri speciale. Dispozițiile art.66 alin.(1) fac parte din Capitolul VI, intitulat „Dispoziții tranzitorii”, fiind aplicabil tuturor categoriilor de acțiuni prevăzute în capitolele precedente din Regulament, deci, și unei cereri de recunoaștere a unei hotărâri străine. Aceasta în condițiile în care, în Capitolul VI, nu se face distincție, în ceea ce privește aplicarea normelor din cuprinsul său, în raport de natura acțiunii promovate sau de locul în ansamblul Regulamentului în care norma ce reglementează o anumită acțiune se poziționează (capitol, secțiune).

Secția I civilă, decizia nr.867 din 10 februarie 2012 Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. 33xxx/3/2006, reclamanta S.C. W. S.A. a solicitat, în temeiul Legii nr.105/1992, să se dispună, în contradictoriu cu pârâtele S.C. F. S.A. și A., recunoașterea hotărârii pronunțate la data de 23.11.1999, de Tribunalul de Comerț din Creteil, precum și a celei pronunțate la data de 09.01.2003, de Curtea de Apel Paris, camera a 5-a secția B, având nr.2000/100xx, 2000/127xx. Prin sentința civilă nr.1372 din 20.11.2009 a Tribunalului București, Secția a IV-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantă. Prima instanță a reținut că hotărârile cu privire la care se solicită recunoașterea pe teritoriul României au fost depuse în fotocopii simple, semnate pentru conformitate, fără a fi legalizate ori apostilate, în condițiile art.3 alin.(1) din O.G.

nr.66/1999 pentru aderarea României la Convenția de la Haga cu privire la suprimarea cerinței supralegalizării actelor oficiale străine. Legea nr.142/2004, privind modificarea art.2 din actul normativ sus-menționat, a fost publicată la data de 11 mai 2004, în Monitorul Oficial nr.421 din 11.05.2004, astfel că nu poate fi aplicată în cauză, fără a retroactiva. De asemenea, nu sunt incidente nici dispozițiile Legii nr.187/2003, act normativ care nu era în vigoare la data pronunțării hotărârilor a căror recunoaștere se solicită. Scutirea de orice formalitate nu este prevăzută nici în tratatul bilateral, ratificat prin Legea nr.32 din 6 aprilie 1992 pentru ratificarea Tratatului de înțelegere amicală și cooperare dintre România și Republica Franceză, astfel că nu se justifică nicio excepție potrivit art.3 alin.(2) din Convenție.

Recunoașterea nu este condiționată de alte formalități de legalizare în acte mult mai vechi, respectiv în Convenția dintre Republica Socialistă România și Republica Franceză, privind asistența juridică în materie civilă și comercială, semnată la Paris, la 5 noiembrie 1974, ratificată prin Decretul nr.77/1975, care, în a rt.10, prevede că: „Înscrisurile care emană de la autoritățile judiciare sau de la alte autorități competente ale unuia dintre state, precum și înscrisurile cărora acestea le dau dată certă, le atestă autenticitatea semnăturii sau conformitatea cu originalul, nu au nevoie de nicio legalizare pentru a fi folosite pe teritoriul celuilalt stat”.

În ceea ce privește hotărârile judecătorești, conform art.15 alin.(2) din Convenție, reclamanta trebuia să facă dovada că acestea sunt definitive potrivit legii franceze, chestiune care privește obligația îndeplinirii criteriilor de formă, dar și fondul chestiunii, întrucât nu pot fi recunoscute hotărâri care nu îndeplinesc cerințele obligatorii prevăzute de art.21 din Convenția bilaterală. Potrivit art.21 – „1.

