ÎCCJ, decizie (scj.ro #211713)

A. Apel. Invocarea de către instanță, din oficiu, a incidenței unor norme de ordine publică. Respectarea  principiului contradictorialității și al dreptului la apărare

B. Cerere de recunoaștere și încuviințare a unei hotărâri pronunțată de o instanță din Belarus. Aplicabilitatea

Regulamentului (CE) nr. 765/2006, astfel cum a fost modificat și completat prin Regulamentul (UE) 2022/212 al Consiliului.

Condiții și efecte

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Procesul civil internațional. Eficacitatea hotărârilor străine.  Recunoașterea hotărârilor străine

Index alfabetic: Exequatur

Hotărâre judecătorească pronunțată într-un stat din afara U.E.

Apel

Norme de ordine publică

Principiul contradictorialității

Dreptul la apărare

C. proc. civ., art. 9, art. 22 alin. (2), (6), art. 478 alin. (1), (2), (3), art. 480 alin. (2), (6)

Regulamentul (CE) nr. 765/2006, art. 1 pct. (15) (v), art. 2 alin. (2), art. 8 a,

art. 8 d alin. (1) lit. a)

Regulamentul (UE) 2022/212

A.

Principiul consacrat de art. 478 alin. (1) C. proc. civ., tantum devolutum quantum judicatum, semnifică faptul că prin intermediul apelului nu se poate lărgi cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe, în apel fiind inadmisibilă schimbarea calității părților, cauzei și obiectului cererii de chemare în judecată, după cum este inadmisibilă și formularea de pretenții noi.

Potrivit prevederilor art. 478 alin. (2) teza ultimă C. proc. civ., motivele și mijloacele de apărare noi, neinvocate în fața primei instanțe, pot face obiectul analizei instanței de apel, dacă au fost „arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare”.

Dacă intimata din apel poate formula mijloace de apărare noi doar în limitele procedurale defipte de lege, respectiv prin întâmpinare, instanța de apel nu este limitată în demersul său de a invoca din oficiu încălcarea normelor juridice de ordine publică.

Dreptul judecătorului de a invoca, din oficiu, încălcarea normelor juridice de ordine publică nu este de natură să încalce principiul disponibilității, fiind recunoscută această prerogativă a instanței tocmai în scopul salvgardării principiului legalității, ce presupune, între altele, soluționarea litigiului conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile [art. 22 alin. (1) C. proc. civ.], precum și în scopul aflării adevărului.

Astfel, prin punerea în dezbaterea părților a împrejurării că includerea apelantei în Anexa 1 la Regulamentul (CE) nr. 765/2006 ar putea constitui un impediment în recunoașterea hotărârii străine, instanța de apel nu a încălcat principiul disponibilității și nici limitele rolului activ al judecătorului.

B.

Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 765/2006, astfel cum a fost modificat și completat prin Regulamentul (UE) nr. 2022/212 al Consiliului, se interzice punerea la dispoziția persoanelor fizice sau juridice, a entităților sau organismelor incluse pe lista din Anexa 1, în mod direct sau indirect, precum și utilizarea în beneficiul acestora, a oricăror fonduri sau resurse economice.

În explicitarea interdicției stipulate la art. 2 alin. (2), prevederile art. 8 d alin. (1) lit. a) stipulează în sensul că nu se dă curs niciunei cereri legate de orice contract sau tranzacție a cărei executare a fost afectată, în mod direct sau indirect, în totalitate sau parțial, de măsurile impuse în temeiul acestui Regulament, în cazul în care sunt formulate de persoane juridice care figurează pe lista din Anexa 1.

Potrivit art. 1 pct. 15 lit. (v) din același regulament, cererea la care face referire art. 8 (d) înseamnă orice cerere, contencioasă sau necontencioasă, formulată la data intrării în vigoare a regulamentului, ori anterior sau ulterior datei respective, în temeiul unui contract sau al unei tranzacții, ori în legătură cu un contract sau o tranzacție, și include și o cerere de recunoaștere sau de executare, inclusiv prin procedura de exequatur, a unei hotărâri judecătorești, a unei hotărâri arbitrale sau a unei hotărâri echivalente, indiferent de locul unde a fost pronunțată.

