ÎCCJ, decizie (scj.ro #129113)

Cerere de încuviințare a executării silite a unei hotărâri străine. Cale de atac

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Hotărârea judecătorească. Exequator

Index alfabetic : exequator

- încuviințarea executării silite

- cale de atac

Legea nr. 105/1992, art. 168, art. 169, art. 174 alin. (2)

Exequatorul este un act de jurisdicție al instanței, pentru care este necesară parcurgerea a două etape: recunoașterea hotărârii străine și executarea hotărârii străine, cele două etape putând fi executate fie printr-un singur act de procedură, prin care se solicită atât recunoașterea autorității hotărârii străine, cât și încuviințarea executării acelei hotărâri, fie prin două cereri distincte adresate instanțelor naționale.

Existența celor două etape nu implică aplicarea unor proceduri distincte, respectiv cea din materia executării silite pentru încuviințarea unei asemenea executări, dacă cele două etape sunt exercitate separat, având în vedere faptul că procedura de exequator este unică, astfel încât și procedura de judecată este unică, astfel cum rezultă din art. 174 alin. (2) care face trimitere la aplicabilitatea art. 168 și art. 169 și în etapa de încuviințare a executării silite.

Astfel, întrucât în cadrul procedurii de exequator legea stabilește doar instanța de fond învestită cu soluționarea cererilor având acest obiect, fără a conține și dispoziții derogatorii de la dreptul comun, această procedură, sub ambele etape pe care le presupune, este supusă, conform dreptului comun în materie referitor la sentința pronunțată în primă instanță de tribunal, atât apelului, cât și recursului.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 456 din 12 februarie 2015

Notă : Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat a fost abrogat de Legea nr. 76/2012 la data de 15 februarie 2013.

Prin sentința civilă nr. 104/S din 27 mai 2014, pronunțată în dosarul nr. xx168/62/2011, Tribunalul Brașov, Secția I civilă a admis cererea formulată și precizată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B. și a încuviințat executarea silită a Hotărârii pronunțate la 30 mai 2003 de către Curtea Supremă de Justiție Ontario, în dosarul nr. 02-CV-238710 SR.

În considerentele sentinței, instanța de fond a reținut că hotărârea a cărei încuviințare la executare silită se solicită a fost învestită cu formulă executorie prin decizia civilă nr. 245/R din 06.10.2008 a Curții de Apel Brașov, constatându-se îndeplinite condițiile legale prevăzute de art. 167 din Legea nr. 105/1992. S-a constatat, totodată, că nu este prescris dreptul de a cere executarea silită potrivit legii române și s-a recunoscut caracterul executoriu al hotărârii.

Reținând aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 174 din Legea nr. 105/1992, instanța de fond a constatat că printr-o hotărâre irevocabilă s-a constatat că hotărârea străină a cărei încuviințare la executare silită se solicită îndeplinește cerințele legale prevăzute de art. 164 din același act normativ, respectiv că hotărârea străină este definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunțată, că instanța care a pronunțat-o a avut, potrivit legii menționate, competența să judece procesul și că există reciprocitate în ce privește efectele hotărârilor străine între România și statul instanței care a pronunțat hotărârea. De asemenea, s-a reținut îndeplinirea condițiilor suplimentare prevăzute de art. 174 din Legea nr. 105/1992, respectiv caracterul executoriu al hotărârii, potrivit legii instanței care a pronunțat-o și neprescrierea dreptului de a cere executarea silită, potrivit legii române.

Pârâtul B. a formulat apel împotriva sentinței de fond, solicitând admiterea apelului și schimbarea sentinței în sensul respingerii cererii reclamantului. Pârâtul a invocat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 245/R/06.10.2008 prin care s-a soluționat irevocabil o cerere anterioară a aceluiași reclamant vizând învestirea cu formulă executorie a hotărârii străine pronunțate de Curtea Superioară de Justiție Ontario. În cadrul acestui proces, instanța a încuviințat învestirea cu formulă executorie a hotărârii străine, dar a respins irevocabil solicitarea de încuviințare a executării silite. Pârâtul a apreciat că există autoritatea de lucru judecat, chiar dacă prima cerere viza doar încuviințarea executării silite imobiliare, iar în cadrul prezentului proces a solicitat încuviințarea executării silite sub toate formele prevăzute de lege. Pârâtul a mai invocat prescripția dreptului de a cere executarea silită, arătând că termenul de prescripție a început să curgă la data de 30.05.2003, neintervenind o întrerupere a acestui termen prin formularea cererii finalizate prin decizia civilă nr. 245/R/06.10.2008, în condițiile în care în acel proces a fost respinsă solicitarea de încuviințare a executării silite. Pe fondul cauzei, a arătat că hotărârea străină a cărei încuviințare la executare silită se solicită de către reclamant a fost anulată în mod expres de Curtea Superioară de Justiție din Ontario, prin hotărârea din data de 28.10.2008, pronunțată în dosarul nr. 02-CV-238710SR.

