ÎCCJ, decizie (scj.ro #202183)

Acțiune în răspundere civilă delictuală. Invocarea, pe cale incidentală, a excepției de nelegalitate a unui act administrativ. Incidența principiului

electa una via

. Efecte

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Izvoarele obligațiilor. Răspunderea civilă

Index alfabetic: acțiune în răspundere civilă delictuală

contravaloarea lipsei de folosință

contract de asociere

cerere de chemare în garanție

excepție de nelegalitate

hotărâre de consiliu local (HCL)

principiul electa una via

principiul securității raporturilor juridice

C. civ. 1864, art. 998-999

H.G. nr. 834/1999, art. 5

Legea nr. 7/1996

Legea nr. 554/2004, art. 4 alin. (1)

C. proc. civ. 1865, art. 261 alin. (1) pct. 5, art. 294 alin. (1), art. 295 alin. (1),

art. 297, art. 315 alin. (3)-(4)

Legea nr. 76/2012

În cazul în care legalitatea unei hotărâri a consiliului local a fost contestată, din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 554/2004, atât pe calea directă, prin sesizarea instanței de contencios cu o acțiune în anulare, cât și pe calea incidentală, în cadrul unei acțiuni în răspundere civilă delictuală, prin invocarea excepției de nelegalitate a aceluiași act administrativ și a actelor subsecvente, în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, este legală soluția instanței de respingere ca inadmisibilă a excepției de nelegalitate.

Aceasta întrucât, în cazul în care legea prevede două căi procedurale diferite, cu aceeași finalitate, opțiunea părților implicate în proces pentru prima posibilitate - în speță, acțiunea în anularea unui act administrativ în procedura contenciosului administrativ, care este supusă unor termene imperative, împiedică accesul la cea de-a doua cale procedurală, respectiv, ridicarea excepției de nelegalitate, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru exercitarea aceluiași control de legalitate.

Faptul că în primul proces cererea a fost respinsă, ca urmare a prescripției dreptului material la acțiunea în anularea actului administrativ, nu îi dă dreptul părții să revină asupra opțiunii sale inițiale și nici nu îi deschide o altă cale procedurală de exercitare a controlului de legalitate, prin ridicarea excepției de nelegalitate a aceluiași act administrativ și a celor subsecvente.

O interpretare contrară ar constitui o încălcare a principiului electa una via, cât și a principiului securității raporturilor juridice consacrat de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1453 din 14 iunie 2022

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași, Secția civilă la 23.03.2009, sub nr. x/245/2009, reclamanta C.N. A. S.A. - Sucursala Regională A. Iași a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a despăgubirilor pentru lipsa de folosință a terenului situat în Iași, str. (...), în suprafață de 1.960,62 m.p., proprietatea reclamantei, cu cheltuieli de judecată.

În drept, a invocat art. 998 C. civ.

La 27.04.2009, pârâta a chemat în garanție Consiliul Local al Municipiului Iași, în raport cu art. 60 C. proc. civ., solicitând ca, în situația în care instanța va reține că reclamanta este proprietara terenului, să constate încetată asocierea dintre pârâtă și chematul în garanție, potrivit contractului de asociere nr. 6308/06.02.1997, pentru terenul aflat în discuție și să mențină valabilitatea contractului pentru restul terenurilor; a mai solicitat obligarea chematului în garanție la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință a terenului, în locul pârâtei, în cazul admiterii acțiunii.

La 20.05.2009, reclamanta a precizat acțiunea, în sensul că valoarea despăgubirii este de 495.972 lei, calculată pentru perioada 15.04.2016 și până la data promovării acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 7236/22.05.2009, Judecătoria Iași, Secția civilă a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Iași, Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, pe rolul căruia a fost înregistrată sub nr. y/99/2009.

Prin încheierea din 16.02.2010, Tribunalul Iași, Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, în temeiul art. 244 alin. (1) C. proc. civ., a suspendat judecata cauzei până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr. x/245/2008 al Judecătoriei Iași, în care a fost pronunțată sentința civilă nr. 11754/23.10.2008, având ca obiect acțiune în revendicare.

Prin încheierea din 08.03.2016, Tribunalul Iași, Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal a repus pe rol cauza, stabilind termen pentru continuarea judecății.

Prin sentința nr. 417/12.04.2016, Tribunalul Iași, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile lipsei calității procesuale active și a autorității de lucru judecat; a respins acțiunea și a obligat reclamanta să achite pârâtei suma de 8.336,8 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată; a respins cererile de chemare în garanție și de acordare a cheltuielilor de judecată formulate de pârâtă.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 616/05.10.2016, Curtea de Apel Iași, Secția civilă a respins apelul și a luat act că pârâta nu a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin decizia nr. 144/25.01.2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel Iași, Secția civilă, sub nr. y/99/2009*.

Prin încheierea din 15.05.2017, Curtea de Apel Iași, Secția civilă, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. a suspendat judecata cauzei până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/3/2016 al Tribunalului București, Secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

Prin încheierea din 12.06.2019, Curtea de Apel Iași, Secția civilă a admis cererea de repunere pe rol a cauzei și a stabilit termen pentru continuarea judecății apelului.