Așadar, în cazul în care prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat de către o persoană juridică inclusă pe lista din Anexa 1 recunoașterea în vederea punerii în executare a hotărârii judecătorești pronunțate de o instanță din Belarus, în mod corect instanța română a aplicat normele de drept unional, Regulamentul (CE) nr. 765/2006 fiind obligatoriu în toate elementele sale și aplicându-se direct în toate statele membre ale Uniunii Europene.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2017 din 10 octombrie 2023

Prin cererea înregistrată sub nr. x/3/2020 pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă, reclamanta Societatea pe Acțiuni de tip deschis A. - Societatea de Administrare a Holdingului „A. - Holding” a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., recunoașterea în vederea punerii în executare a hotărârii judecătorești străine din 14 februarie 2019, pronunțate în dosarul nr. x/2018 de Curtea de Apel Economică din Regiunea Minsk.

Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, prin sentința nr. 1573 din 8 iunie 2021, a respins, ca neîntemeiată, cererea de recunoaștere a hotărârii judecătorești străine, pronunțată în materie contractuală de către o instanță din Republica Belarus. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că nu ar fi îndeplinită condiția stipulată de art. 1096 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., întrucât nu s-ar fi probat reciprocitatea cu privire la efectele hotărârilor străine între România și Belarus.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel reclamanta, înregistrat la data de 30 august 2021 pe rolul Curții de Apel București, Secția a VI-a civilă.

Prin decizia nr. 193/A din 13 februarie 2023, Curtea de Apel București a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă.

Pentru a decide în acest sens, a reținut, în esență, că titularul cererii de recunoaștere judiciară a hotărârii judecătorești pronunțate în Belarus nu trebuie să dovedească reciprocitatea de fapt, deoarece aceasta este prezumată relativ de lege, conform art. 2561 alin. (2) C. civ. Pârâta era cea care trebuia să probeze că hotărârile judecătorești pronunțate în România nu produc efecte/nu beneficiază de autoritate de lucru judecat în Republica Belarus, o asemenea dovadă fiind necesar să provină exclusiv de la autoritățile române cu competență în materie, respectiv Ministerul Justiției, prin consultare cu Ministerul Afacerilor Externe. Or, intimata-pârâtă nu a făcut o atare dovadă contrară.

În schimb, instanța de apel a constatat că există un alt motiv de refuz de recunoaștere a hotărârii străine, anume cel stipulat expres de art. 2 alin. (1) și art. 8 d alin. (1) raportat la art. 1 pct. 15 (v) din Regulamentul (CE) nr. 765/2006, astfel cum a fost modificat și completat prin Regulamentul (UE) 2022/212 al Consiliului.

Împotriva deciziei nr. 193/A din 13 februarie 2023 a Curții de Apel București, precum și împotriva încheierii din 12 decembrie 2022, pronunțate de aceeași instanță în dosarul nr. x/3/2020, în termen legal a declarat recurs reclamanta Societatea pe Acțiuni de tip deschis A. - Societatea de Administrare a Holdingului „A. - Holding”.

Recursul a fost înregistrat la data de 25 mai 2023 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă.

Hotărârile susarătate au fost criticate sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Incidența Regulamentului (CE) nr. 765/2006 al Consiliului privind măsurile restrictive împotriva președintelui C. și a anumitor funcționari din Belarus nu a fost invocată în termenul legal, critică subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestei critici, a arătat că Regulamentul susarătat a reprezentat un element extrinsec procedurii de judecată și nu putea reprezenta un motiv de apel care să poată fi invocat din oficiu de către instanță. Mai mult, prin invocarea unor motive de ordine publică, conform art. 479 alin. (1) teza II C. proc. civ., trebuie să se tindă la admiterea căii de atac, iar nu la respingerea acesteia. Câtă vreme pârâta nu a promovat un apel incident, pentru a se putea susține că motivele de ordine publică sprijină poziția unei apelante, instanța nu putea invoca incidența Regulamentului în defavoarea celui care a exercitat calea de atac.

