ÎCCJ, decizie (scj.ro #81720)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81720) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Exequatur. Obligativitatea parcurgerii procedurii

speciale pentru recunoașterea unei hotărâri judecătorești

pronunțată de o instanță a unui stat membru al Uniunii

Europene în situația în care acțiune a fost promovată înainte de

data aderării României la Uniunea Europeană.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Hotărâre

judecătorească. Exequatur.

Index alfabetic :

exequatur

-

hotărâre judecătorească

O.G. nr. 66/1999

Legea nr. 32/1992

Regulamentul (CE) nr. 44/2001

Potrivit art.66 alin.(1) – Capitolul VI al

Regulamentului CE nr.44/2001 al Consiliului din 27 decembrie 2000, privind

competența judiciară, recunoașterea și executarea

hotărârilor în materie civilă și comercială,

dispozițiile acestui regulament se aplică numai acțiunilor

judiciare intentate și actelor autentice întocmite după intrarea lui

în vigoare, respectiv, pentru România, după data aderării la Uniunea Europeană, 1.01.2007.

Astfel că, pentru acțiunile promovate

anterior acestei date, nu sunt incidente dispozițiile art.33 alin.(1) –

Capitolul III, Secțiunea I, conform cărora recunoașterea unei

hotărâri pronunțate într-un stat membru al Uniunii Europene nu

necesită parcurgerea vreunei proceduri speciale.

Dispozițiile art.66 alin.(1) fac parte din

Capitolul VI, intitulat „Dispoziții tranzitorii”, fiind aplicabil tuturor

categoriilor de acțiuni prevăzute în capitolele precedente din

Regulament, deci, și unei cereri de recunoaștere a unei hotărâri

străine. Aceasta în condițiile în care, în Capitolul VI, nu se face

distincție, în ceea ce privește aplicarea normelor din cuprinsul

său, în raport de natura acțiunii promovate sau de locul în ansamblul

Regulamentului în care norma ce reglementează o anumită acțiune

se poziționează (capitol, secțiune).

Secția

I civilă, decizia nr.867 din 10 februarie 2012

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București sub nr. 33xxx/3/2006, reclamanta S.C. W. S.A. a solicitat, în

temeiul Legii nr.105/1992, să se dispună, în contradictoriu cu

pârâtele S.C. F. S.A. și A., recunoașterea hotărârii

pronunțate la data de 23.11.1999, de Tribunalul de Comerț din

Creteil, precum și a celei pronunțate la data de 09.01.2003, de

Curtea de Apel Paris, camera a 5-a  secția B, având nr.2000/100xx,

2000/127xx.

Prin sentința civilă nr.1372 din 20.11.2009 a

Tribunalului București, Secția a IV-a civilă, s-a respins, ca

neîntemeiată, cererea formulată de reclamantă.

Prima instanță a reținut că

hotărârile cu privire la care se solicită recunoașterea pe

teritoriul României au fost depuse în fotocopii simple, semnate pentru

conformitate, fără a fi legalizate ori apostilate, în condițiile

art.3 alin.(1) din O.G. nr.66/1999 pentru aderarea României la Convenția de la Haga cu privire la suprimarea cerinței supralegalizării

actelor oficiale străine.

Legea nr.142/2004, privind modificarea art.2 din actul

normativ sus-menționat, a fost publicată la data de 11 mai 2004, în

Monitorul Oficial nr.421 din 11.05.2004, astfel că nu poate fi

aplicată în cauză, fără a retroactiva.

De asemenea, nu sunt incidente nici dispozițiile

Legii nr.187/2003, act normativ care nu era în vigoare la data

pronunțării hotărârilor a căror recunoaștere se

solicită.

Scutirea de orice formalitate nu este prevăzută

nici în tratatul bilateral, ratificat prin Legea nr.32 din 6 aprilie 1992

pentru ratificarea Tratatului de înțelegere amicală și cooperare

dintre România și Republica Franceză, astfel  că nu se

justifică nicio excepție potrivit art.3 alin.(2) din Convenție.