La 29.10.2019, apelanta-reclamantă a invocat o excepție de nelegalitate a mai multor acte administrative, respectiv H.C.L. nr. 18/1997, H.C.L. nr. 196/1999, H.G. nr. 1354/2001, contractul de asociere nr. 6308/06.02.1997, certificatul de urbanism nr. 246/24.02.1997 și autorizația de construire nr. 616/10.07.1997.

Prin încheierea din 27.11.2019, Curtea de Apel Iași, Secția civilă a sesizat Tribunalul Iași, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal cu soluționarea excepției de nelegalitate, pe rolul căruia a fost înregistrată sub nr. x/99/2019; totodată, în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a suspendat judecata apelului până la soluționarea excepției de nelegalitate.

Cu privire la excepția de nelegalitate, Tribunalul Iași, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 10/09.01.2020, pronunțată în dosarul nr. x/99/2019, a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Iași, Secția civilă; a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării regulatorului de competență. În acest sens, prin decizia nr. 2519/12.06.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de contencios administrativ și fiscal a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Iași, Secția civilă, pe rolul căreia a fost înregistrată sub nr. x/45/2020.

Prin încheierea din 02.12.2020, pronunțată în dosarul nr. x/45/2020, Curtea de Apel Iași, Secția civilă a respins ca inadmisibilă excepția de nelegalitate.

Prin încheierea din 20.01.2021, pronunțată în dosarul nr. y/99/2009*, Curtea de Apel Iași, Secția civilă a repus pe rol cauza și a stabilit termen pentru continuarea judecății.

Prin decizia civilă nr. 105/24.02.2021, Curtea de Apel Iași, Secția civilă a respins excepția nulității absolute a H.C.L. nr. 18/1997, H.C.L. nr. 196/1999, H.G. nr. 1354/2001, a contractului de asociere nr. 6308/06.02.1997, a certificatului de urbanism nr. 246/24.02.1997 și a autorizației de construire nr. 616/10.07.1997; a respins apelul reclamantei.

Împotriva încheierii din 02.12.2020 pronunțată în dosarul nr. x/45/2020 și a deciziei nr. 105/2021, pronunțată în dosarul nr. y/99/2009*, de Curtea de Apel Iași, Secția civilă, reclamanta a declarat recurs, solicitând modificarea hotărârilor, în sensul admiterii excepțiilor și a acțiunii.

În motivare, a arătat că este nelegală încheierea recurată și că a fost pronunțată cu scopul îngrădirii accesului său la justiție, întrucât argumentele expuse în susținerea excepției de nelegalitate nu au fost examinate, urmare a respingerii acesteia ca inadmisibilă.

Sub acest aspect, a susținut că nelegal instanța a apreciat că procedura instituită de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 se aplică numai actelor administrative adoptate sau emise ulterior intrării în vigoare a acestei legi, nu și celor adoptate sau emise anterior intrării în vigoare a respectivei legi și că este aplicabil principiul

electa una via,

potrivit căruia, odată aleasă calea procedurală, partea nu mai poate reveni asupra ei, cu referire la controlul de legalitate solicitat atât pe calea acțiunii în anulare în procedura contenciosului administrativ (ce a făcut obiectul dosarului nr. x/3/2016), cât și pe calea incidentală a excepției de nelegalitate (invocată în dosarul nr. y/99/2009*).

În opinia recurentei, atâta vreme cât Legea nr. 554/2004 nu cuprinde dispoziții în sensul că se aplică numai actelor administrative emise după intrarea în vigoare a acestei legi, ci din contră specifică că legalitatea actului administrativ poate fi cercetată oricând, indiferent de data emiterii actului, instanța trebuia să aplice principiul de drept conform căruia unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă. Însă, instanța a dat prioritate unei dispoziții civile generale referitoare la neretroactivitatea legii, în contra unei legi speciale.

În continuare, a arătat că nelegal a aplicat principiul

electa una via

, întrucât excepția de nelegalitate a fost invocată într-un alt dosar (nr. y/99/2009*), și nu în cadrul aceluiași proces (nr. x/3/2016, ce a avut ca obiect acțiunea în anulare a H.C.L. nr. 18/1997); mai mult, chestiunea legalității actului administrativ supusă analizei nu a primit o rezolvare pe fond, nici pe cale directă și nici pe cale incidentală, ceea ce reprezintă o veritabilă îngrădire a accesului la justiție. De asemenea, nici autoritatea de lucru judecat nu este aplicabilă, deși pare să reiasă din considerentele hotărârii.

Recurenta a mai afirmat că încheierea recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., atunci când a fost reținută inadmisibilitatea excepției de nelegalitate, întrucât invocarea acesteia nu reprezintă o a doua sesizare a instanței, în condițiile în care a fost ridicată în fața aceleiași instanțe, în etapa apelului promovat împotriva sentinței civile nr. 417/2016 a Tribunalului Iași, cu scopul de a respecta îndrumarea din decizia de casare, sub aspectul clarificării regimului juridic și al apartenenței terenului.

Totodată, a subliniat că, în opinia sa, instanța a considerat că excepția de nelegalitate constituie o schimbare a cauzei, ceea ce nu este real.

Recurenta a mai afirmat că nelegal, la termenul din 18.11.2020, instanța a respins încuviințarea probelor, constând în obligarea Consiliului Local al Municipiului Iași de a depune documentația care a stat la baza trecerii terenului din administrarea A. în cea a unității administrative și prin care s-a stabilit destinația terenului, precum și dovada că terenul menționat în actele administrative și contractul de asociere se referă la cel aflat în discuție.