Totodată, a învederat că, deși o regulă de drept este de ordine publică, incidența acesteia asupra raportului juridic dedus judecății nu putea reprezenta un motiv de ordine publică, atâta vreme cât procesul civil de față opune interese private, în materia recunoașterii unei hotărâri străine. În sfârșit, a susținut că incidența Regulamentului trebuia invocată în primă instanță sau, cel mai târziu, prin intermediul apelului, sub sancțiunea decăderii.

Tot subscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut încălcarea, de către instanța de apel, a principiului disponibilității, a rolului activ și a principiului dublului grad de jurisdicție, prin invocarea, la termenul din 12 decembrie 2022, a includerii recurentei la data de 21 iunie 2021, în Anexa 1 a Regulamentului CE nr. 765/2005 al Consiliului.

În esență, deși toate motivele de apel au fost găsite întemeiate, instanța de apel a confirmat hotărârea primei instanțe, prin raportare la un pretins motiv de ordine publică invocat din oficiu, neanalizat de prima instanță și neinvocat de pârâtă.

A susținut recurenta că instanța de apel a încălcat și limitele efectului devolutiv al apelului, valorificând un motiv nou, deși judecata trebuia limitată la ceea ce s-a judecat de către prima instanță.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a invocat lipsa de imparțialitate a instanței de apel, prin invocarea incidenței Regulamentului CE nr. 765/2006 al Consiliului în favoarea pârâtei-intimate, deși această parte a fost reprezentată de avocat pe durata procesului.

Potrivit recurentei, în lipsa unui apel incident al intimatei-pârâte, instanța nu putea invoca din oficiu un motiv de ordine publică, atitudinea instanței degenerând într-un ajutor acordat părții adverse, cu înfrângerea teoriei aparenței de imparțialitate și obiectivitate.

A mai relevat recurenta că vătămarea adusă reclamantei prin nemotivarea hotărârii instanței de fond nu putea fi înlăturată decât prin anularea sentinței, conform art. 480 alin. (2) raportat la art. 175 alin. (1) C. proc. civ. Faptul că instanța de prim control judiciar a analizat și apreciat întemeiate motivele de apel privind incidența art. 2561 alin. (2) C. civ. nu a fost de natură să înlăture vătămarea.

O altă critică formulată de recurentă vizează încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a deciziei pronunțate în dosarul nr. y/3/2020 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, critică subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, arată recurenta că în mod greșit a constatat instanța de apel că nu există în decizia instanței supreme considerente relative la incidența Regulamentului. Sub un prim aspect, arată că prima instanță de control judiciar s-a pronunțat asupra acestui aspect pe baza unui înscris nesupus dezbaterii contradictorii a părților, cel mai probabil depus la dosar după închiderea dezbaterilor.

Sub un al doilea aspect, instanța de apel nu a examinat argumentul reclamantei privind invocarea de către partea adversă a chestiunii incidenței Regulamentului și a unui eventual incident la recunoașterea hotărârii în dosarul nr. y/3/2020. Instanța supremă a respins recursul pârâtei, consecința fiind cea a recunoașterii hotărârii străine.

Cum dosarul de față a fost suspendat până la soluționarea dosarului nr. y/3/2020, tocmai pentru că depindea de un drept ce forma obiectul unei alte judecăți, înseamnă că soluția nu poate fi diferită în prezentul dosar. Din această perspectivă, recurenta apreciază că motivarea instanței de apel este contradictorie. Astfel, se arată că suspendarea s-a dispus pentru a se evita pronunțarea de hotărâri contradictorii, pe de o parte, iar, pe de altă parte, hotărârile pronunțate în cele două dosare sunt contradictorii.

Prin urmare, instanța de apel a nesocotit chestiuni judiciare dezlegate anterior, deși exista identitate de părți și identitatea de chestiune judecată. Mai mult, autoritatea de lucru judecat este ocrotită nu numai de dreptul național, ci intră și în conținutul art. 6 § 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În sfârșit, recurenta a invocat și critici subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

O primă critică vizează caracterul nepatrimonial al unei cereri de recunoaștere hotărâre străină și al neafectării, în consecință, a resurselor financiare ale reclamantei.