Partea care invocă recunoașterea sau care cere executarea va prezenta: a) o copie de pe hotărâre care să îndeplinească condițiile necesare de autenticitate; b) o copie certificată de pe citația adresată părții care a fost lipsă în instanță, precum și orice act care să ateste că citația i-a ajuns în timp util; c) orice act de natură să stabilească că hotărârea îndeplinește condițiile stabilite la alin. b) al art.15.” Reclamanta nu a depus actele potrivit cerințelor de literele a-c) din Convenție, prevăzute și de dispozițiile art.176 din Legea nr.105/1992, astfel încât, chiar trecând peste chestiunea controversată a problemelor privind apostilarea actelor, cererea nu este întemeiată nici pe fond, hotărârile neîndeplinind cerințele legale pentru a fi recunoscute cu efecte depline pe teritoriul României.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta. Prin decizia civilă nr.54 A din 25 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a respins excepțiile inadmisibilității acțiunii și a lipsei de interes și a respins, ca nefondat, apelul . Referitor la excepțiile inadmisibilității și a lipsei de interes a cererii de chemare în judecată, în raport de dispozițiile art.33 Capitolul III, Secțiunea 1 din Regulamentul (CE) nr.44/2001 al Consiliului Europei, privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, în vigoare de la data aderării României la Uniunea Europeană, 01.01.2007, Curtea a reținut că aceste prevederi legale nu sunt incidente raportului juridic dedus judecății.

Astfel, se constată că, într-adevăr, prin prevederile art.33 alin.1 din Capitolul III, Secțiunea 1 din Regulamentul (CE) nr.44/2001 al Consiliului Europei privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, se stipulează că „o hotărâre pronunțată într-un stat membru este recunoscută în celelalte state membre fără să fie necesar să se recurgă la nicio procedură specială.” Această regulă nu exclude, însă, competența instanței dintr-un stat membru, de a recunoaște o hotărâre judecătorească pronunțată într-un alt stat membru, în cazul unei contestații sau pe cale incidentală, astfel cum rezultă din prevederile art.33 alin.(2) și (3) ale aceluiași regulament.

În plus, conform prevederilor tranzitorii din Capitolul VI, articolul 66 alin.(1) din Regulamentul (CE) nr.44/2001, „dispozițiile prezentului regulament se aplică numai acțiunilor judiciare intentate și actelor autentice întocmite după intrarea în vigoare a acestuia”. Pentru România, dispozițiile Regulamentului (CE) nr.44/2001 au intrat în vigoare după semnarea Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană, respectiv, din data de 01.01.2007. Or, acțiunea soluționată prin hotărârea judecătorească din 23.11.1999 Prima cameră a Tribunalului de Comerț din Creteil și prin hotărârea din 09.01.2003 a Curții de Apel din Paris, Camera a 5-a, Secția B, a fost intentată la data de 19.03.1998, deci, cu mult înainte de intrarea în vigoare a Regulamentului.

De asemenea, cererea pentru recunoașterea acestor hotărâri judecătorești a fost intentată la Tribunalul București, la data de 02.10.2006, deci, tot anterior datei de 01.01.2007. Prezentul litigiu nu se înscrie nici în prevederile art.66 alin.(2) lit.a) și b) din Capitolul VI al Regulamentului (CE) nr.44/2001. Aceasta întrucât, în speță, atât hotărârile a căror recunoaștere se solicită, cât și cererea de executare a acestora sunt emise, respectiv intentate, anterior intrării în vigoare a Regulamentului (CE) nr.44/2001, pe teritoriul României. De vreme ce competența și procedura de soluționare a cererii de recunoaștere a hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială nu sunt supuse dispozițiilor Regulamentului (CE) nr.44/2001 al Consiliului Europei, evident, le sunt aplicabile dispozițiile în vigoare la data pronunțării hotărârilor judecătorești și intentării cererii de recunoaștere a acestora pe teritoriul României.

Întrucât hotărârile sunt pronunțate de instanțele judecătorești din Franța, raportului juridic dedus judecății îi sunt aplicabile dispozițiile Convenției dintre Republica Socialistă România și Republica Franceză, privind asistența juridică în materie civilă și comercială, din 05.11.1974, ratificată de RSR prin Decretul Consiliului de Stat nr.77/1975, în raport de care prima instanță a soluționat litigiul. În consecință, excepțiile inadmisibilității și respectiv, a lipsei de interes a reclamantei în intentarea cererii de chemare în judecată sunt neîntemeiate. Reclamanta și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de art.21 pct.1 lit.a) și b), depunând, în primă instanță, copii de pe hotărârile judecătorești a căror recunoaștere o solicită, iar, în apel, copia certificată de pe citația adresată societății F. Oradea România, ce a lipsit de la judecata în apel, la Curtea de Apel din Paris, dar a fost înștiințată în termen, respectiv, la data de 13.10.2000, despre proces.