În final, a arătat că legiuitorul a pus la dispoziție persoanelor ce se consideră discriminate atât o procedură pe calea contenciosului administrativ, cât și una pe calea dreptului comun și care sunt distincte; astfel, exercitarea uneia dintre cele două proceduri nu are efect asupra admisibilității celeilalte, motiv pentru care excepția de nelegalitate invocată în fața instanței civile nu poate fi respinsă ca inadmisibilă, pentru faptul că a fost  formulată o acțiune în anulare în fața instanței de contencios administrativ (soluționată definitiv și al cărei fond nu a fost examinat).

Totodată, potrivit recurentei, caracteristic excepției de nelegalitate este reglementarea acesteia, ca o procedură accesorie cererii principale, de anulare a respectivului act administrativ individual, care nu mai putea fi contestat pe calea unei acțiuni directe în anulare, deoarece a expirat termenul legal; de altfel, scopul invocării excepției de nelegalitate este de înlăturare a actului administrativ din proces.

Conchizând, a făcut trimitere la decizia nr. 9/2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, potrivit căreia „în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, excepția de nelegalitate poate fi invocată și cu privire la actele administrative cu caracter individual adoptate sau emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004”.

Cu privire la decizia recurată (105/2021), a susținut că nelegal instanța de apel a respins ca inadmisibilă excepția nulității absolute a actelor administrative, fără a arăta temeiul de drept, apreciind că nu au fost invocate și motive de nulitate proprii acestora. Or, din argumentele expuse și probele administrate rezulta o altă stare de fapt decât aceea pe care instanța a stabilit-o pe fondul litigiului, context în care a reiterat afirmațiile făcute în fața instanței de apel.

Referitor la incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a susținut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât nu cuprinde motivele pentru care i-a fost înlăturată cererea de administrare a înscrisurilor necesare în aflarea adevărului și nici considerentele care au format convingerea instanței, în raport cu probatoriul pe care l-a propus.

A mai arătat că în apel nu au fost examinate toate criticile invocate și că au rămas nesoluționate mai multe aspecte, respectiv cele referitoare la cererile de disjungere a cauzei și de administrare a probelor cu interogatoriul și expertiza solicitate la tribunal, critica privind greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale sale active, cererea de cenzurare a onorariului de avocat pretins de pârâtă la prima instanță, soluționarea greșită a cererii de suspendare a judecării cauzei, decăderea intimatei din dreptul de a mai formula întâmpinare, încălcarea efectului pozitiv al lucrului judecat cu privire la teren, rezolvarea procesului fără cercetarea fondului, soluționarea pricinii în raport cu o societate pe acțiuni și cu una cu răspundere limitată și la faptul că a reținut incidența normelor Codului de procedură civilă din 2010, pentru ca apoi să dea eficiență art. 297 C. proc. civ. 1865.

Prezentând o detaliere a situației de fapt care a generat prezentul litigiu, a susținut că instanța nu a motivat de ce nu a examinat anexa contractului de asociere, procesul-verbal nr. 6/101/1999 și planul I.S.P.C.F. pentru a identifica limitele proprietății, înscrisuri care primează în fața hotărârilor judecătorești avute în vedere de instanță.

Totodată, a relevat că hotărârea cuprinde motive contradictorii, deoarece, deși s-a  stabilit irevocabil că limita de vecinătate este dată prin procesul-verbal nr. 6/101/1999, instanța a stabilit alte limite.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., a dezvoltat critici referitoare la interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, schimbarea naturii ori a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, prin faptul că pârâta nu a formulat apel și că cererea sa de apel nu cuprinde critici referitoare la angajarea răspunderii pârâtei, în baza art. 998-999 C. civ., iar instanța de apel se pronunță asupra unor astfel de chestiuni.

Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a arătat că decizia recurată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, cu nesocotirea principiilor egalității de arme și legalității și a dreptului la un proces echitabil.

Sub acest aspect, a arătat că instanța de apel a ignorat probatoriul și nu a analizat argumentele expuse în memoriul de apel și în cererile formulate în cauză, astfel că a făcut o nouă analiză a pricinii, contrar dispozițiilor date prin decizia de casare, în sensul de a relua apelul de la lămurirea regimului juridic și al apartenenței terenului, cu  încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., context în care i-a fost creată o situație mai grea.

Potrivit recurentei, dezlegările din decizia de casare de care se prevalează instanța de apel în refuzul său de a lămuri regimul juridic și apartenența terenului, în raport cu înscrisurile de la dosar, nu sunt de natură a împiedica aflarea adevărului prin exercitarea rolului activ, iar modalitatea în care a fost soluționată cauza dovedește îngrădirea accesului la justiție și a dreptului la un proces echitabil.

Evocând nelegalitatea hotărârii, a subliniat că nu s-a făcut aplicarea art. 296 teza I C. proc. civ. și că, în absența unor dezlegări adecvate, instanța de recurs trebuie să constate că dreptul de proprietate al recurentei este înscris în cartea funciară, iar contractul de asociere a expirat și să oblige intimata-pârâtă la plata de despăgubiri.