Susține recurenta că recunoașterea hotărârii nu produce în sine un efect patrimonial, ci doar executarea silită ar conduce la un asemenea folos. Dreptul de creanță nu este recunoscut recurentei prin admiterea cererii de față, ci el a fost deja recunoscut prin intermediul hotărârii judecătorești străine, deci preexistă recunoașterii hotărârii.

Totodată, a relevat că art. 8 d alin. (1) din Regulament este inaplicabil, întrucât ipoteza textului are în vedere „cererile legate de contract sau tranzacție”. Or, cererea de față este legată de o hotărâre judecătorească, nu de un contract sau tranzacție. Pentru aceleași considerente, apreciază că nici prevederile art. 1 pct. 15 (v) din Regulamentul nr. 765/2006 nu sunt incidente.

În sfârșit, recurenta a arătat că în mod nelegal i-au fost respinse argumentele privind încălcarea drepturilor fundamentale ale omului, premisa instanței de apel, potrivit căreia în statul de origine nu s-ar respecta drepturile omului, în general, fiind o împrejurare ce nu a fost stabilită de o instanță independentă și imparțială.

Astfel, i-a fost încălcat dreptul de acces la instanță, fără o justificare rezonabilă, în condițiile în care Regulamentul însuși nu conține dispoziții exprese care să interfereze cu activitatea de justiție, ci se referă la „fonduri” și „resurse economice”. Or, instanța de apel a omis a analiza această chestiune.

De asemenea, a susținut recurenta că a fost încălcat principiul egalității, prin tratarea în mod diferit a unor persoane juridice aflate în situații comparabile, fără ca pentru aceasta să existe o justificare rezonabilă și neutră.

A mai relevat recurenta că instanța de apel a încălcat principiul previzibilității legii și securității raporturilor juridice, prin aceea că a înlăturat apărarea sa privind inaplicabilitatea Regulamentului, decurgând din includerea recurentei în Anexa 1 la data de 21 iunie 2021, ulterior introducerii cererii de față, la 28 decembrie 2020. Procedând astfel, a încălcat art. 25 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit recurentei, a fost încălcat și principiul securității raporturilor juridice, prin pronunțarea unor hotărâri contradictorii, în sensul că, în dosarul nr. y/3/2020, cererea de recunoaștere a fost admisă, iar în prezenta cauză a fost respinsă.

În sfârșit, recurenta a invocat încălcarea dreptului de proprietate, ocrotit de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție și de art. 44 din Constituția României, care subscrie noțiunii de „bun” și creanțele. Imposibilitatea satisfacerii dreptului de creanță consfințit printr-o hotărâre judecătorească străină reprezintă, în opinia recurentei, o veritabilă privare de proprietate.

Prin întâmpinare, intimata B. S.R.L. București a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât decizia atacată este legală, iar instanța de apel nu a încălcat vreo normă de drept procesual sau material.

Recursul de față este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizând nerespectarea regulilor de procedură a căror nesocotire atrage sancțiunea nulității, nu pot fi primite.

Astfel, contrar criticilor susținute prin motivele de recurs, potrivit cărora invocarea Regulamentului (CE) nr. 765/2006 al Consiliului, din oficiu, de către instanța de prim control judiciar, ar contraveni regulilor judecății în apel, reține, în primul rând, că în această etapă procesuală pot fi invocate motive și mijloace de apărare noi, extrinsece procedurii urmate în fața instanței de fond. Principiul consacrat de art. 478 alin. (1) C. proc. civ.,

tantum devolutum quantum judicatum,

semnifică doar faptul că prin intermediul apelului nu se poate lărgi cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe, cadru explicitat prin alin. (3) din același articol. Altfel spus, în apel este inadmisibilă schimbarea calității părților, cauzei și obiectului cererii de chemare în judecată, după cum este inadmisibilă și formularea de pretenții noi.

În schimb, în ce privește motivele și mijloacele de apărare noi, neinvocate în fața primei instanțe, acestea pot face obiectul analizei instanței de apel, dacă au fost „arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare”, așa cum rezultă explicit din prevederile art. 478 alin. (2) teza ultimă C. proc. civ.