Deși i s-a pus în vedere, în mod expres, de către instanță, reclamantei să facă dovada caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești, aceasta nu a produs nicio dovadă din care să rezulte că hotărârea Curții de Apel din Paris din 09.01.2003 îndeplinește condiția prevăzută de dispozițiile art.21 pct.1 lit.c) coroborată cu cea a art.15 din Convenție. Conform prevederilor art.15 lit.b) din Convenție: „Hotărârile pronunțate de o instanță de origine într-unul dintre cele două state sunt recunoscute sau declarate executorii pe teritoriul celuilalt stat dacă în statul de origine hotărârea este definitivă”. În baza art.15 alin.(2) din Convenție, sunt considerate definitive hotărârile care nu mai pot face obiectul, în România, al unei căi ordinare de atac și, în Franța, al unui recurs ordinar sau unui recurs în casare.

În speță, hotărârea judecătorească din 23.11.1999 a Primei camere a Tribunalului de Comerț din Creteil, prin care societățile K., N. și F. au fost condamnate, în solidar, să plătească societății N.F. suma de 97.200 USD, cu dobânzile aferente (cu atragerea răspunderii societăților de asigurare, printre care și a Companiei W.), a fost supusă apelului. Hotărârea din 09.01.2003 a Curții de Apel din Paris, Camera a 5-a Secția B, este supusă recursului în anulare, astfel cum rezultă din copia de pe înștiințarea despre hotărâre. Faptul că prima hotărâre era supusă executării provizorii, iar cea de-a doua este executorie nu constituie o dovadă a caracterului definitiv al hotărârii pronunțate în apel, în sensul art.15 alin.(2) din Convenție, atâta vreme cât aceasta este supusă unei căi de atac în recurs.

Or, pentru ca hotărârea judecătorească pronunțată în Franța să fie recunoscută în România, în baza Convenției, trebuie să întrunească cumulativ toate cele trei condiții prevăzute în art.21, citat mai sus. Împotriva menționatei decizii au declarat recurs reclamanta și pârâta. I. În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanta a arătat următoarele: În mod greșit, instanța a considerat necesară apostilarea hotărârilor judecătorești a căror recunoaștere s-a solicitat. Conform Convenției privind asistența juridică în materie civilă și comercială, încheiată între România și Franța, din data de 05.11.1974, nu sunt necesare legalizări sau supralegalizari ale înscrisurilor judiciare, pentru a putea fi folosite pe teritoriul statelor semnatare ale Convenției.

Sunt îndeplinite toate condițiile legale pentru ca cele două hotărâri judecătorești să fie recunoscute pe teritoriul României. În ceea ce privește dovada că hotărârea Curții de Apel Paris a rămas definitivă și irevocabilă, în cuprinsul acesteia, ultimul alineat, se menționează că este vorba despre o copie legalizată, învestită cu formulă executorie, astfel că, în mod greșit instanța a reținut neîndeplinirea și a acestei condiții. II. Recurenta pârâtă S.C. F. S.A. a arătat următoarele: 1. Instanța de apel, în mod greșit, a respins excepțiile inadmisibilității și a lipsei de interes în formularea acțiunii. Odată cu intrarea României în Uniunea Europeană au devenit aplicabile dispozițiile Regulamentului nr.44/2001 al CE, iar acest act normativ prevede, la art.33 alin.(1) din Capitolul III, Secțiunea I, faptul că o hotărâre pronunțată într-un stat membru este recunoscută în celelalte state membre fără să fie necesar să se recurgă la vreo procedură specială.

Prin urmare, cererea de exequatur apare, în principal, ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, nu mai există interesul promovării unei astfel de cereri. Recurenta pârâtă justifică interesul în respingerea acțiunii pe cale de excepție, iar nu pe fondul cauzei, raportat la executarea silită a hotărârilor pronunțate de instanțele franceze, executare care ar putea fi îndreptată împotriva sa. Dacă, urmare a completării înscrisurilor, reclamanta ar obține recunoașterea hotărârilor străine în prezentul recurs, termenul de prescripție a executării silite a acestor hotărâri va curge de la data pronunțării deciziei în dosarul de recurs de față, în timp ce, dacă s-ar da eficiență dispozițiilor art.33 din Regulamentul 44/2001 al CE, termenul de prescripție a executării silite curge de la momentul la care hotărârile au rămas definitive în statul de origine, fiind, deci, împlinit.

