ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 867/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 867/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 33057/3/2006, reclamanta SC

W. SA a solicitat instanței, în temeiul Legii nr. 105/1992, să dispună, în

contradictoriu cu pârâtele SC F. SA și A., recunoașterea hotărârii pronunțate

la data de 23 noiembrie 1999, de Tribunalul de Comerț din Creteil, precum și a

celei pronunțate la data de 09 ianuarie 2003, de Curtea de Apel Paris, camera a

5-a secția B, având nr. 2000/10081, 2000/12723.

Prin încheierea

pronunțată la data de 5 octombrie 2007, Secția a IV-a Civilă a Tribunalului București

a admis excepția necompetenței funcționale a secției civile și a înaintat

cauza, spre competentă soluționare, la Secția a VI-a comercială din cadrul aceleiași instanțe.

Prin sentința

comercială nr. 6010 din 2 mai 2008, s-a admis excepția perimării și s-a

constatat perimată cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei

hotărâri reclamanta a declarat recurs, care a fost admis, prin decizia nr.

1155/ R din 28 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VI-a

comercială, a fost modificată, în tot, sentința, în sensul că s-a respins, ca

neîntemeiată, excepția perimării cererii de chemare în judecată și s-a trimis

cauza aceleiași instanțe pentru continuarea judecății, reținându-se, printre

altele, că instanța competentă să soluționeze litigiul este cea civilă.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Secției comerciale, iar această secție, prin încheierea

din 6 februarie 2009, a admis excepția necompetenței funcționale, a scos cauza

de pe rol și a înaintat-o conducerii instanței pentru repartizare la o secție

civilă, în raport de cele reținute prin decizia instanței de recurs.

Cauza a fost repartizată

Secției a IV-a civilă, fiind înregistrată pe rolul acesteia la data de 03

martie 2009, sub nr. 8298/3/2009.

Prin sentința civilă nr.

1372 din 20 noiembrie 2009 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, s-a

respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantă.

În pronunțarea

acestei sentințe, prima instanță a reținut că hotărârile cu privire la care se

solicită recunoașterea pe teritoriul României au fost depuse în fotocopii

simple, semnate pentru conformitate, fără a fi legalizate ori apostilate, în

condițiile art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 66/1999 pentru aderarea României la Convenția de la Haga cu privire la suprimarea cerinței supralegalizării actelor oficiale

străine.

Legea nr. 142 din 04

mai 2004, privind modificarea art. 2 din actul normativ sus-menționat, a fost

publicată la data de 11 mai 2004, în M. Of. nr. 421 din 11 mai 2004, astfel că

nu poate fi aplicată în prezenta cauză, fără a retroactiva.

De asemenea, nu sunt

incidente nici dispozițiile Legii nr. 187 din 09 martie 2003, act normativ care

nu era în vigoare la data pronunțării hotărârilor a căror recunoaștere se

solicită.

Scutirea de orice

formalitate nu este prevăzută nici în tratatul bilateral, ratificat prin Legea nr.

32 din 6 aprilie 1992 pentru ratificarea Tratatului de înțelegere amicală și

cooperare dintre România și Republica Franceză, astfel că nu se justifică nicio

excepție potrivit art. 3 alin. (2) din Convenție.

Recunoașterea nu este

condiționată de alte formalități de legalizare în acte mult mai vechi,

respectiv în Convenția

dintre Republica Socialistă România și

Republica Franceză, privind asistența juridică în materie civilă și comercială,

semnată la Paris, la 5 noiembrie 1974, ratificată prin Decretul nr. 77/1975, care,

în art.

10, prevede că:

„Înscrisurile

care emană de la autoritățile judiciare sau de la alte autorități competente

ale unuia dintre state, precum și înscrisurile cărora acestea le dau dată

certă, le atestă autenticitatea semnăturii sau conformitatea cu originalul, nu

au nevoie de nicio legalizare pentru a fi folosite pe teritoriul celuilalt

stat”.