Dacă intimata din apel poate formula mijloace de apărare noi doar în limitele procedurale defipte de lege, respectiv prin întâmpinare, instanța de apel nu este limitată în demersul său de a invoca din oficiu încălcarea normelor juridice de ordine publică. Contrar susținerilor recurentei, dreptul judecătorului de a invoca din oficiu încălcarea unor norme de ordine publică nu este limitat, în condițiile art. 479 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., doar la acele aspecte care tind la admiterea apelului, fiind interzise cele care au caracterul de „apărări”, de natură să sprijine poziția părții care nu a declarat apel.

Este adevărat că, în principiu, invocarea incidenței unor norme de ordine publică în defavoarea reclamantei, singura parte care a declarat apel, ar putea intra în contradicție cu principiul

non reformatio in peius

, consacrat de art. 481 C. proc. civ. În speță, însă, cererea de chemare în judecată fusese respinsă, ca neîntemeiată, astfel că reclamanta nu putea pierde ceva din ceea ce câștigase în fața primei instanțe, în situația în care se adăugau motivelor de refuz de recunoaștere a hotărârii străine și temeiuri noi.

În sfârșit, este vădit nefondată susținerea recurentei, potrivit căreia incidența Regulamentului trebuia invocată în primă instanță sau prin intermediul apelului declarat de pârâtă, sub sancțiunea decăderii. Pe lângă faptul că, în etapa apelului, se pot invoca motive și apărări noi, așa cum s-a explicitat în precedentele considerente, se cuvine reamintit că nici în cursul judecății fondului și nici la data pronunțării sentinței apelate, 8 iunie 2021, societatea recurentă nu fusese inclusă în Anexa 1 la Regulamentul (CE) nr. 765/2006. Acest fapt s-a produs în ziua următoare publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (25 februarie 2022), a Regulamentului de punere în aplicare (UE) 2022/300 al Consiliului din 24 februarie 2022 privind punerea în aplicare a art. 8 a din Regulamentul (CE) nr. 765/2006 privind măsuri restrictive privind situația din Belarus. Așadar, nu se poate reține nici eventuala incidență a prevederilor art. 247 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora părțile sunt obligate să invoce toate mijloacele de apărare și toate excepțiile procesuale de îndată ce le sunt cunoscute.

Neîntemeiată este și susținerea potrivit căreia invocarea incidenței Regulamentului nu putea reprezenta un aspect de ordine publică, de natură a fi invocat din oficiu, de către instanța de apel. Dincolo de faptul că un astfel de regulament este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în toate statele membre ale Uniunii Europene, caracterul imperativ al normelor invocate rezultă din textele incidente speței, „se interzice punerea la dispoziție” - art. 2 alin. (2), „nu se dă curs niciunei cereri legate de orice contract” - art. 8 d alin. (1). De altfel, recurenta nu neagă caracterul imperativ al normelor incidente, ci susține că prezentul proces opune interese private. Or, este evident că scopul edictării Regulamentului este acela de a salvgarda ordinea publică la nivelul Uniunii Europene, astfel că normele incidente au caracter de ordine publică.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel, punând în dezbaterea părților împrejurarea că includerea apelantei în Anexa 1 la Regulament ar putea constitui un impediment în recunoașterea hotărârii străine, nu a încălcat principiul disponibilității și nici limitele rolului activ al judecătorului. Instanța de apel a respectat principiul disponibilității, astfel, cum este consacrat de art. 9 și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., părțile fiind cele care au determinat, în esență, existența procesului, prin declanșarea procedurii judiciare precum și conținutul procesului prin stabilirea cadrului procesual, în privința părților, obiectului și cauzei, precum și a fazelor și etapelor pe care procesul le-a parcurs. Totodată, dreptul judecătorului de a invoca, din oficiu, încălcarea normelor juridice de ordine publică nu este de natură să încalce principiul disponibilității fiind recunoscută această prerogativă a instanței tocmai în scopul salvgardării principiului legalității, ce presupune, între altele, soluționarea litigiului conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile [art. 22 alin. (1) C. proc. civ.], precum și în scopul aflării adevărului. Remarcăm, în acest sens, că prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. evocă silogismul judiciar care constituie esența rolului judecătorului, anume stabilirea situației de fapt, aplicarea normelor de drept substanțial incidente situației de fapt respective și deducerea de efecte juridice, adică pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice.