În opinia recurentei, obligația instanței era să afle adevărul și să motiveze hotărârea, cu arătarea considerentelor pentru care a ignorat argumentele sale referitoare la plata terenului, procesele-verbale care delimitează corect limitele și care nu au fost verificate; or, instanța a dat prioritate unor erori și hotărâri judecătorești care nu sunt constitutive de drepturi reale, în detrimentul unui act de proprietate de prim rang.

În continuare, a redat pe larg aspecte legate de situația de fapt și susținerile din fața instanțelor de fond.

În drept, a invocat art. 304 pct. 4, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Prin întâmpinările depuse la dosar, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, iar intimatul-chemat în garanție a invocat excepția nulității recursului și, în subsidiar, a solicitat respingerea căii de atac.

Excepția nulității recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru lipsa motivelor de nelegalitate, a fost respinsă pentru argumentele expuse în practicaua prezentei decizii.

Analizând hotărârile atacate prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Situația de fapt reținută în etapele devolutive ale procesului relevă existența contractului de asociere nr. 6308/06.02.1997, pentru o perioadă de 25 de ani, încheiat între pârâtă și chematul în garanție, prin care acesta din urmă a adus ca aport în asociațiune mai multe terenuri, printre care și cel situat în Iași, (...), județul Iași, în suprafață de 2.500 m.p., iar cealaltă parte urma să realizeze investiția, constând în construirea de restaurante B.

În acest sens, în baza autorizației de construire nr. 616/10.07.1997, pârâta a edificat construcția unui restaurant B. în Iași, str. (...), pe o suprafață de teren de 2.069,90 m.p.

Ulterior încheierii contractului de asociere (1997), în favoarea reclamantei a fost emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor Seria M09 nr. 0811/05.03.2002 pentru suprafața de 349.791,79 m.p.

Obiectul acțiunii constă în obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 495.972 lei, cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului situat în Iași, str. (...), în suprafață de 1.960,62 m.p., aflat sub construcția pârâtei, în absența acordului său, ca proprietar, calculată pentru perioada 15.04.2006-23.03.2009; fundamentul juridic al cererii este reprezentat de dispozițiile art. 998-999 C. civ., referitoare la răspunderea civilă delictuală.

Instanța de fond a respins excepțiile lipsei calității procesuale active și a autorității de lucru judecat și cererea de chemare în judecată, reținând că reclamanta nu a făcut dovada susținerilor sale, nefiind depuse probe din care să rezulte modalitatea de transmitere a dreptului de folosință asupra terenului pentru perioada 15.04.2006-23.03.2009 și în continuare.

Sentința astfel pronunțată a fost păstrată în apel, în al doilea ciclu procesual, prin decizia care formează obiect al recursului de față și în cadrul căreia a fost respinsă excepția nulității absolute a H.C.L. nr. 18/1997, H.C.L. nr. 196/1999, H.G. nr. 1354/2001, a contractului de asociere nr. 6308/06.02.1997, a certificatului de urbanism nr. 246/24.02.1997 și a autorizației de construire nr. 616/10.07.1997; totodată, recursul are ca obiect și încheierea de respingere ca inadmisibilă a excepției de nelegalitate a actelor administrative enunțate.

Recursul este întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 4, 7, 8 și 9 C. proc. civ., potrivit cărora modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere atunci când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, respectiv când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, respectiv când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia și când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Analiza criticilor dovedește caracterul nefondat al căii de atac exercitate, în considerarea argumentelor expuse în cele ce succed:

Referitor la terenul aflat în discuție, pe rolul instanțelor de judecată au existat mai multe litigii.

Astfel, un prim litigiu a avut ca obiect acțiunea în anulare a contractului de asociere nr. 6308/06.02.1997, formulată de C.N. A. S.A. - Sucursala Regională A. Iași în contradictoriu cu aceleași părți, care a fost respinsă, prin sentința nr. 376/E/09.06.2005, pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr. x/2004, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 3800/24.11.2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția comercială, pronunțată în dosarul nr. x/1/2006, reținându-se că certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor Seria M09 nr. 0811/05.03.2002 nu face dovada dreptului de proprietate pentru terenul în discuție și a regimului de publicitate imobiliară, conform art. 5 din H.G. nr. 834/1999 și a Legii nr. 7/1996.

Cel de-al doilea litigiu, purtat între aceleași părți din prezenta cauză, a avut ca obiect acțiune în revendicare, rectificare carte funciară și intabulare, care a fost respinsă prin sentința civilă nr. 1075/23.01.2013 a Judecătoriei Iași, Secția civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1134/26.11.2015, pronunțată de Tribunalul Iași, Secția I civilă, în dosarul nr. x/245/2008***.

Cel de-al treilea litigiu a avut ca obiect acțiunea în anulare a H.C.L. nr. 18/1997, doar în ce privește suprafața de teren de 1.960,62 m.p., fundamentată pe dispozițiile Legii nr. 554/2004, înregistrată sub nr. x/3/2016, pe rolul Tribunalului București, Secția a II-a contencios administrativ, în care a fost pronunțată sentința civilă nr. 5328/26.09.2017, prin care a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune și respinsă cererea de chemare în judecată, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1951/19.04.2019 a Curții de Apel București, Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Prezentul litigiu are ca obiect acțiune în răspundere civilă delictuală, în cadrul căruia recurenta-reclamantă a invocat pe cale incidentală excepția de nelegalitate a H.C.L. nr. 18/1997 și a tuturor actelor administrative subsecvente; ulterior, această excepție a fost înregistrată sub nr. x/45/2020, pe rolul Curții de Apel Iași, Secția civilă.