În ceea

ce privește hotărârile judecătorești, conform art. 15 alin. (2) din Convenție, reclamanta

trebuia să facă dovada că acestea sunt definitive potrivit legii franceze,

chestiune care privește obligația îndeplinirii criteriilor de formă, dar și

fondul chestiunii, întrucât nu pot fi recunoscute hotărâri care nu îndeplinesc

cerințele obligatorii prevăzute de art. 21 din Convenția bilaterală.

Potrivit

art. 21 – „1. Partea care invocă recunoașterea sau care cere executarea va

prezenta:

a)

o copie de pe hotărâre care să îndeplinească condițiile necesare de

autenticitate;

b)

o copie certificată de pe citația adresată părții care a fost lipsă în

instanță, precum și orice act care să ateste că citația i-a ajuns în timp util;

c)

orice act de natură să stabilească că hotărârea îndeplinește condițiile

stabilite la alin. b) al art. 15.”

Reclamanta

nu a depus actele potrivit cerințelor de literele a-c) din Convenție, prevăzute

și de dispozițiile art. 176 din Legea nr. 105/1992, astfel încât, chiar trecând

peste chestiunea controversată a problemelor privind apostilarea actelor,

cererea nu este întemeiată nici pe fond, hotărârile neîndeplinind cerințele

legale pentru a fi recunoscute cu efecte depline pe teritoriul României.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel reclamanta.

Prin

decizia civilă nr. 54/ A din 25 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția

a IV-a civilă, a respins excepțiile inadmisibilității acțiunii și a lipsei de

interes și a respins, ca nefondat, apelul formulat de

apelanta-reclamantă SC

W. SA

Referitor

la excepțiile inadmisibilității și a lipsei de interes a cererii de chemare în

judecată, în raport de dispozițiile art. 33 Capitolul III, Secțiunea 1 din

Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului Europei, privind competența

judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și

comercială, în vigoare de la data aderării României la Uniunea Europeană, 01 ianuarie 2007, Curtea a reținut că aceste prevederi legale nu sunt

incidente raportului juridic dedus judecății.

Astfel,

se constată că, într-adevăr, prin prevederile art. 33 alin. (1) din Capitolul

III, Secțiunea 1 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului Europei

privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în

materie civilă și comercială, se stipulează că „o hotărâre pronunțată într-un

stat membru este recunoscută în celelalte state membre fără să fie necesar să

se recurgă la nicio procedură specială.”

Această

regulă nu exclude, însă, competența instanței dintr-un stat membru, de a

recunoaște o hotărâre judecătorească pronunțată într-un alt stat membru, în

cazul unei contestații sau pe cale incidentală, astfel cum rezultă din

prevederile art. 33 alin. (2) și (3) ale aceluiași regulament.

În

plus, conform prevederilor tranzitorii din Capitolul VI, articolul 66 alin. (1)

din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, „dispozițiile prezentului regulament se

aplică numai acțiunilor judiciare intentate și actelor autentice întocmite după

intrarea în vigoare a acestuia”.

Pentru

România, dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 44/2001 au intrat în vigoare după

semnarea Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană, respectiv, din data de 01 ianuarie 2007.

Or,

acțiunea soluționată prin hotărârea judecătorească din 23 noiembrie 1999 Prima

cameră a Tribunalului de Comerț din Creteil și prin hotărârea din 09 ianuarie 2003

a Curții de Apel din Paris, Camera a 5-a, Secția B, a fost intentată la data de

19 martie 1998, deci, cu mult înainte de intrarea în vigoare a Regulamentului.

De

asemenea, cererea pentru recunoașterea acestor hotărâri judecătorești a fost

intentată la Tribunalul București, la data de 02 octombrie 2006, deci, tot

anterior datei de 01 ianuarie 2007.

Prezentul

litigiu nu se înscrie nici în prevederile art. 66 alin. (2) lit. a) și b) din

Capitolul VI al Regulamentului (CE) nr. 44/2001.

Aceasta

întrucât, în speță, atât hotărârile a căror recunoaștere se solicită, cât și

cererea de executare a acestora sunt emise, respectiv intentate, anterior

intrării în vigoare a Regulamentului (CE) nr. 44/2001, pe teritoriul României.