Recunoașterea nu este condiționată de alte

formalități de legalizare în acte mult mai vechi, respectiv în

Convenția

dintre Republica Socialistă România

și Republica Franceză, privind asistența juridică în

materie civilă și comercială, semnată la Paris, la 5 noiembrie 1974, ratificată prin Decretul nr.77/1975, care, în a

rt.10, prevede că:

„Înscrisurile

care emană de la autoritățile judiciare sau de la alte

autorități competente ale unuia dintre state, precum și

înscrisurile cărora acestea le dau dată certă, le atestă

autenticitatea semnăturii sau conformitatea cu originalul, nu au nevoie de

nicio legalizare pentru a fi folosite pe teritoriul celuilalt stat”.

În ceea ce privește

hotărârile judecătorești, conform art.15 alin.(2) din

Convenție, reclamanta trebuia să facă dovada că acestea

sunt definitive potrivit legii franceze, chestiune care privește

obligația îndeplinirii criteriilor de formă, dar și fondul

chestiunii, întrucât nu pot fi recunoscute hotărâri care nu îndeplinesc

cerințele obligatorii prevăzute de art.21 din Convenția

bilaterală.

Potrivit art.21 – „1. Partea

care invocă recunoașterea sau care cere executarea va prezenta:

a) o copie de pe

hotărâre care să îndeplinească condițiile necesare de

autenticitate;

b) o copie certificată

de pe citația adresată părții care a fost lipsă în

instanță, precum și orice act care să ateste că

citația i-a ajuns în timp util;

c) orice act de natură

să stabilească că hotărârea îndeplinește

condițiile stabilite la alin. b) al art.15.”

Reclamanta nu a depus actele

potrivit cerințelor de literele a-c) din Convenție, prevăzute

și de dispozițiile art.176 din Legea nr.105/1992, astfel încât, chiar

trecând peste chestiunea controversată a problemelor privind apostilarea

actelor, cererea nu este întemeiată nici pe fond, hotărârile

neîndeplinind cerințele legale pentru a fi recunoscute cu efecte depline

pe teritoriul României.

Împotriva acestei sentințe

a declarat apel reclamanta.

Prin decizia civilă nr.54

A din 25 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă

a respins excepțiile inadmisibilității acțiunii și a

lipsei de interes și a respins, ca nefondat, apelul

.

Referitor la excepțiile

inadmisibilității și a lipsei de interes a cererii de chemare în

judecată, în raport de dispozițiile art.33 Capitolul III,

Secțiunea 1 din Regulamentul (CE) nr.44/2001 al Consiliului Europei,

privind competența judiciară, recunoașterea și executarea

hotărârilor în materie civilă și comercială, în vigoare de

la data aderării României la Uniunea Europeană, 01.01.2007, Curtea a reținut că aceste prevederi legale nu

sunt incidente raportului juridic dedus judecății.

Astfel, se constată

că, într-adevăr, prin prevederile art.33 alin.1 din Capitolul III,

Secțiunea 1 din Regulamentul (CE) nr.44/2001 al Consiliului Europei

privind competența judiciară, recunoașterea și executarea

hotărârilor în materie civilă și comercială, se

stipulează că „o hotărâre pronunțată într-un stat

membru este recunoscută în celelalte state membre fără să

fie necesar să se recurgă la nicio procedură specială.”

Această regulă nu

exclude, însă, competența instanței dintr-un stat membru, de a

recunoaște o hotărâre judecătorească pronunțată

într-un alt stat membru, în cazul unei contestații sau pe cale incidentală,

astfel cum rezultă din prevederile art.33 alin.(2) și (3) ale

aceluiași regulament.

În plus, conform prevederilor

tranzitorii din Capitolul VI, articolul 66 alin.(1) din Regulamentul (CE)

nr.44/2001, „dispozițiile prezentului regulament se aplică numai

acțiunilor judiciare intentate și actelor autentice întocmite

după intrarea în vigoare a acestuia”.

Pentru România,

dispozițiile Regulamentului (CE) nr.44/2001 au intrat în vigoare după

semnarea Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană, respectiv, din data de 01.01.2007.