Reținerea, în fundamentarea soluției din apel, a unui motiv care nu a fost examinat de prima instanță nu este de natură să încalce cerințele previzibilității, de vreme ce incidența unor norme de ordine publică a fost pusă în discuția contradictorie a părților și nici cerințele dublului grad de jurisdicție. Sub acest ultim aspect, reamintim dreptul instanței de apel de a examina motive și apărări noi.

Cât privește pretinsa înfrângere a aparenței de imparțialitate, prin invocarea din oficiu a unei anumite împrejurări, ce a reprezentat un ajutor acordat părții adverse, reprezentate de avocat, și care nu a declarat ea însăși apel, constată că este o critică nefondată. În primul rând, o atare conduită a instanței este un drept prevăzut de lege, iar pentru salvgardarea cerințelor procesului echitabil, instanța de apel a asigurat garantarea contradictorialității și egalității părților, dând posibilitatea apelantei-reclamante să formuleze toate apărările pe care le-a apreciat relevante.

În al doilea rând, pentru a garanta imparțialitatea judecătorilor Codul de procedură civilă instituie mijloace juridice adecvate, puse la îndemâna părților. Dacă ar fi apreciat că imparțialitatea instanței de apel este pusă sub semnul îndoielii prin punerea în discuția părților, din oficiu, a unor chestiuni de drept, de natură să favorizeze poziția părții adverse, apelanta avea la dispoziție mijlocul procedural prevăzut de art. 44 C. proc. civ., de a formula o cerere de recuzare de îndată ce situația i-a fost cunoscută. Neprocedând astfel, recurenta nu poate invoca aspecte ce puteau fi invocate doar în cursul soluționării apelului, fiind decăzută din acest drept.

Instanța constată nefondate și criticile privind pretinsa încălcare, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 480 alin. (2) raportat la art. 175 alin. (1) C. proc. civ., prin neaplicarea sancțiunii nulității sentinței atacate.

Astfel, trebuie reținut că în speță nu erau incidente prevederile art. 480 alin. (2) C. proc. civ., întrucât prima instanță nu a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului și judecata nu s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată. Ceea ce a invocat reclamata, pe calea apelului, a fost nu nulitatea hotărârii instanței de fond, pentru nemotivare, ci omisiunea analizării unor apărări formulate în acea etapă procesuală.

În atare condiții, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 480 alin. (6) C. proc. civ., apreciind că nu se impune anularea hotărârii apelate, cu reținerea procesului spre judecare, eventualele lacune ale motivării putând fi suplinite de instanța de apel. De altfel, nici pe calea recursului reclamanta nu a putut arăta ce vătămare a drepturilor sale procesuale i-ar fi cauzat instanța de apel, prin remedierea motivării soluției date de instanța de prim control judiciar.

Nici criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reținute. Astfel, recurenta arată că instanța de apel a reținut, pe de o parte, că a suspendat judecata prezentei cauze până la soluționarea dosarului nr. y/3/2020 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru a evita pronunțarea de hotărâri contradictorii. Pe de altă parte, s-au pronunțat hotărâri contradictorii, din moment ce, în celălalt dosar, s-a recunoscut hotărârea judecătorească, iar în cauza de față s-a pronunțat o hotărâre de refuz de recunoaștere.

Constată că decizia atacată nu conține, în considerente, niciun element de contrarietate. Ceea ce a reținut instanța de apel este doar faptul că în dosarul ce a prilejuit suspendarea se analiza chestiunea reciprocității în ce privește efectele hotărârilor străine între România și statul de origine al hotărârii, chestiune ce urma a fi tranșată și în cauza de față. În schimb, învestită cu susținerea apelantei, potrivit căreia soluția pronunțată în dosarul nr. y/3/2020 ar beneficia de aspectul pozitiv al puterii de lucru judecat, a reținut, în mod corect, că incidența Regulamentului, ca impediment la recunoașterea hotărârii străine, nu a fost deloc analizată în respectivul dosar.