De

vreme ce competența și procedura de soluționare a cererii de recunoaștere a

hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială nu sunt supuse dispozițiilor

Regulamentului (CE) nr. 44/2001 al Consiliului Europei, evident, le sunt

aplicabile dispozițiile în vigoare la data pronunțării hotărârilor

judecătorești și intentării cererii de recunoaștere a acestora pe teritoriul

României.

Întrucât

hotărârile sunt pronunțate de instanțele judecătorești din Franța, raportului

juridic dedus judecății îi sunt aplicabile dispozițiile Convenției dintre

Republica Socialistă România și Republica Franceză, privind asistența juridică

în materie civilă și comercială, din 05 noiembrie 1974, ratificată de RSR prin

Decretul Consiliului de Stat nr. 77/1975, în raport de care prima instanță a

soluționat litigiul.

În

consecință, excepțiile inadmisibilității și respectiv, a lipsei de interes a

reclamantei în intentarea cererii de chemare în judecată sunt neîntemeiate.

Reclamanta

și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de art. 21 pct. 1 lit. a) și b),

depunând, în primă instanță, copii de pe hotărârile judecătorești a căror

recunoaștere o solicită, iar, în apel, copia certificată de pe citația adresată

societății Frigoexpres Oradea România, ce a lipsit de la judecata în apel, la Curtea de Apel din Paris, dar a fost înștiințată în termen, respectiv, la data de 13

octombrie 2000, despre proces.

Deși

i s-a pus în vedere, în mod expres, de către instanță, reclamantei să facă

dovada caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești, aceasta nu a produs

nicio dovadă din care să rezulte că hotărârea Curții de Apel din Paris din 09

ianuarie 2003 îndeplinește condiția prevăzută de dispozițiile art. 21 pct. 1 lit.

c) coroborată cu cea a art. 15 din Convenție.

Conform

prevederilor art. 15 lit. b) din Convenție: „Hotărârile pronunțate de o

instanță de origine într-unul dintre cele două state sunt recunoscute sau

declarate executorii pe teritoriul celuilalt stat dacă în statul de origine

hotărârea este definitivă”.

În

baza art. 15 alin. (2) din Convenție, sunt considerate definitive hotărârile

care nu mai pot face obiectul, în România, al unei căi ordinare de atac și, în

Franța, al unui recurs ordinar sau unui recurs în casare.

În

speță, hotărârea judecătorească din 23 noiembrie 1999 a Primei camere a

Tribunalului de Comerț din Creteil, prin care societățile K., N. și F. au fost

condamnate, în solidar, să plătească societății N. France suma de 97.200 dolari

SUA, cu dobânzile aferente (cu atragerea răspunderii societăților de asigurare,

printre care și a Companiei W.), a fost supusă apelului.

Hotărârea

din 09 ianuarie 2003 a Curții de Apel din Paris, Camera a 5-a Secția B, este

supusă recursului în anulare, astfel cum rezultă din copia de pe înștiințarea

despre hotărâre, fila 6 dosar fond.

Faptul

că prima hotărâre era supusă executării provizorii, iar cea de-a doua este

executorie nu constituie o dovadă a caracterului definitiv al hotărârii

pronunțate în apel, în sensul art. 15 alin. (2) din Convenție, atâta vreme cât

aceasta este supusă unei căi de atac în recurs.

Or,

pentru ca hotărârea judecătorească pronunțată în Franța să fie recunoscută în

România, în baza Convenției, trebuie să întrunească cumulativ toate cele trei

condiții prevăzute în art. 21, citat mai sus.

Împotriva

menționatei decizii au declarat recurs reclamanta SC W. SA și pârâta SC F. SA

I. În

dezvoltarea criticilor formulate, reclamanta

SC W. SA a arătat

următoarele:

În mod greșit, instanța

a considerat necesară apostilarea hotărârilor judecătorești a căror

recunoaștere s-a solicitat.

Conform Convenției

privind asistența juridică în materie civilă și comercială, încheiată între

România și Franța, din data de 05 noiembrie 1974, nu sunt necesare legalizări

sau supralegalizari ale înscrisurilor judiciare, pentru a putea fi folosite pe

teritoriul statelor semnatare ale Convenției.