Învestită cu problema de drept a calificării căii de atac declarată în cauză, instanța de control judiciar a apreciat că în speță sunt incidente prevederile dreptului comun în materia încuviințării executării silite, în condițiile în care Legea nr. 105/1992 nu prevede în mod expres calea de atac. În consecință, față de art. 3731 alin. (5) teza I C. proc. civ. din 1865, instanța a invocat excepția inadmisibilității căii de atac.

Prin decizia civilă nr. 833/R din 22 august 2014, Curtea de Apel Brașov, Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale a respins ca inadmisibilă calea de atac declarată de pârâtul B.

În considerentele deciziei, instanța de control judiciar a apreciat aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 3731 alin. (5) teza I C. proc. civ. din 1865, care prevede că încheierea prin care s-a admis cererea de încuviințare a executării silite nu este supusă nici unei căi de atac. A considerat că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 299 și art. 282 C. proc. civ. din 1865, procedurile contencioase încetând la momentul obținerii titlului executoriu.

Raportat la textul legal considerat aplicabil speței, instanța de control judiciar a reținut că pârâtul nu are la dispoziție o cale legală împotriva sentinței prin care a fost încuviințată executarea silită a hotărârii străine.

Decizia Curții de Apel Brașov a fost contestată pe calea recursului de către pârâtul B., care a solicitat admiterea recursului și casarea hotărârii contestate cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Pârâtul a invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865, criticând decizia Curții de apel din perspectiva greșitei aplicări a legii, considerând că în mod nelegal instanța inferioară a apreciat incidența în cauză a dispozițiilor cuprinse în capitolul referitor la executarea silită. A arătat că dreptul comun în materia procesului civil este reprezentat de dispozițiile art. 282 și art. 2821 C. proc. civ. din 1865, căile de atac reglementate în diferite alte materii sau cu privire la alte tipuri de cauze reprezentând normele derogatorii de la dreptul comun. În aceste condiții, textul art. 174 din Legea nr. 105/1992 care face trimitere la dreptul comun aplicabil judecării cauzei trebuie interpretat doar prin raportare la normele generale care reglementează căile de atac în procedura civilă națională.

Prin întâmpinare, reclamantul A. a invocat excepția inadmisibilității recursului, susținând că față de obiectul cererii de chemare în judecată - încuviințare executare silită - legea este imperativă în sensul stabilirii caracterului irevocabil al încheierii de încuviințare a unei asemenea executări, așa cum a apreciat și instanța inferioară

De asemenea, după închiderea dezbaterilor și acordarea cuvântului, reclamantul a invocat și excepția nulității cererii de recurs, în temeiul art. 3021 lit. c) C. proc. civ. din 1865.

Nu au fost administrate înscrisuri noi în cadrul recursului.

Examinând cu prioritate excepțiile invocate de intimat, conform art. 137 C. proc. civ., instanța a reținut următoarele:

Excepția nulității cererii de recurs întemeiată pe dispozițiile art. 3041 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. este apreciată ca neîntemeiată, instanța reținând că în cadrul memoriului de recurs pot fi identificate critici ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 1 și 9 C. proc. civ. În consecință, excepția invocată de reclamant a fost respinsă ca neîntemeiată.

Excepția inadmisibilității recursului, unită cu fondul cauzei, este apreciată ca neîntemeiată, motivat de faptul că fundamentul recursului declarat de pârâtul B. este reprezentat de greșita apreciere efectuată de instanța de apel cu privire la calea de atac cu care a fost învestită, această instanță apreciind la momentul pronunțării deciziei atacate în prezenta instanță că este învestită cu soluționarea unui recurs, aspect dedus din modalitatea de constituire a completului de judecată ce a fost format din 3 judecători. În consecință, nu poate fi reținută susținerea reclamantului referitor la inadmisibilitatea prezentului recurs, excepție întemeiată tocmai pe considerentele deciziei instanței inferioare cu privire la chiar calea de atac cu care a fost învestită, deși nu există o pronunțare expresă în acest sens, și cu privire la inadmisibilitatea oricărei căi de atac ce ar putea fi declarată împotriva sentinței de fond. Așa cum s-a arătat, prin recursul declarat împotriva deciziei Curții de apel, pârâtul a criticat chiar aspectul referitor la calificarea efectuată de această instanță cu privire la calea de atac cu care a fost învestită, el apreciind că s-a produs o interpretare și aplicare greșită a legii, în opinia sa Curtea de apel trebuind să soluționeze calea de atac ca fiind apel, iar nu recurs, susținând, totodată, admisibilitatea căii de atac împotriva sentinței de fond. De altfel, acesta a fost și considerentul pentru care s-a dispus unirea excepției de inadmisibilitate cu fondul cauzei, ea neputând fi analizată decât în contextul criticilor formulate de pârât.