Or, acțiunea

soluționată prin hotărârea judecătorească din

23.11.1999 Prima cameră a Tribunalului de Comerț din Creteil și

prin hotărârea din 09.01.2003 a Curții de Apel din Paris, Camera a

5-a, Secția B, a fost intentată la data de 19.03.1998, deci, cu mult

înainte de intrarea în vigoare a Regulamentului.

De asemenea, cererea pentru

recunoașterea acestor hotărâri judecătorești a fost

intentată la Tribunalul București, la data de 02.10.2006, deci, tot

anterior datei de 01.01.2007.

Prezentul litigiu nu se înscrie

nici în prevederile art.66 alin.(2) lit.a) și b) din Capitolul VI al

Regulamentului (CE) nr.44/2001.  Aceasta întrucât, în speță, atât

hotărârile a căror recunoaștere se solicită, cât și

cererea de executare a acestora sunt emise, respectiv intentate, anterior

intrării în vigoare a Regulamentului (CE) nr.44/2001, pe teritoriul

României.

De vreme ce competența

și procedura de soluționare a cererii de recunoaștere a

hotărârilor judecătorești în materie civilă și

comercială nu sunt supuse dispozițiilor Regulamentului (CE) nr.44/2001

al Consiliului Europei, evident, le sunt aplicabile dispozițiile în

vigoare la data pronunțării hotărârilor judecătorești

și intentării cererii de recunoaștere a acestora pe teritoriul

României.

Întrucât hotărârile sunt

pronunțate de instanțele judecătorești din Franța,

raportului juridic dedus judecății îi sunt aplicabile

dispozițiile Convenției dintre Republica Socialistă România

și Republica Franceză, privind asistența juridică în materie

civilă și comercială, din 05.11.1974, ratificată de RSR prin

Decretul Consiliului de Stat nr.77/1975, în raport de care prima

instanță a soluționat litigiul.

În consecință,

excepțiile inadmisibilității și respectiv, a lipsei de

interes a reclamantei în intentarea cererii de chemare în judecată sunt

neîntemeiate.

Reclamanta și-a îndeplinit

obligațiile prevăzute de art.21 pct.1 lit.a) și b), depunând, în

primă instanță, copii de pe hotărârile

judecătorești a căror recunoaștere o solicită, iar, în

apel, copia certificată de pe citația adresată

societății F. Oradea România, ce a lipsit de la judecata în apel, la Curtea de Apel din Paris, dar a fost înștiințată în termen, respectiv, la data

de 13.10.2000, despre proces.

Deși i s-a pus în vedere,

în mod expres, de către instanță, reclamantei să facă

dovada caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești,

aceasta nu a produs nicio dovadă din care să rezulte că

hotărârea Curții de Apel din Paris din 09.01.2003 îndeplinește

condiția prevăzută de dispozițiile art.21 pct.1 lit.c)

coroborată cu cea a art.15 din Convenție.

Conform prevederilor art.15

lit.b) din Convenție: „Hotărârile pronunțate de o

instanță de origine într-unul dintre cele două state sunt

recunoscute sau declarate executorii pe teritoriul celuilalt stat dacă în

statul de origine hotărârea este definitivă”. În baza art.15 alin.(2)

din Convenție, sunt considerate definitive hotărârile care nu mai pot

face obiectul, în România, al unei căi ordinare de atac și, în

Franța, al unui recurs ordinar sau unui recurs în casare.

În speță,

hotărârea judecătorească din 23.11.1999 a Primei camere a

Tribunalului de Comerț din Creteil, prin care societățile K., N.

și F. au fost condamnate, în solidar, să plătească

societății N.F. suma de 97.200 USD, cu dobânzile aferente (cu atragerea

răspunderii societăților de asigurare, printre care și a

Companiei W.), a fost supusă apelului.

Hotărârea din 09.01.2003 a

Curții de Apel din Paris, Camera a 5-a Secția B, este supusă

recursului în anulare, astfel cum rezultă din copia de pe

înștiințarea despre hotărâre.