Sunt îndeplinite

toate condițiile legale pentru ca cele două hotărâri judecătorești să fie recunoscute

pe teritoriul României.

În ceea ce privește

dovada că hotărârea Curții de Apel Paris a rămas definitivă și irevocabilă, în cuprinsul

acesteia, ultimul alineat, se menționează că este vorba despre o copie

legalizată, învestită cu formulă executorie, astfel că, în mod greșit instanța a

reținut neîndeplinirea și a acestei condiții.

Recurenta reclamantă

a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei și, pe fondul cauzei,

admiterea acțiunii.

II. Recurenta pârâtă

SC F. SA a arătat următoarele:

în mod greșit, a respins excepțiile inadmisibilității și a lipsei de interes în

formularea acțiunii.

Odată cu intrarea

României în Uniunea Europeană au devenit aplicabile dispozițiile Regulamentului

nr. 44/2001 al CE, iar acest act normativ prevede, la art. 33 alin. (1) din

Capitolul III, Secțiunea I, faptul că o hotărâre pronunțată într-un stat membru

este recunoscută în celelalte state membre fără să fie necesar să se recurgă la

vreo procedură specială.

Prin urmare, cererea

de exequatur apare, în principal, ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, nu mai

există interesul promovării unei astfel de cereri.

Recurenta pârâtă

justifică interesul în respingerea acțiunii pe cale de excepție, iar nu pe fondul

cauzei, raportat la executarea silită a hotărârilor pronunțate de instanțele

franceze, executare care ar putea fi îndreptată împotriva sa.

Dacă, urmare a

completării înscrisurilor, reclamanta ar obține recunoașterea hotărârilor

străine în prezentul recurs, termenul de prescripție a executării silite a

acestor hotărâri va curge de la data pronunțării deciziei în dosarul de recurs

de față, în timp ce, dacă s-ar da eficiență dispozițiilor art. 33 din

Regulamentul 44/2001 al CE, termenul de prescripție a executării silite curge

de la momentul la care hotărârile au rămas definitive în statul de origine,

fiind, deci, împlinit. În acest caz, pârâta nu ar mai fi expusă riscului

executării silite în ceea ce privește sumele de bani la plata cărora a fost

obligată prin hotărârile instanțelor străine.

Susține în continuare

că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 33 alin. (2) și (3),

precum și dispozițiile tranzitorii cuprinse în actul normativ european,

considerând că acestea ar fi aplicabile în speță și ar determina neaplicarea

Regulamentului.

Astfel, Curtea a

reținut că „Din cuprinsul celor două dispoziții ar rezultă faptul că, oricum,

competența instanței dintr-un stat membru, de a recunoaște o hotărâre

judecătorească pronunțată într-un alt stat membru, nu este exclusă în cazul

unei contestații sau pe cale incidentală”.

De aici, instanța de

apel trage concluzia că, în ceea ce privește competența de soluționare a

cererii de exequatur cu care a fost învestită, se aplică dispozițiile în vigoare

la data pronunțării hotărârilor și introducerii cererii de recunoaștere a

acestora pe teritoriul României.

Însă, prin excepțiile

invocate, recurenta nu a susținut niciun moment faptul că instanțele romanești

nu ar fi competente să judece o cerere de exequator, ci faptul că nu mai era

necesară o atare cerere, în condițiile art. 33 alin. (1) din Regulament.

De asemenea, instanța

de apel consideră că sunt aplicabile și dispozițiile art. 66 alin. (1) din

Regulament, referitoare la faptul că „dispozițiile prezentului Regulament se

aplică numai acțiunilor judiciare intentate și actelor autentice întocmite după

intrarea în vigoare a acestuia”.

Și aici instanța de

apel este în confuzie, deoarece art. 66 alin. (1) se referă la acele acțiunile

judiciare reglementate, sub aspectul competenței, de capitolul I din

Regulament.

Or, între acțiunile

judiciare pentru care Regulamentul fixează anumite reguli de competență, nu se

regăsește și cererea de exequator, deoarece recunoașterea hotărârilor

judecătorești este tratată separat, la Capitolul III.