Pe fondul cauzei, se rețin următoarele: reclamantul a învestit instanța de fond cu o cerere vizând încuviințarea executării silite a unei hotărâri străine, respectiv a Hotărârii pronunțate la 30 mai 2003 de către Curtea Supremă de Justiție Ontario. Curtea de Apel Brașov, învestită cu soluționarea căii de atac declarată de pârât împotriva sentinței instanței de fond a apreciat, în raport de obiectul cauzei - încuviințare executare silită - și de dispozițiile Legii nr. 105/1992, aplicabilă prezentului litigiu, coroborate cu dispozițiile vechiului Cod de procedură civilă, că în lipsa unei prevederi exprese în legea specială devine aplicabil dreptul comun în materie; or, în materia executării silite hotărârea prin care a fost încuviințată executarea silită nu este supusă nici unei căi de atac.

Înalta Curte apreciază, raportat la criticile formulate și la apărările invocate, că instanța inferioară a interpretat greșit legea, fapt ce a condus la o aplicare greșită a acesteia. Concluzia interpretării și aplicării greșite a legii este dedus din specificul procedurii de exequator. Astfel, exequatorul este un act de jurisdicție al instanței, pentru care este necesară parcurgerea a două etape: recunoașterea hotărârii străine și executarea hotărârii străine. Obiectul exequatorului este reprezentat de procedura prin care se acordă pe teritoriul național forță exexutorie unei hotărâri judecătorești străine. Prin exequator hotărârea străină dobândește atât autoritate de lucru judecat, cât și forță executorie, adică posibilitatea executării ei față de cei obligați și care nu au adus-o la îndeplinire de bună voie. Cele două etape ale procedurii de exequator pot fi executate printr-un singur act de procedură, prin care se solicită atât recunoașterea autorității hotărârii străine, cât și încuviințarea executării acelei hotărâri, în egală măsură, cele două etape pot fi executate separat, prin două cereri distincte adresate instanțelor naționale. Legea nr. 105/1992 nu prevede în mod expres că cele două etape trebuie exercitate separat; or, dacă nu există interdicție expresă în cuprinsul legii cu privire la acest aspect, concluzia care se desprinde este aceea că cele două etape pot fi exercitate concomitent, instanța fiind abilitată printr-o cerere unică să se pronunțe atât asupra recunoașterii autorității hotărârii străine pe teritoriul național, cât și cu privire la încuviințarea executării silite a acelei hotărâri.

Esențial în prezenta cauză este faptul că procedura este una unică, raportată la dreptul comun în materie, în absența unor norme derogatorii în legea specială, indiferent dacă cele două etape sunt exercitate concomitent sau separat.

În speță, reclamantul a înțeles să își exercite dreptul prin două cereri distincte, solicitând inițial recunoașterea hotărârii străine, iar ulterior, după rămânerea irevocabilă a hotărârii de recunoaștere a hotărârii străine, formulând o cerere de încuviințare a executării silite, ce face obiectul prezentei cauze.