Faptul că prima

hotărâre era supusă executării provizorii, iar cea de-a doua

este executorie nu constituie o dovadă a caracterului definitiv al

hotărârii pronunțate în apel, în sensul art.15 alin.(2) din

Convenție, atâta vreme cât aceasta este supusă unei căi de atac

în recurs.

Or, pentru ca hotărârea

judecătorească pronunțată în Franța să fie

recunoscută în România, în baza Convenției, trebuie să

întrunească cumulativ toate cele trei condiții prevăzute în

art.21, citat mai sus.

Împotriva menționatei

decizii au declarat recurs reclamanta și pârâta.

I. În dezvoltarea criticilor formulate,

reclamanta

a arătat

următoarele:

În mod greșit, instanța a considerat

necesară apostilarea hotărârilor judecătorești a căror

recunoaștere s-a solicitat.

Conform Convenției privind asistența juridică

în materie civilă și comercială, încheiată între România

și Franța, din data de 05.11.1974, nu sunt necesare legalizări

sau supralegalizari ale înscrisurilor judiciare, pentru a putea fi folosite pe

teritoriul statelor semnatare ale Convenției.

Sunt îndeplinite toate condițiile legale pentru ca

cele două hotărâri judecătorești să fie recunoscute pe

teritoriul României.

În ceea ce privește dovada că hotărârea

Curții de Apel Paris a rămas definitivă și

irevocabilă, în cuprinsul acesteia, ultimul alineat, se

menționează că este vorba despre o copie legalizată,

învestită cu formulă executorie, astfel că, în mod greșit

instanța a reținut neîndeplinirea și a acestei condiții.

II. Recurenta pârâtă

S.C. F. S.A.

a arătat următoarele:

excepțiile  inadmisibilității și a lipsei de interes în

formularea acțiunii.

Odată cu intrarea României în Uniunea Europeană

au devenit aplicabile dispozițiile Regulamentului nr.44/2001 al CE, iar

acest act normativ prevede, la art.33 alin.(1) din Capitolul III,

Secțiunea I, faptul că o hotărâre pronunțată într-un

stat membru este recunoscută în celelalte state membre fără

să fie necesar să se recurgă la vreo procedură specială.

Prin urmare, cererea de exequatur apare, în principal, ca

inadmisibilă, iar, în subsidiar, nu mai există interesul

promovării unei astfel de cereri.

Recurenta pârâtă justifică interesul în

respingerea acțiunii pe cale de excepție, iar nu pe fondul cauzei,

raportat la executarea silită a hotărârilor pronunțate de instanțele

franceze, executare care ar putea fi îndreptată împotriva sa.

Dacă, urmare a completării înscrisurilor,

reclamanta ar obține recunoașterea hotărârilor străine în

prezentul recurs, termenul de prescripție a executării silite a

acestor hotărâri va curge de la data pronunțării deciziei în

dosarul de recurs de față, în timp ce, dacă s-ar da

eficiență dispozițiilor art.33 din Regulamentul 44/2001 al CE,

termenul de prescripție a executării silite curge de la momentul la

care hotărârile au rămas definitive în statul de origine, fiind,

deci, împlinit. În acest caz, pârâta nu ar mai fi expusă riscului

executării silite în ceea ce privește sumele de bani la plata

cărora a fost obligată prin hotărârile instanțelor

străine.

Susține în continuare că instanța de apel

a interpretat greșit dispozițiile art.33 alin.(2) și (3), precum

și dispozițiile tranzitorii cuprinse în actul normativ european,

considerând că acestea ar fi aplicabile în speță și ar

determina neaplicarea Regulamentului.

Astfel, Curtea a reținut că „Din cuprinsul

celor două dispoziții ar rezultă faptul că, oricum,

competența instanței dintr-un stat membru, de a recunoaște o

hotărâre judecătorească pronunțată într-un alt stat

membru, nu este exclusă în cazul unei contestații sau pe cale

incidentală”.

De aici, instanța de apel trage concluzia că,

în ceea ce privește competența de soluționare a cererii de

exequatur cu care a fost învestită, se aplică dispozițiile în

vigoare la data pronunțării hotărârilor și introducerii

cererii de recunoaștere a acestora pe teritoriul României.