Totodată, trebuie

observat că art. 66 alin. (1) se referă strict la două aspecte: acțiunile

judiciare cu înțelesul menționat anterior și actele autentice (noțiunea de

hotărâre fiind expres definită la art. 32), nefăcându-se nicio mențiune despre

recunoașterea hotărârilor judecătorești.

Alin. (2) din art. 66

se referă la recunoașterea hotărârilor judecătorești în anumite condiții, dar

instanța de apel nu a observat un element esențial, și anume ca este vorba despre

o situație de excepție, privind recunoașterea unor hotărâri judecătorești

pronunțate după data intrării în vigoare a Regulamentului, or, cele doua

hotărâri judecătorești sunt pronunțate anterior intrării în vigoare a acestuia în

România.

În concluzie, instanța

de apel a interpretat și aplicat greșit art. 33 alin. (2), (3) și art. 66 din

Regulamentul nr. 44/2001 în soluționarea celor două excepții.

Recurenta pârâtă a solicitat,

pe acest aspect, admiterea recursului și modificarea, în tot, a sentinței

civile pronunțate de Tribunalul București, în sensul respingerii cererii de

exequator, în principal, ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca lipsită de

interes.

instanța de apel, deși a respins apelul intimatei-reclamante, nu a obligat-o pe

aceasta la cheltuieli de judecată în apel, conform art. 274 C. proc. civ.

Astfel, la dosarul de

apel exista factura privind onorariul de avocat în cuantum de 4.240 lei.

Recurenta a solicitat

cheltuieli de judecată atât oral, la data la care instanța de apel a rămas în pronunțare,

dar și prin notele scrise, însă acestea nu i-au fost acordate.

Dată fiind soluția

pronunțată în apel, se impunea obligarea intimatei reclamante la plata cheltuielilor

de judecată, reprezentând onorariul de avocat.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată că recursul declarat de reclamantă este fondat, iar recursul declarat

de pârâtă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Mai întâi, trebuie

precizat că susținerile din cadrul recursului declarat de pârâtă, privind

excepțiile inadmisibilității acțiunii și a lipsei de interes a reclamantei în

formularea acțiunii de recunoaștere, pe teritoriul României, a hotărârilor

străine, vor fi analizate ca apărări, iar nu ca motive de recurs.

Aceasta deoarece,

față de soluția pronunțată în apel, favorabilă pârâtei pe fondul cauzei, S.C. Frigoexpres

nu justifică interes în promovarea recursului, decât sub aspectul neacordării

cheltuielilor de judecată pretinse în apel, iar nu și în ceea ce privește soluționarea

cererii de recunoaștere, pe cale de excepție.

Nu se poate reține că

pârâta ar justifica interes în invocarea excepțiilor pe calea recursului, determinat

de eventualele consecințe pretinse de aceasta sub aspectul executării silite a

hotărârilor străine.

Interesul în

formularea unei acțiuni, respectiv a unei căi de atac sau a unei anumite

critici din cadrul căii de atac reprezintă folosul practic obținut de parte raportat

strict la faza procesuală respectivă și nu are legătură cu faza executării

silite, care este ulterioară celei de judecată.

Cu toate acestea, cum

cele două excepții reprezintă excepții de ordine publică și care pun în

discuție aspecte de legalitate, deci, sunt compatibile cu structura recursului,

ele vor fi analizate de această instanță ca apărări ale pârâtei, prioritar

susținerilor recurentei reclamante, în condițiile art. 137 C. proc. civ.

Din perspectiva celor

arătate mai sus, Înalta Curte consideră că ambele excepții sunt nefondate,

pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 66 alin.

(1) – Capitolul VI al Regulamentului CE nr. 44/2001 al Consiliului din 27

decembrie 2000, privind competența judiciară, recunoașterea și executarea

hotărârilor în materie civilă și comercială, dispozițiile acestui regulament se

aplică numai acțiunilor judiciare intentate și actelor autentice întocmite după

intrarea lui în vigoare, respectiv, pentru România, după data aderării la Uniunea Europeană, 1 ianuarie 2007.