Excepția de nelegalitate a actelor administrative fost respinsă ca inadmisibilă, prin încheierea din 02.12.2020, reținându-se că dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 se aplică numai actelor administrative adoptate sau emise ulterior intrării în vigoare a legii, nu și celor adoptate sau emise anterior (în speță, în anii 1997, 1999 și 2001) și că este incident principiul

electa una via

, având în vedere că recurenta a ales inițial să uzeze pe cale directă de acțiunea în anulare a H.C.L. nr. 18/1997, în procedura reglementată de Legea nr. 554/2004 (soluționată definitiv), context în care nu mai poate solicita același control de legalitate pe cale incidentală, prin ridicarea excepției.

Evocând nelegalitatea acestei încheieri, recurenta susține că dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 permit reanalizarea legalității actelor administrative atacate în cauză, în condițiile în care această lege nu prevede că se aplică numai celor emise ulterior intrării ei în vigoare, ci din contră specifică că legalitatea poate fi cercetată oricând, indiferent de data emiterii sau adoptării actului administrativ, în acest sens statuând și Înalta Curte în decizia dată în interesul legii, nr. 19/2021.

Totodată, mai susține că nelegal a fost aplicat principiul

electa una via

, deoarece excepția de nelegalitate a fost invocată într-un alt dosar (nr. y/99/2009*), și nu în cadrul aceluiași proces ce a avut ca obiect acțiune în anulare (nr. x/3/2016) și care nu a primit o dezlegare pe fond.

Pornind de la aceste repere cronologice, reiese că recurenta a contestat legalitatea H.C.L. nr. 18/1997, din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 554/2004, atât pe calea directă, prin sesizarea instanței de contencios cu o acțiune în anulare (dosar nr. x/3/2016), cât și pe calea incidentală, prin invocarea excepției de nelegalitate a aceluiași act administrativ și a actelor subsecvente (dosar nr. y/99/2009*), în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Or, în cazul în care legea prevede două căi procedurale diferite, cu aceeași finalitate, opțiunea părților implicate în proces pentru prima posibilitate - în speță, acțiunea în anularea unui act administrativ în procedura contenciosului administrativ, care este supusă unor termene imperative, împiedică accesul la cea de-a doua cale procedurală, respectiv, ridicarea excepției de nelegalitate, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru exercitarea aceluiași control de legalitate.

Rațiunea pentru care este prevăzut caracterul exclusiv al opțiunii pentru una dintre cele două căi procedurale este de a împiedica pronunțarea unor soluții contradictorii în una și aceeași problemă sesizată instanței.

Recurenta a sesizat cele două instanțe cu aceeași problemă de legalitate a actului administrativ aflat în discuție, fiind fără relevanță faptul că excepția nu a fost invocată în procesul purtat inițial, ci într-un dosar diferit.

Faptul că, în dosarul nr. x/3/2016 al Tribunalului București, Secția a II-a contencios administrativ și fiscal, cererea a fost respinsă ca fiind prescris dreptul material la acțiunea în anularea actului administrativ nu îi dă dreptul recurentei să revină asupra opțiunii sale inițiale și nici nu îi deschide o altă cale procedurală de exercitare a controlului de legalitate, prin ridicarea excepției de nelegalitate a aceluiași act administrativ și a celor subsecvente.

O interpretare contrară ar constitui o încălcare a principiului

electa una via

, cât și a principiului securității raporturilor juridice, consacrat de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Prin urmare, Înalta Curte impune părților concluzia că în mod judicios instanța anterioară a respins ca inadmisibilă excepția de nelegalitate. Totodată, subliniază că, procedând în acest mod, instanța nu a avut în vedere, așa cum afirmă recurenta în mod nefondat, o eventuală schimbare a obiectului cererii și nici a cauzei - tocmai pentru că a considerat că excepția de nelegalitate pe cale incidentală este inadmisibilă, în condițiile în care partea folosise deja o cale directă pentru lămurirea aceleiași chestiuni (acțiunea în anulare).

De aceea, critica referitoare la încălcarea art. 294 alin. (1) C. proc. civ. nu poate fi primită.

Accesul liber la justiție nu presupune că acesta este un drept absolut, ci este compatibil cu limitări și condiționări, cu condiția să nu fie atinsă însăși substanța acestui drept.

Așa fiind, criticile recurentei referitoare la aplicarea nelegală a principiului

electa una via

sunt nefondate.

Referitor la critica vizând aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte reține următoarele:

Examenul încheierii recurate relevă că instanța învestită cu excepția de nelegalitate a respins-o ca inadmisibilă și din perspectiva neaplicării în cauză a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, plecând de la premisa că în cauză actele administrative a căror nelegalitate se invocă au fost emise în anii 1997, 1999 și 2001, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 și că textul de lege evocat se aplică doar în cazul actelor administrative adoptate sau emise ulterior intrării în vigoare a legii.

Notând că la nivelul instanțelor de judecată a existat o practică neunitară cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, divergența de jurisprudență privitoare la sintagma „indiferent de data emiterii” din cuprinsul normei legale enunțate a făcut obiectul unui recurs în interesul legii, Înalta Curte statuând că excepția de nelegalitate poate fi invocată și cu privire la actele administrative cu caracter individual adoptate sau emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, prin decizia nr. 9/2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 976/13.10.2021, pronunțată ulterior pronunțării hotărârii recurate.