Însă, prin excepțiile invocate, recurenta nu a

susținut niciun moment faptul că instanțele românești nu ar

fi competente să judece o cerere de exequatur, ci faptul că nu mai

era necesară o atare cerere, în condițiile art.33 alin.(1) din

Regulament.

De asemenea, instanța de apel consideră că

sunt aplicabile și dispozițiile art. 66 alin.(1) din Regulament,

referitoare la faptul că „dispozițiile prezentului Regulament se

aplică numai acțiunilor judiciare intentate și actelor autentice

întocmite după intrarea în vigoare a acestuia”.

Și aici instanța de apel este în confuzie,

deoarece art.66 alin.(1) se referă la acele acțiunile judiciare

reglementate, sub aspectul competenței, de capitolul I din Regulament. Or,

între acțiunile judiciare pentru care Regulamentul fixează anumite

reguli de competență, nu se regăsește și cererea de

exequatur, deoarece recunoașterea hotărârilor judecătorești

este tratată separat, la Capitolul III.

Totodată, trebuie observat că art.66 alin.(1)

se referă strict la două aspecte: acțiunile judiciare cu

înțelesul menționat anterior și actele autentice (noțiunea

de

hotărâre

fiind expres definită la art.32),

nefăcându-se nicio mențiune despre recunoașterea

hotărârilor judecătorești.

Alin.(2) din art.66 se referă la recunoașterea

hotărârilor judecătorești în anumite condiții, dar

instanța de apel nu a observat un element esențial, și anume ca

este vorba despre o situație de excepție, privind recunoașterea

unor hotărâri judecătorești pronunțate după data

intrării în vigoare a Regulamentului, or, cele doua hotărâri

judecătorești sunt pronunțate anterior intrării în vigoare

a acestuia în România.

În concluzie, instanța de apel a interpretat și

aplicat greșit art.33 alin.(2), (3) și art.66 din Regulamentul

nr.44/2001 în soluționarea celor două excepții.

respins apelul intimatei-reclamante, nu a obligat-o pe aceasta la cheltuieli de

judecată în apel, conform art.274 C.proc.civ.

Astfel, la dosarul de apel exista factura privind onorariul

de avocat. Recurenta a solicitat cheltuieli de judecată atât oral, la data

la care instanța de apel a rămas în pronunțare, dar și prin

notele scrise, însă acestea nu i-au fost acordate. Dată fiind

soluția pronunțată în apel, se impunea obligarea intimatei

reclamante la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de

avocat.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor

formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte a constatat că

recursul declarat de reclamantă este fondat, iar recursul declarat de

pârâtă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Mai întâi, trebuie precizat că susținerile din

cadrul recursului declarat de pârâtă, privind excepțiile

inadmisibilității acțiunii și a lipsei de interes a

reclamantei în formularea acțiunii de recunoaștere, pe teritoriul

României, a hotărârilor străine, au fost analizate ca

apărări, iar nu ca motive de recurs.

Aceasta deoarece, față de soluția

pronunțată în apel, favorabilă pârâtei pe fondul cauzei, S.C. F.

nu justifică interes în promovarea recursului, decât sub aspectul

neacordării cheltuielilor de judecată pretinse în apel, iar nu

și în ceea ce privește soluționarea cererii de

recunoaștere, pe cale de excepție.

Nu se poate reține că pârâta ar justifica

interes în invocarea excepțiilor pe calea recursului, determinat de

eventualele consecințe pretinse de aceasta sub aspectul executării

silite a hotărârilor străine.

Interesul în formularea unei acțiuni, respectiv a

unei căi de atac sau a unei anumite critici din cadrul căii de atac

reprezintă folosul practic obținut de parte raportat strict la faza

procesuală respectivă și nu are legătură cu faza

executării silite, care este ulterioară celei de judecată.

Cu toate acestea, cum cele două excepții

reprezintă excepții de ordine publică și care pun în

discuție aspecte de legalitate, deci, sunt compatibile cu structura

recursului, ele vor fi analizate de această instanță ca

apărări ale pârâtei, prioritar susținerilor recurentei

reclamante, în condițiile art.137 C.proc.civ.