În speță, acțiunea

finalizată prin hotărârile a căror recunoaștere a fost solicitată a fost

promovată la data de 6 martie 1998, după cum rezultă din conținutul hotărârii

din 23 noiembrie 1999 a Tribunalului de Comerț din Creteil (fila 2 din

hotărâre), în consecință, anterior intrării în vigoare a Regulamentului.

Prin urmare, nu sunt

incidente, în cauză, dispozițiile art. 33 alin. (1) – Capitolul III, Secțiunea

I, conform cărora recunoașterea unei hotărâri pronunțate într-un stat membru al

Uniunii Europene nu necesită parcurgerea vreunei proceduri speciale.

De asemenea, nu sunt

aplicabile nici dispozițiile de excepție prevăzute de art. 66 alin. (2) din

Regulament, care scutesc de urmarea vreunei proceduri recunoașterea și

executarea hotărârilor dintr-un stat membru în cazul acțiunilor introduse

anterior intrării în vigoare a documentului menționat, cu condiția ca hotărârea

să se fi pronunțat după acest moment și, bineînțeles, alături de celelalte

cerințe prevăzute la lit. a) și b) din text. În cauza de față, ambele hotărâri

ale instanțelor franceze au fost pronunțate anterior datei de 1 ianuarie 2007.

În plus, sunt neîntemeiate

susținerile potrivit cărora dispozițiile art. 66 alin. (1) se aplică doar în

cazul acțiunilor reglementate, sub aspectul competenței, în Capitolul I din

Regulament și printre care nu s-ar regăsi și cererea de recunoaștere a unei

hotărâri străine.

Textul de lege

sus-menționat face parte din Capitolul VI, intitulat „Dispoziții tranzitorii”,

fiind aplicabil tuturor categoriilor de acțiuni prevăzute în capitolele

precedente din Regulament, deci, și unei cereri de recunoaștere a unei hotărâri

străine. Aceasta în condițiile în care, în Capitolul VI, nu se face distincție,

în ceea ce privește aplicarea normelor din cuprinsul său, în raport de natura

acțiunii promovate sau de locul în ansamblul Regulamentului în care norma ce

reglementează o anumită acțiune se poziționează (capitol, secțiune).

În ceea ce privește art.

33 alin. (2) și (3) din Regulament, care ar permite promovarea acțiunii de

față, într-adevăr, dispozițiile legale menționate nu sunt incidente în cauză,

dar nu pentru motivul invocat de pârâtă, ci determinat de faptul că

Regulamentul în sine nu se aplică prezentei cauze față de data acțiunii

promovate pe rolul instanțelor franceze și de data hotărârilor a căror

recunoaștere a fost solicitată.

Prin urmare, este

necesară parcurgerea procedurii judiciare de recunoaștere, în condițiile

Convenției dintre România și Republica Franceză, privind asistența juridică în

materie civilă și comercială, semnată la Paris, la 5 noiembrie 1974, și ratificată prin Decretul nr. 77/1975, în vigoare la data cererii introductive,

acțiunea nefiind inadmisibilă sau lipsită de interes, contrar apărărilor

formulate de pârâtă.

Recursul declarat de

reclamantă este fondat.

Referitor la refuzul

instanțelor de a recunoaște hotărârile străine determinat de neapostilarea

acestora, critica nu vizează argumentele instanței de apel și, deci, nu va fi

analizată de Înalta Curte.

Curtea a respins

apelul declarat de partea sus-menționată, cu consecința menținerii soluției de

respingere a acțiunii, nu motivat de absența apostilei de pe hotărâri, care, de

altfel, nici nu era necesară potrivit art. 10 și 15 din Convenția de la Paris, ci de faptul că reclamanta nu a depus la dosar dovada rămânerii definitive în Franța a

hotărârilor în cauză, neîndeplinind, în consecință, cerința prevăzută în art. 15

alin. (1) lit. b) din Convenție.

Din această

perspectivă, Curtea de Apel a considerat în mod corect că dovada caracterului

executoriu al hotărârii nu înseamnă în mod necesar și dovada caracterului

definitiv al acesteia, în sensul legii străine.