Or, reglementarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat are drept rațiune faptul că o chestiune tranșată printr-o hotărâre judecătorească definitivă, având legătură cu raporturile juridice deduse judecății, nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre. Pentru a exista însă identitate de chestiuni litigioase este necesar ca respectiva chestiune să fi fost tranșată în primul proces. Contrar celor susținute de recurentă nu este suficient ca aspectul să fi fost doar invocat în primul proces, dar în totalitate ignorat de către instanță, căci nu există niciun risc de contrazicere între cele două hotărâri, din moment ce în cel de al doilea proces se analizează chestiuni nedezlegate anterior jurisdicțional.

Cât privește susținerea nepunerii în dezbaterea contradictorie a părților a conținutului deciziei pronunțate în dosarul nr. y/3/2020 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, aceasta contravine imperativelor logicii. Avem în vedere faptul că recurenta însăși a invocat aspectul pozitiv al autorității de lucru judecat al acelei decizii în procesul de față.

Instanța constată nefondate și criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În esență, recurenta a susținut că cererea de recunoaștere a unei hotărâri judecătorești străine nu are caracter patrimonial și nu afectează, prin urmare, resursele financiare ale societății din Belarus.

Contrar susținerilor recurentei, o cerere de recunoaștere a unei hotărâri judecătorești străine are caracter patrimonial, în măsura în care acea hotărâre recunoaște o creanță în favoarea titularului cererii, izvorând din executarea unei obligații contractuale. Avem în vedere faptul că procesul civil, în general, parcurge mai multe etape, care nu se limitează la obținerea unei hotărâri judecătorești favorabile, ci cuprinde toate fazele necesare, inclusiv executarea silită în cadrul căreia creditorul își poate realiza în mod efectiv drepturile statornicite într-un titlu executoriu, prin constrângerea patrimonială a debitorului. Așadar, valorificarea unui drept patrimonial imprimă un asemenea caracter tuturor fazelor procesuale ce conduc la realizarea efectivă a dreptului, deci inclusiv unei cereri de recunoaștere a unei hotărâri judecătorești străine.

Nefondate sunt și susținerile privind inaplicabilitatea art. 2 alin. (2), art. 8 d alin. (1) și art. 1 pct. (15) (v) din Regulament.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (2), se interzice punerea la dispoziția persoanelor fizice sau juridice, a entităților sau organismelor incluse pe lista din Anexa 1, în mod direct sau indirect, precum și utilizarea în beneficiul acestora, a oricăror fonduri sau resurse economice.

În explicitarea interdicției stipulate la art. 2 alin. (2), prevederile art. 8 d alin. (1) lit. a) stipulează în sensul că nu se dă curs niciunei cereri legate de orice contract sau tranzacție a cărei executare a fost afectată, în mod direct sau indirect, în totalitate sau parțial, de măsurile impuse în temeiul acestui Regulament, în cazul în care sunt formulate de persoane juridice care figurează pe lista din Anexa 1.

Contrar susținerilor recurentei, potrivit cărora textele mai sus arătate ar viza doar cereri relative la contracte sau tranzacții, nu și cereri referitoare la hotărâri judecătorești, instanța reține că Regulamentul însuși definește sfera sa de aplicare, prin definițiile incluse în articolul 1.

Astfel, potrivit art. 1 pct. 15 lit. (v), cererea la care face referire art. 8 (d) înseamnă orice cerere, contencioasă sau necontencioasă, formulată la data intrării în vigoare a regulamentului, ori anterior sau ulterior datei respective, în temeiul unui contract sau al unei tranzacții, ori în legătură cu un contract sau o tranzacție, și include și o cerere de recunoaștere sau de executare, inclusiv prin procedura de exequatur, a unei hotărâri judecătorești, a unei hotărâri arbitrale sau a unei hotărâri echivalente, indiferent de locul unde a fost pronunțată.

Așadar, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a normelor de drept unional din moment ce noțiunile puse în dezbatere beneficiază de o interpretare oficială, anume definirea acestora de însuși legiuitorul comunitar.