Din perspectiva celor arătate mai sus, Înalta Curte

consideră că ambele excepții sunt nefondate, pentru

următoarele considerente:

Potrivit art.66 alin.(1) – Capitolul VI al Regulamentului

CE nr.44/2001 al Consiliului din 27 decembrie 2000, privind competența

judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în

materie civilă și comercială, dispozițiile acestui

regulament se aplică numai acțiunilor judiciare intentate și

actelor autentice întocmite după intrarea lui în vigoare, respectiv,

pentru România, după data aderării la Uniunea Europeană, 1.01.2007.

În speță, acțiunea finalizată prin

hotărârile a căror recunoaștere a fost solicitată a fost

promovată la data de 6.03.1998, după cum rezultă din

conținutul hotărârii din 23.11.1999 a Tribunalului de Comerț din

Creteil, în consecință, anterior intrării în vigoare a

Regulamentului.

Prin urmare, nu sunt incidente, în cauză,

dispozițiile art.33 alin.(1) – Capitolul III, Secțiunea I, conform

cărora recunoașterea unei hotărâri pronunțate într-un stat

membru al Uniunii Europene nu necesită parcurgerea vreunei proceduri

speciale.

De asemenea, nu sunt aplicabile nici dispozițiile de

excepție prevăzute de art.66 alin.(2) din Regulament, care scutesc de

urmarea vreunei proceduri  recunoașterea și executarea

hotărârilor dintr-un stat membru în cazul acțiunilor introduse

anterior intrării în vigoare a documentului menționat, cu

condiția ca hotărârea să se fi pronunțat după acest

moment și, bineînțeles, alături de celelalte cerințe prevăzute

la lit.a) și b) din text. În cauza de față, ambele hotărâri

ale instanțelor franceze au fost pronunțate anterior datei de

1.01.2007.

În plus, sunt neîntemeiate susținerile potrivit

cărora dispozițiile art.66 alin.(1) se aplică doar în cazul

acțiunilor reglementate, sub aspectul competenței, în Capitolul I din

Regulament și printre care nu s-ar regăsi și cererea de

recunoaștere a unei hotărâri străine.

Textul de lege sus-menționat face parte din

Capitolul VI, intitulat „Dispoziții tranzitorii”, fiind aplicabil tuturor

categoriilor de acțiuni prevăzute în capitolele precedente din

Regulament, deci, și unei cereri de recunoaștere a unei hotărâri

străine. Aceasta în condițiile în care, în Capitolul VI, nu se face

distincție, în ceea ce privește aplicarea normelor din cuprinsul său,

în raport de natura acțiunii promovate sau de locul în ansamblul

Regulamentului în care norma ce reglementează o anumită acțiune

se poziționează (capitol, secțiune).

În ceea ce privește art.33 alin.(2) și (3) din

Regulament, care ar permite promovarea acțiunii de față,

într-adevăr, dispozițiile legale menționate nu sunt incidente în

cauză, dar nu pentru motivul invocat de pârâtă, ci determinat de

faptul că Regulamentul în sine nu se aplică prezentei cauze

față de data acțiunii promovate pe rolul instanțelor

franceze și de data hotărârilor a căror recunoaștere a fost

solicitată.

Prin urmare, este necesară parcurgerea procedurii

judiciare de recunoaștere, în condițiile Convenției dintre

România și Republica Franceză, privind asistența juridică

în materie civilă și comercială, semnată la Paris, la 5.11.1974, și ratificată prin Decretul nr.77/1975, în vigoare la data

cererii introductive, acțiunea nefiind inadmisibilă sau lipsită

de interes, contrar apărărilor formulate de pârâtă.

Recursul declarat de reclamantă este fondat.

Referitor la refuzul instanțelor de a

recunoaște hotărârile străine determinat de neapostilarea

acestora, critica nu vizează argumentele instanței de apel și,

deci, nu a fost analizată de Înalta Curte.