Competența de soluționare a excepției de nelegalitate aparține, de la data de 15.02.2013, când a intrat în vigoare Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365/30.05.2012 (Legea nr. 76/2012), instanței învestite cu fondul litigiului și în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate.

Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 76/2012, instanța în fața căreia era invocată excepția de nelegalitate, constatând că de actul administrativ a cărui legalitate era contestată depinde soluționarea litigiului pe fond, sesiza instanța de contencios administrativ competentă, prin încheiere motivată și suspenda judecata cauzei până la soluționarea excepției.

Având în vedere natura procedurală a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, soluționarea excepției de nelegalitate a fost făcută în conformitate cu legea în vigoare la momentul sesizării, respectiv Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, în conformitate și cu regulatorul de competență pronunțat sub acest aspect.

Așadar, sub acest aspect, deși raționamentul instanței anterioare nu respectă interpretarea deciziei date în interesul legii, Înalta Curte constată că aceste critici sub aspectul aplicării greșite a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu au aptitudinea de a conduce la o schimbare a dispoziției date asupra excepției de nelegalitate, în contextul incidenței în cauză a principiului

electa una via

, astfel cum s-a arătat mai sus.

Celelalte susțineri formulate de recurentă nu pot fi analizate, întrucât nu se constituie în critici asupra dispoziției de inadmisibilitate a excepției de nelegalitate, ci reprezintă o nemulțumire a părții cu privire la respingerea cererii de administrare a probelor (la termenul din 18.11.2020), constând în obligarea intimatului-chemat în garanție să depună la dosar mai multe înscrisuri relevante, în opinia sa, în soluționarea pe fond a excepției de nelegalitate.

În considerarea tuturor argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte apreciază că este legală dispoziția adoptată de instanța anterioară, în sensul respingerii ca inadmisibilă a excepției de nelegalitate.

Examinând decizia atacată (nr. 105/2021) prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Premergător, Înalta Curte notează că argumentarea motivelor de recurs nu respectă întocmai exigențele legale, întrucât motivarea căii de atac presupune nu doar indicarea a unuia ori mai multor dintre cazurile de nelegalitate prevăzute limitativ la art. 304 C. proc. civ., ci și argumentarea juridică a acestora, prin formularea unor critici propriu-zise care să vizeze judecata realizată în apel.

Astfel, nu vor fi examinate criticile din recurs prin care se tinde la reevaluarea materialului probator și a situației de fapt și nici cele care exced cauzei, urmând a fi analizate doar cele care vizează nelegalitatea deciziei recurate.

După ce a arătat că greșit a fost respinsă excepția de nulitate absolută a actelor administrative cu motivarea că nu sunt acte juridice și că pot fi atacate doar în baza legii contenciosului administrativ, recurenta impută instanței de apel că nu a arătat temeiul de drept care interzice mutarea examenului juridic al nelegalității actelor administrative în planul pur civil, legat de titularul dreptului de proprietate și că eronat a apreciat că nu se invocă motive de nulitate absolută proprii acestora. Sensul pe care recurenta îl atașează acestei critici este acela că argumentele expuse și probele administrate vădeau cu prisosință o altă stare de fapt decât aceea pe care instanța a stabilit-o pe fondul litigiului, context în care a reiterat afirmațiile referitoare la nulitatea actelor administrative și a concluzionat în sensul că instanța de apel nu a motivat de ce nu le-a avut în vedere.

Această afirmație a recurentei referitoare la faptul că hotărârea recurată nu ar corespunde cerințelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. ignoră considerentele reținute sub acest aspect, în condițiile în care în motivarea hotărârii recurate a fost făcută o analiză a condițiilor de admisibilitate a solicitării apelantei și a arătat argumentele pentru care a reținut inadmisibilitatea cererii, subliniind că H.C.L. nr. 18/1997, H.C.L. nr. 196/199 și H.G. nr. 1354/2001 nu sunt acte juridice civile, ci acte administrative pentru care legiuitorul a reglementat căi specifice de contestare a legalității, prin prisma Legii nr. 554/2004, demersuri exercitate, de altfel, de către parte. Mai mult, instanța de apel a mai evidențiat că nu există nici posibilitatea punerii în discuție din oficiu, în condițiile în care nu au fost invocate motive de nulitate absolută proprii acestora, argumentele expuse de parte fiind o reiterare a celor invocate în acțiunea în anulare și excepția de nelegalitate, sub o altă denumire, cu scopul mutării examenului juridic al nelegalității actelor administrative în planul pur civil, legat de titularul dreptului de proprietate.

Drept urmare, respingerea ca inadmisibilă a excepției nulității absolute a actelor administrative nu echivalează cu o încălcare a dreptului la un proces echitabil și liberul acces la instanță, cum greșit susține recurenta, având în vedere că anterior examinării condițiilor de fond ale cererii, instanța trebuie să efectueze un control al condițiilor generale de admisibilitate.

Totodată, în memoriul de recurs s-a invocat art. 304 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., motiv de recurs ce are în vedere efectuarea, de către instanța judecătorească, a unor acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând unei alte puteri constituite în stat.