În sfârșit, constată nefondate și criticile relative la încălcarea drepturilor fundamentale ale omului, prin aplicarea Regulamentului (CE) nr. 765/2006, respectiv dreptul de acces la o instanță și dreptul la egalitate. În esență, se susține că argumentele instanței de apel, potrivit cărora înghețarea fondurilor și a resurselor economice a fost dispusă de Consiliul Uniunii Europene tocmai ca urmare a încălcării drepturilor omului de către societatea A. pornesc de la o premisă eronată. Astfel, această împrejurare nu a fost constatată de o instanță independentă și imparțială, pe baza unor probe certe și directe.

Instanța de recurs reține că Anexa 1 la susmenționatul Regulament cuprinde o listă a persoanelor fizice sau juridice, a entităților și a organismelor care au fost identificate de Consiliu ca fiind responsabile de încălcări grave ale drepturilor omului sau de represiunea împotriva societății civile și a opoziției democratice, care obțin avantaje de pe urma regimului C. sau sprijină acest regim ș.a.m.d.

Potrivit art. 8 a din Regulament, în cazul în care Consiliul decide să supună o persoană fizică sau juridică, o entitate sau un organism măsurilor menționate la art. 2 alin. (1), acesta modifică Anexa 1 și comunică decizia sa, inclusiv motivele includerii pe listă, persoanei sau entității vizate. Acesta din urmă are posibilitatea să prezinte observații sau dovezi substanțiale noi, iar Consiliul are posibilitatea să își reexamineze decizia. Așadar, există o procedură de verificare a motivelor includerii în listă, ce cade în competența unei instituții comunitare.

Prin urmare, recurenta nu poate solicita unei instanțe naționale să înlăture de la aplicare un act normativ comunitar, cu aplicare directă în statele membre, pe considerentul că un act al unei instituții comunitare ar încălca drepturile fundamentale. Astfel, Curtea de la Luxemburg este competentă să controleze, din perspectiva respectării drepturilor fundamentale, actele instituțiilor comunitare. Așadar, corect au fost înlăturate de către instanța de apel susținerile relative la încălcarea, printr-un act de drept comunitar, a drepturilor fundamentale ale omului relative la accesul la instanță, a art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului sau a art. 1 din Protocolul nr. 1, din moment ce CJUE este aptă să controleze, din perspectiva respectării drepturilor fundamentale, actele instituțiilor comunitare, iar recurenta nu a uzat de aceste mecanisme.

Cât privește pretinsa încălcare a prevederilor art. 25 alin. (1) C. proc. civ., constată că în speță nu s-a pus problema aplicării în timp a unor norme de procedură civilă naționale. Dimpotrivă, ceea ce face obiectul dezbaterii este modalitatea de punere în aplicare a unui act comunitar cu efect direct, al cărui scop este acela de a îngheța sau de a interzice punerea la dispoziție a unor fonduri sau resurse economice în favoarea unor entități apreciate vinovate de grave încălcări ale drepturilor omului, care aduc atingere în mod grav democrației ori statului de drept în Belarus și, mai recent, sunt implicate în agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei. Normele cuprinse în acest Regulament sunt mai degrabă de drept material decât de drept procesual, iar Regulamentul a fost publicat mult anterior începerii procesului de față (în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 25 octombrie 2006), fiind modificat prin multe acte ulterioare. Evenimentul ce a intervenit în cursul prezentului litigiu este doar includerea societății recurente în Anexa 1 la Regulament.

În ce privește modalitatea de aplicare în timp a Regulamentului, aceasta rezultă explicit din conținutul actului însuși, respectiv art. 1 pct. 15, potrivit căruia dispozițiile sale sunt incidente oricărei cereri „formulată la data intrării în vigoare a prezentului regulament, ori anterior sau ulterior datei respective”. De altfel, legiuitorul comunitar dispune numai pentru viitor, inclusiv cu privire și la procese în curs de judecată la data intrării în vigoare a Regulamentului. Interpretarea și aplicarea normelor de drept comunitar nu poate fi făcută prin prisma principiilor de drept național, dreptul european cuprinzând noțiuni autonome, cu efect imediat și direct, cu prevalență a dreptului comunitar asupra dreptului național contrar.

Față de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.