Curtea a respins apelul declarat de partea

sus-menționată, cu consecința menținerii soluției de

respingere a acțiunii, nu motivat de absența apostilei de pe

hotărâri, care, de altfel, nici nu era necesară potrivit art.10

și 15 din Convenția de la Paris, ci de faptul că reclamanta nu a

depus la dosar dovada rămânerii definitive în Franța a

hotărârilor în cauză, neîndeplinind, în consecință,

cerința prevăzută în art.15 alin.(1) lit.b) din Convenție.

Din această perspectivă, Curtea de Apel a

considerat în mod corect că dovada caracterului executoriu al

hotărârii nu înseamnă în mod necesar și dovada caracterului

definitiv al acesteia, în sensul legii străine.

Ca și în sistemul de drept românesc, este posibil ca

o hotărâre să fie executorie chiar dacă aceasta este

susceptibilă de exercitarea unei căi de atac, ordinare sau

extraordinare.

Potrivit art.15 alin.(2) din Convenția de la Paris, „sunt considerate definitive hotărârile care nu mai pot face obiectul…în

Franța, unui recurs ordinar sau unui recurs în casare”.

Cum, din înștiințarea pârâtelor din prezenta

cauză despre hotărârea Curții de Apel din Paris efectuată

de organul competent din Paris, rezultă că aceasta este supusă

recursului în anulare în termen de două luni de la respectiva

înștiințare, în mod corect, Curtea de Apel București a considerat

că trebuie efectuate dovezi privind caracterul definitiv al

hotărârilor străine, simpla mențiune a caracterului executoriu

al hotărârii Curții de Apel din Paris nefiind suficientă în

acest sens.

Această cerință a fost complinită,

însă, în faza recursului, prin certificatul de nedepunere a recursului,

eliberat de Curtea de Casație, din care rezultă că nu s-a

înregistrat niciun recurs împotriva deciziei din 9.01.2003 a Curții de

Apel din Paris, ceea ce înseamnă că aceasta a rămas

definitivă.

Îndeplinirea obligațiilor prevăzute în sarcina

solicitantului recunoașterii, conform art.21 lit.a) și b),

constată de instanța de apel, și care nu a format obiect de

critică în dosarul de recurs de față, respectiv prezentarea

copiilor de pe hotărârile străine și a copiei certificate de pe

citația adresată în termen pârâtei F., lipsă la judecata

apelului soluționat de Curtea de Apel din Paris, traduse de persoană

autorizată, alături de complinirea în recurs a cerinței

prevăzute la lit.c), referitoare la depunerea dovezii caracterului

definitiv al hotărârilor străine, o îndreptățesc pe

reclamantă să obțină recunoașterea acestor

hotărâri pe teritoriul României.

În consecință, în baza art.312 alin.1-3 cu

referire la art.304 pct.9 C.proc.civ., a admis recursul declarat de

reclamantă, a modificat, în parte, decizia atacată și, pentru

aceleași motive, în baza art.296, a admis apelul declarat de aceeași

parte și a schimbat, în tot, sentința atacată, în sensul că

a dispus recunoașterea, pe teritoriul României, a celor două

hotărâri indicate în cererea de chemare în judecată. A menținut

celelalte dispoziții ale deciziei, cu privire la respingerea

excepțiilor inadmisibilității acțiunii și a lipsei de

interes.

În ceea ce privește recursul declarat de

pârâtă, acesta este nefondat.

Singura chestiune care a rămas în discuție din

recursul pârâtei vizează cheltuielile de judecată pretinse de aceasta

în faza apelului.

Ca urmare, însă, a soluției ce s-a

pronunțat asupra recursului declarat de reclamantă, cu

consecința admiterii apelului declarat de aceasta și, respectiv, a

acțiunii introductive de instanță, pârâta este cea care, în

final, reprezintă partea căzută în pretenții în toate

fazele procesuale, astfel încât nu are dreptul la cheltuielile de judecată

efectuate de ea în apel, nefiind îndeplinite condițiile art.274 C.proc.civ.

în acest sens.

Prin urmare, nefiind îndeplinite cerințele motivului

de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ., în baza art.312

alin.(1), Înalta Curte a respins recursul declarat de S.C. F. S.A., ca

nefondat.