Or, recurenta nu a indicat în ce constă incursiunea instanței de judecată în sfera puterii executive sau legislative, motivul fiind invocat formal.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a dezvoltat argumente cu privire la nemotivarea deciziei, urmare a neanalizării anexei la contractul de asociere, a procesului-verbal nr. 6/101/1999 și a planului I.S.P.C.F.; de asemenea, a mai arătat că hotărârea cuprinde motive contradictorii, întrucât deși s-a statuat în mod irevocabil că limita de vecinătate este dată de procesul-verbal nr. 6/101/1999, totuși instanța a stabilit alte limite.

Toate aceste afirmații nu reprezintă altceva decât propunerea recurentei de reexaminare a probelor cauzei și reevaluarea, în recurs, a stării de fapt, prin care tinde să arate că a făcut dovada proprietății terenului aflat în discuție și că este îndreptățită la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință a acestuia.

În subsecvența acestui motiv de recurs, mai susține că instanța de apel nu a analizat toate criticile aduse sentinței apelate, respectiv cele referitoare la cererea de disjungere, cererea de administrare a probelor cu interogatoriu și expertiză, greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale sale active, cererea de cenzurare a onorariului de avocat pretins de pârâtă la prima instanță, soluționarea greșită a cererii de suspendare a judecății cauzei, decăderea intimatei din dreptul de a mai formula întâmpinare, încălcarea efectului pozitiv al lucrului judecat cu privire la teren, rezolvarea procesului fără cercetarea fondului, soluționarea pricinii în raport cu o societate pe acțiuni și nu cu una cu răspundere limitată și la faptul că s-a reținut incidența normelor din Codul de procedură civilă din 2010, pentru ca ulterior să se dea eficiență art. 297 C. proc. civ. 1865.

Evocând această critică, recurenta invocă implicit lipsa motivării sub aceste aspecte, însă o astfel de ipoteză nu poate fi reținută având în vedere că decizia recurată respectă exigențele prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., examinarea criticilor regăsindu-se în considerentele hotărârii, la filele 28-29.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocă interpretarea greșită a actului dedus judecății prin schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, prin aceea că deși pârâta nu a promovat apel, iar cererea sa de apel nu cuprinde critici referitoare la angajarea răspunderii delictuale a pârâtei, în baza art. 998-999 C. civ., instanța de apel se pronunță asupra unor astfel de aspecte, cu depășirea limitelor învestirii sale.

Aceste afirmații, însă, nu pot fi plasate în motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. care are un alt înțeles, acela de restabilire a naturii actului juridic dedus judecății, prin schimbarea nepermisă a conținutului și efectelor sale juridice, ci în ipoteza de la art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Acest motiv de recurs cuprinde, cu excepția regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum aceasta este condiționată sau nu de existența unei vătămări, printre aceste reguli regăsindu-se și cele care vizează calea de atac a apelului.

Apelul este o cale de atac ordinară, de reformare, devolutivă și suspensivă de executare.

Cererea de apel produce mai multe efecte, printre care învestirea instanței de apel, precum și efectul devolutiv.

De regulă, devoluțiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte de ceea ce s-a apelat -

tantum devolutum quantum appellatum

și, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecății la prima instanță -

tantum devolutum quantum iudicatum

.

Așadar, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt și de drept deduse judecății, ci numai pe cele care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, cu respectarea principiului disponibilității.

Potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ., „Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță (...)”.

Analiza memoriului de recurs conduce la concluzia că recurenta dezvoltă această critică referitoare la depășirea limitelor rejudecării în apel, expunând două argumente, respectiv că limitele sunt determinate atât de modalitatea în care și-a structurat apărările expuse în memoriul de apel, cât și prin decizia de casare nr. 144/25.01.2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă.

Examinând critica legată de depășirea limitelor învestirii rejudecării în apel determinată de criticile expuse în cererea de apel, presupus neanalizate, Înalta Curte notează că din analiza memoriului de apel rezultă că C.N. A. S.A. - Sucursala Regională A. Iași a declarat apel împotriva hotărârii primei instanțe de respingere a despăgubirilor pe care le-a solicitat în temeiul răspunderii civile delictuale, însumând global o motivare defectuoasă cu privire la disputa purtată asupra terenului aflat în discuție, reluată și în cererea de recurs.

Astfel, criticând soluția primei instanțe, recurenta a încercat să fixeze alte limite devoluțiunii în apel, aspect sesizat și de către instanță, care a subliniat că apelanta se folosește de elemente proprii acțiunii în revendicare, îndepărtându-se de obiectul cererii de chemare în judecată, dar învederează în cererea de apel că tribunalul ar fi soluționat o acțiune în revendicare, deși fusese învestit cu o cerere constând în „obligația de a face”.

Contrar susținerilor recurentei, expunerea unor argumente juridice și factuale ce excedează acțiunii în răspundere civilă delictuală nu pot fi pretext pentru nesocotirea limitelor devoluțiunii.

În subsecvența acestei critici, recurenta mai invocă încălcarea limitelor învestirii rejudecării în apel determinate prin decizia de casare și susține că, prin hotărârea dată, instanța a refuzat să lămurească regimul juridic și apartenența dreptului de proprietate a terenului aflat în dispută.