În acest caz, pârâta nu ar mai fi expusă riscului executării silite în ceea ce privește sumele de bani la plata cărora a fost obligată prin hotărârile instanțelor străine. Susține în continuare că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art.33 alin.(2) și (3), precum și dispozițiile tranzitorii cuprinse în actul normativ european, considerând că acestea ar fi aplicabile în speță și ar determina neaplicarea Regulamentului. Astfel, Curtea a reținut că „Din cuprinsul celor două dispoziții ar rezultă faptul că, oricum, competența instanței dintr-un stat membru, de a recunoaște o hotărâre judecătorească pronunțată într-un alt stat membru, nu este exclusă în cazul unei contestații sau pe cale incidentală”.

De aici, instanța de apel trage concluzia că, în ceea ce privește competența de soluționare a cererii de exequatur cu care a fost învestită, se aplică dispozițiile în vigoare la data pronunțării hotărârilor și introducerii cererii de recunoaștere a acestora pe teritoriul României. Însă, prin excepțiile invocate, recurenta nu a susținut niciun moment faptul că instanțele românești nu ar fi competente să judece o cerere de exequatur, ci faptul că nu mai era necesară o atare cerere, în condițiile art.33 alin.(1) din Regulament. De asemenea, instanța de apel consideră că sunt aplicabile și dispozițiile art. 66 alin.(1) din Regulament, referitoare la faptul că „dispozițiile prezentului Regulament se aplică numai acțiunilor judiciare intentate și actelor autentice întocmite după intrarea în vigoare a acestuia”.

Și aici instanța de apel este în confuzie, deoarece art.66 alin.(1) se referă la acele acțiunile judiciare reglementate, sub aspectul competenței, de capitolul I din Regulament. Or, între acțiunile judiciare pentru care Regulamentul fixează anumite reguli de competență, nu se regăsește și cererea de exequatur, deoarece recunoașterea hotărârilor judecătorești este tratată separat, la Capitolul III. Totodată, trebuie observat că art.66 alin.(1) se referă strict la două aspecte: acțiunile judiciare cu înțelesul menționat anterior și actele autentice (noțiunea de hotărâre fiind expres definită la art.32), nefăcându-se nicio mențiune despre recunoașterea hotărârilor judecătorești.

Alin.(2) din art.66 se referă la recunoașterea hotărârilor judecătorești în anumite condiții, dar instanța de apel nu a observat un element esențial, și anume ca este vorba despre o situație de excepție, privind recunoașterea unor hotărâri judecătorești pronunțate după data intrării în vigoare a Regulamentului, or, cele doua hotărâri judecătorești sunt pronunțate anterior intrării în vigoare a acestuia în România. În concluzie, instanța de apel a interpretat și aplicat greșit art.33 alin.(2), (3) și art.66 din Regulamentul nr.44/2001 în soluționarea celor două excepții. 2. În mod greșit, instanța de apel, deși a respins apelul intimatei-reclamante, nu a obligat-o pe aceasta la cheltuieli de judecată în apel, conform art.274 C.proc.civ.

Astfel, la dosarul de apel exista factura privind onorariul de avocat. Recurenta a solicitat cheltuieli de judecată atât oral, la data la care instanța de apel a rămas în pronunțare, dar și prin notele scrise, însă acestea nu i-au fost acordate. Dată fiind soluția pronunțată în apel, se impunea obligarea intimatei reclamante la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de avocat. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte a constatat că recursul declarat de reclamantă este fondat, iar recursul declarat de pârâtă este nefondat, pentru următoarele considerente: Mai întâi, trebuie precizat că susținerile din cadrul recursului declarat de pârâtă, privind excepțiile inadmisibilității acțiunii și a lipsei de interes a reclamantei în formularea acțiunii de recunoaștere, pe teritoriul României, a hotărârilor străine, au fost analizate ca apărări, iar nu ca motive de recurs.