Ca și în sistemul de

drept românesc, este posibil ca o hotărâre să fie executorie chiar dacă aceasta

este susceptibilă de exercitarea unei căi de atac, ordinare sau extraordinare.

Potrivit art. 15 alin.

(2) din Convenția de la Paris, „sunt considerate definitive hotărârile care nu

mai pot face obiectul…în Franța, unui recurs ordinar sau unui recurs în

casare”.

Cum, din înștiințarea

pârâtelor din prezenta cauză despre hotărârea Curții de Apel din Paris

efectuată de organul competent din Paris, rezultă că aceasta este supusă

recursului în anulare în termen de două luni de la respectiva înștiințare, în

mod corect, Curtea de Apel București a considerat că trebuie efectuate dovezi

privind caracterul definitiv al hotărârilor străine, simpla mențiune a

caracterului executoriu al hotărârii Curții de Apel din Paris nefiind suficientă

în acest sens.

Această cerință a

fost complinită, însă, în faza recursului, prin certificatul de nedepunere a

recursului, eliberat de Curtea de Casație (filele 20-22), din care rezultă că

nu s-a înregistrat niciun recurs împotriva deciziei din 9 ianuarie 2003 a

Curții de Apel din Paris, ceea ce înseamnă că aceasta a rămas definitivă.

Îndeplinirea

obligațiilor prevăzute în sarcina solicitantului recunoașterii, conform art. 21

lit. a) și b), constată de instanța de apel, și care nu a format obiect de

critică în dosarul de recurs de față, respectiv prezentarea copiilor de pe

hotărârile străine și a copiei certificate de pe citația adresată în termen

pârâtei Frigoexpres, lipsă la judecata apelului soluționat de Curtea de Apel

din Paris, traduse de persoană autorizată, alături de complinirea în recurs a

cerinței prevăzute la lit. c), referitoare la depunerea dovezii caracterului

definitiv al hotărârilor străine, o îndreptățesc pe reclamantă să obțină

recunoașterea acestor hotărâri pe teritoriul României.

În consecință, în

baza art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va

admite recursul declarat de reclamantă, va modifica, în parte, decizia atacată

și, pentru aceleași motive, în baza art. 296, va admite apelul declarat de

aceeași parte și va schimba, în tot, sentința atacată, în sensul că va dispune

recunoașterea, pe teritoriul României, a celor două hotărâri indicate în

cererea de chemare în judecată.

Va menține celelalte

dispoziții ale deciziei, cu privire la respingerea excepțiilor inadmisibilității

acțiunii și a lipsei de interes.

În ceea ce privește

recursul declarat de pârâtă, acesta este nefondat.

Singura chestiune

care a rămas în discuție din recursul pârâtei vizează cheltuielile de judecată

pretinse de aceasta în faza apelului.

Ca urmare, însă, a

soluției ce se va pronunța asupra recursului declarat de reclamantă, cu

consecința admiterii apelului declarat de aceasta și, respectiv, a acțiunii

introductive de instanță, pârâta este cea care, în final, reprezintă partea

căzută în pretenții în toate fazele procesuale, astfel încât nu are dreptul la

cheltuielile de judecată efectuate de ea în apel, nefiind îndeplinite

condițiile art. 274 C. proc. civ. în acest sens.

Prin urmare, nefiind

îndeplinite cerințele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., în baza art. 312 alin. (1), Înalta Curte va respinge recursul

declarat de SC F. SA, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta

SC W. SA

împotriva

deciziei nr. 54/ A din 25 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Modifică, în parte,

decizia recurată.

Admite apelul

declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 1372 din 20 noiembrie 2009 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Schimbă, în tot,

sentința, în sensul că recunoaște, pe teritoriul României, efectele hotărârii

din 23 noiembrie 1999 pronunțată de Tribunalul de Comerț din Creteil, cu nr. 1998/00937

și a Hotărârilor pronunțate la data de 9 ianuarie 2003, de Curtea de Apel

Paris, Camera a 5 a, Secția B, nr. 2000/10081, 2000/12723.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei, cu privire la respingerea excepției inadmisibilității

acțiunii și a lipsei de interes.

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC F. SA

împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 10 februarie 2012.