Astfel, subliniază că i-a fost creată o situație mai grea, întrucât a procedat la o reanalizare a cauzei, contrar îndrumărilor date de instanța de recurs, în sensul de relua judecata apelului de la lămurirea regimului juridic și al apartenenței dreptului de proprietate a terenului aflat în dispută, context în care a fost examinat doar certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor nr. M09 nr. 811/05.03.2002, cu ignorarea situației de fapt reale, dovedită cu înscrisuri ale căror efecte au fost înlăturate și a argumentelor expuse în cererea de apel, care nu vizau angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, fapt care a condus la o analiză greșită a cauzei, cu încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (4) C. proc. civ.

În acest context, mai afirmă că instanța a dat prevalență hotărârilor judecătorești pronunțate în legătură cu terenul aflat în discuție.

Analiza memoriului de recurs relevă că recurenta pornește de la o premisă greșită în ce privește considerentele care au stat la baza deciziei de casare, ceea ce reflectă o înțelegere precară a acestora în condițiile în care impută instanței de apel că nu a clarificat regimul juridic și apartenența dreptului de proprietate asupra terenului în dispută.

Examinând decizia recurată, Înalta Curte notează că motivarea hotărârii instanței de apel răspunde exigențelor impuse prin decizia de casare, în acord cu art. 315 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia „După casare, instanța de fond va judeca din nou, ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată”.

Obiectul litigiului de față constă în acțiunea recurentei, fundamentată pe răspunderea civilă delictuală, de obligare a pârâtei la plata de despăgubiri pentru folosirea exercitată asupra terenului aflat sub construcția pârâtei, în lipsa acordului său, ca proprietar, calculată pentru perioada 15.04.2006-23.03.2009.

În primul ciclu procesual, instanțele de fond au respins demersul reclamantei. Însă, instanța de recurs a pronunțat o decizie de casare, pentru a da posibilitatea părților de a valorifica în fața instanței de fond rezultatul procesului de soarta căruia depinde rezolvarea litigiului pendinte. În acest sens, a subliniat că este greșit raționamentul instanței de apel în ce privește dispoziția de respingere a cererii de suspendare a judecății cauzei, până la soluționarea dosarului nr. x/3/2016 al Tribunalului București, Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ce are ca obiect acțiune în anularea H.C.L. nr. 18/1997 și aptitudinea de a clarifica regimul juridic și apartenența dreptului de proprietate asupra terenului în dispută.

În rejudecare, dispunând suspendarea judecății apelului și, ulterior, reluarea cercetării judecătorești după soluționarea definitivă a dosarului nr. x/3/2016, curtea de apel a respins apelul reclamantei, astfel că a menținut dispoziția de respingere a cererii de chemare în judecată.

Analiza hotărârii recurate relevă că instanța de apel a subliniat faptul că prin decizia de casare au fost dezlegate chestiunile referitoare la convenția nr. 634/03.03.2009 (încheiată în considerarea unei hotărâri judecătorești desființate ulterior) de care recurenta se prevala pentru recunoașterea calității sale de proprietar și la pretinsa încălcare a efectului pozitiv al lucrului judecat, decurgând din dezlegările date prin decizia nr. 1134/26.11.2015 a Tribunalului București, Secția I civilă.

Pornind de la aceste repere, în raport cu situația factuală expusă și normele legale incidente, instanța de apel a făcut o amplă analiză a cauzei, arătând pe larg considerentele care au stat la baza dispoziției de respingere a apelului și de menținere a sentinței apelate, cu respectarea art. 296 teza I C. proc. civ., subliniind că nu există fapta ilicită a pârâtei pentru atragerea răspunderii civile delictuale și că reclamanta nu a făcut dovada; în acest sens, a evidențiat că pârâta folosește terenul în baza contractului de asociere nr. 6308/06.02.1997, încheiat anterior datei emiterii pentru recurentă a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M09 nr. 0811/05.03.2002.

Înalta Curte notează că instanța de apel nu putea proceda în sensul arătat de recurentă, în baza rolului activ, cum greșit se afirmă, având în vedere că în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi. Totodată, astfel cum s-a arătat și în decizia de casare, aptitudinea de clarificare a regimului juridic și a apartenenței dreptului de proprietate asupra terenului poate fi valorificată atât prin acțiunea în revendicare, cât și prin acțiunea în anulare a H.C.L. nr. 18/1997; aceste demersuri judiciare au fost epuizate de către recurentă, iar prezentul litigiu a fost suspendat până la soluționarea lor, rejudecarea apelului făcându-se în acest context.

De aceea, nici criticile subsumate art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu pot fi primite.

Totodată, prin argumentele expuse în memoriul de recurs, recurenta pune în comparație considerentele curții de apel cu propriile convingeri și concluzii, în contextul în care hotărârea recurată cuprinde analiza motivelor de fapt și de drept, în concordanță cu probele de la dosar, care au format convingerea instanței în pronunțarea soluției, fiind expuse în mod clar argumentele care au fundamentat soluția de respingere a apelului.

Celelalte afirmații referitoare la nevalabilitatea contractului de asociere, efectele și ajungerea la termen a acestuia și la solicitarea de constatare a dreptului de proprietate al recurentei înscris în cartea funciară exced cauzei.

Așadar, întrucât decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4, 5, 7, 8 și 9 C. proc .civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., a respins ca nefondat recursul.