Aceasta deoarece, față de soluția pronunțată în apel, favorabilă pârâtei pe fondul cauzei, S.C. F. nu justifică interes în promovarea recursului, decât sub aspectul neacordării cheltuielilor de judecată pretinse în apel, iar nu și în ceea ce privește soluționarea cererii de recunoaștere, pe cale de excepție. Nu se poate reține că pârâta ar justifica interes în invocarea excepțiilor pe calea recursului, determinat de eventualele consecințe pretinse de aceasta sub aspectul executării silite a hotărârilor străine. Interesul în formularea unei acțiuni, respectiv a unei căi de atac sau a unei anumite critici din cadrul căii de atac reprezintă folosul practic obținut de parte raportat strict la faza procesuală respectivă și nu are legătură cu faza executării silite, care este ulterioară celei de judecată.

Cu toate acestea, cum cele două excepții reprezintă excepții de ordine publică și care pun în discuție aspecte de legalitate, deci, sunt compatibile cu structura recursului, ele vor fi analizate de această instanță ca apărări ale pârâtei, prioritar susținerilor recurentei reclamante, în condițiile art.137 C.proc.civ. Din perspectiva celor arătate mai sus, Înalta Curte consideră că ambele excepții sunt nefondate, pentru următoarele considerente: Potrivit art.66 alin.(1) – Capitolul VI al Regulamentului CE nr.44/2001 al Consiliului din 27 decembrie 2000, privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, dispozițiile acestui regulament se aplică numai acțiunilor judiciare intentate și actelor autentice întocmite după intrarea lui în vigoare, respectiv, pentru România, după data aderării la Uniunea Europeană, 1.01.2007.

În speță, acțiunea finalizată prin hotărârile a căror recunoaștere a fost solicitată a fost promovată la data de 6.03.1998, după cum rezultă din conținutul hotărârii din 23.11.1999 a Tribunalului de Comerț din Creteil, în consecință, anterior intrării în vigoare a Regulamentului. Prin urmare, nu sunt incidente, în cauză, dispozițiile art.33 alin.(1) – Capitolul III, Secțiunea I, conform cărora recunoașterea unei hotărâri pronunțate într-un stat membru al Uniunii Europene nu necesită parcurgerea vreunei proceduri speciale. De asemenea, nu sunt aplicabile nici dispozițiile de excepție prevăzute de art.66 alin.(2) din Regulament, care scutesc de urmarea vreunei proceduri recunoașterea și executarea hotărârilor dintr-un stat membru în cazul acțiunilor introduse anterior intrării în vigoare a documentului menționat, cu condiția ca hotărârea să se fi pronunțat după acest moment și, bineînțeles, alături de celelalte cerințe prevăzute la lit.a) și b) din text.

În cauza de față, ambele hotărâri ale instanțelor franceze au fost pronunțate anterior datei de 1.01.2007. În plus, sunt neîntemeiate susținerile potrivit cărora dispozițiile art.66 alin.(1) se aplică doar în cazul acțiunilor reglementate, sub aspectul competenței, în Capitolul I din Regulament și printre care nu s-ar regăsi și cererea de recunoaștere a unei hotărâri străine. Textul de lege sus-menționat face parte din Capitolul VI, intitulat „Dispoziții tranzitorii”, fiind aplicabil tuturor categoriilor de acțiuni prevăzute în capitolele precedente din Regulament, deci, și unei cereri de recunoaștere a unei hotărâri străine. Aceasta în condițiile în care, în Capitolul VI, nu se face distincție, în ceea ce privește aplicarea normelor din cuprinsul său, în raport de natura acțiunii promovate sau de locul în ansamblul Regulamentului în care norma ce reglementează o anumită acțiune se poziționează (capitol, secțiune).

În ceea ce privește art.33 alin.(2) și (3) din Regulament, care ar permite promovarea acțiunii de față, într-adevăr, dispozițiile legale menționate nu sunt incidente în cauză, dar nu pentru motivul invocat de pârâtă, ci determinat de faptul că Regulamentul în sine nu se aplică prezentei cauze față de data acțiunii promovate pe rolul instanțelor franceze și de data hotărârilor a căror recunoaștere a fost solicitată. Prin urmare, este necesară parcurgerea procedurii judiciare de recunoaștere, în condițiile Convenției dintre România și Republica Franceză, privind asistența juridică în materie civilă și comercială, semnată la Paris, la 5.11.1974, și ratificată prin Decretul nr.77/1975, în vigoare la data cererii introductive, acțiunea nefiind inadmisibilă sau lipsită de interes, contrar apărărilor formulate de pârâtă.

Recursul declarat de reclamantă este fondat. Referitor la refuzul instanțelor de a recunoaște hotărârile străine determinat de neapostilarea acestora, critica nu vizează argumentele instanței de apel și, deci, nu a fost analizată de Înalta Curte. Curtea a respins apelul declarat de partea sus-menționată, cu consecința menținerii soluției de respingere a acțiunii, nu motivat de absența apostilei de pe hotărâri, care, de altfel, nici nu era necesară potrivit art.10 și 15 din Convenția de la Paris, ci de faptul că reclamanta nu a depus la dosar dovada rămânerii definitive în Franța a hotărârilor în cauză, neîndeplinind, în consecință, cerința prevăzută în art.15 alin.(1) lit.b) din Convenție. Din această perspectivă, Curtea de Apel a considerat în mod corect că dovada caracterului executoriu al hotărârii nu înseamnă în mod necesar și dovada caracterului definitiv al acesteia, în sensul legii străine.

Ca și în sistemul de drept românesc, este posibil ca o hotărâre să fie executorie chiar dacă aceasta este susceptibilă de exercitarea unei căi de atac, ordinare sau extraordinare. Potrivit art.15 alin.(2) din Convenția de la Paris, „sunt considerate definitive hotărârile care nu mai pot face obiectul…în Franța, unui recurs ordinar sau unui recurs în casare”. Cum, din înștiințarea pârâtelor din prezenta cauză despre hotărârea Curții de Apel din Paris efectuată de organul competent din Paris, rezultă că aceasta este supusă recursului în anulare în termen de două luni de la respectiva înștiințare, în mod corect, Curtea de Apel București a considerat că trebuie efectuate dovezi privind caracterul definitiv al hotărârilor străine, simpla mențiune a caracterului executoriu al hotărârii Curții de Apel din Paris nefiind suficientă în acest sens.

Această cerință a fost complinită, însă, în faza recursului, prin certificatul de nedepunere a recursului, eliberat de Curtea de Casație, din care rezultă că nu s-a înregistrat niciun recurs împotriva deciziei din 9.01.2003 a Curții de Apel din Paris, ceea ce înseamnă că aceasta a rămas definitivă. Îndeplinirea obligațiilor prevăzute în sarcina solicitantului recunoașterii, conform art.21 lit.a) și b), constată de instanța de apel, și care nu a format obiect de critică în dosarul de recurs de față, respectiv prezentarea copiilor de pe hotărârile străine și a copiei certificate de pe citația adresată în termen pârâtei F., lipsă la judecata apelului soluționat de Curtea de Apel din Paris, traduse de persoană autorizată, alături de complinirea în recurs a cerinței prevăzute la lit.c), referitoare la depunerea dovezii caracterului definitiv al hotărârilor străine, o îndreptățesc pe reclamantă să obțină recunoașterea acestor hotărâri pe teritoriul României.

În consecință, în baza art.312 alin.1-3 cu referire la art.304 pct.9 C.proc.civ., a admis recursul declarat de reclamantă, a modificat, în parte, decizia atacată și, pentru aceleași motive, în baza art.296, a admis apelul declarat de aceeași parte și a schimbat, în tot, sentința atacată, în sensul că a dispus recunoașterea, pe teritoriul României, a celor două hotărâri indicate în cererea de chemare în judecată. A menținut celelalte dispoziții ale deciziei, cu privire la respingerea excepțiilor inadmisibilității acțiunii și a lipsei de interes. În ceea ce privește recursul declarat de pârâtă, acesta este nefondat. Singura chestiune care a rămas în discuție din recursul pârâtei vizează cheltuielile de judecată pretinse de aceasta în faza apelului.

Ca urmare, însă, a soluției ce s-a pronunțat asupra recursului declarat de reclamantă, cu consecința admiterii apelului declarat de aceasta și, respectiv, a acțiunii introductive de instanță, pârâta este cea care, în final, reprezintă partea căzută în pretenții în toate fazele procesuale, astfel încât nu are dreptul la cheltuielile de judecată efectuate de ea în apel, nefiind îndeplinite condițiile art.274 C.proc.civ. în acest sens. Prin urmare, nefiind îndeplinite cerințele motivului de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ., în baza art.312 alin.(1), Înalta Curte a respins recursul declarat de S.C. F. S.A., ca nefondat.