Curtea de apel învestită cu calea de atac declarată de pârât împotriva sentinței pronunțate de tribunal, indusă în eroare de obiectul cauzei - încuviințare executare silită -, a apreciat greșit asupra dreptului comun aplicabil, în lipsa prevederilor derogatorii din cuprinsul legii speciale - Legea nr. 105/1992. Instanța nu a observat că deși legea specială reglementează distinct cele două etape - recunoașterea hotărârii străine și încuviințarea executării silite a acesteia - prevede totuși o procedură unică pentru soluționarea acestora. Astfel, condițiile și procedura pentru recunoașterea hotărârii străine sunt reglementate de dispozițiile art. 167 - 172 din Legea nr. 105/1992, iar încuviințarea executării silite este reglementată de dispozițiile art. 173 - 178 din aceeași lege. Instanța inferioară nu a observat dispozițiile art. 174 alin. (2) din Legea nr. 105/1992 care menționează că prevederile art. 168 și art. 169 din lege se aplică în mod corespunzător și în cadrul procedurii de încuviințare a executării silite a hotărârii străine. Textele normative la care face trimitere, în sensul aplicabilității lor, art. 174 alin. (2) din Legea nr. 105/1992 prevăd o competență specială a tribunalului, ca primă instanță, în soluționarea cererii de recunoaștere a hotărârii străine și, implicit, a încuviințării executării silite a acelei hotărâri. Aceleași texte legale nu prevăd căile de atac împotriva sentinței pronunțate de tribunal, concluzia ce se impune fiind aceea a exercitării căilor de atac potrivit dreptului comun în materie. Potrivit dreptului comun în materie, cu excepția unor dispoziții exprese ale legii, sentința tribunalului poate fi atacată cu apel și recurs. Potrivit dreptului comun, astfel cum era reglementat în vechiul cod de procedură civilă, nu există situații în care sentința pronunțată de tribunal să nu poată fi atacată la instanța superioară, dispoziții derogatorii fiind adoptate prin legi speciale doar în ceea ce privește calea efectivă de atac ce poate fi exercitată împotriva acestei sentințe. Este vorba, de exemplu, de materia insolvenței, unde legiuitorul a prevăzut în mod expres că împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorul sindic se poate exercita doar calea de atac a recursului, fiind exclus apelul în această procedură. Esențial este faptul că sentința pronunțată de tribunal, în primă instanță, este întotdeauna supusă căilor de atac, diferența fiind determinată doar în ce privește numărul gradelor de jurisdicție și numai dacă această excepție este reglementată în mod expres prin legi speciale.

În cadrul procedurii de exequator, legea stabilește doar instanța de fond învestită cu soluționarea cererilor având acest obiect, fără a conține și dispoziții derogatorii de la dreptul comun. În lipsa prevederilor derogatorii, procedura de exequator, sub ambele etape pe care le presupune, este supusă, conform dreptului comun în materie referitor la sentința pronunțată în primă instanță de tribunal, atât apelului, cât și recursului.

Curtea de apel, judecând în complet specific recursului, fără a exista o pronunțare expresă asupra căii de atac cu care a fost învestită, deși pârâtul și-a intitulat-o cerere de apel, a apreciat asupra inadmisibilității acestei căi de atac, recurgând la dispozițiile ce reglementează executarea silită. Totuși, se observă că instanța a aplicat trunchiat această procedură doar în ceea ce privește calea de atac, fără a analiza învestirea expresă a tribunalului ca instanță de fond. Or, o procedură jurisdicțională nu poate fi aplicată doar parțial, ci doar în întregul său. Potrivit dreptului comun în materia executării silite, cererea de încuviințare a executării silite este de competența instanței de executare, care este întotdeauna judecătoria. Curtea de apel a reținut aplicabilitatea procedurii ce reglementează executarea silită cu privire doar la calea de atac, procedând, astfel, la o aplicabilitate parțială a procedurii apreciate ca fiind dreptul comun în raport de obiectul cauzei.

Însă, prin aplicarea dispozițiilor art. 168 și art. 169 din Legea nr. 105/1992 și în cadrul etapei de încuviințare silită a executării hotărârii străine, conform art. 174 alin. (2) din aceeași lege, se crează și pentru cererea de încuviințare a executării silite a hotărârii străine cadrul procesual ce trebuie aplicat, respectiv cel al căilor de atac de drept comun. Concluzia este logică, întrucât nu pot exista două proceduri distincte ce ar fi aplicabile în aceeași cauză, raportat doar la modalitatea în care se formulează o cerere de exequator; mai exact, în măsura în care printr-o cerere unică se solicită atât recunoașterea hotărârii străine, cât și încuviințarea executării sale silite, procedura este cea a dreptului comun din perspectiva căilor de atac, iar în cazul în care se formulează cereri distincte se aplică proceduri diferite cu privire la căile de atac, una pentru recunoaștere și alta pentru încuviințarea executării silite. Subliniem faptul că procedura de exequator este una unică, dar care presupune două etape. Existența celor două etape nu implică aplicarea unor proceduri distincte, respectiv cea din materia executării silite pentru încuviințarea unei asemenea executări, dacă cele două etape sunt exercitate separat. Procedura de exequator fiind unică, tot astfel și procedura de judecată este unică, astfel cum rezultă din art. 174 alin. (2) care face trimitere la aplicabilitatea art. 168 și art. 169 și în etapa de încuviințare a executării silite.

Pe cale de consecință, având în vedere considerentele expuse, excepția de inadmisibilitate invocată de reclamant a fost respinsă ca nefondată.

Totodată, în temeiul art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 1 și 9 C. proc. civ., constatând că instanța, prin interpretarea și aplicarea greșită a legii, nu a fost constituită potrivit dispozițiilor legale, a admis recursul declarat în cauză, a casat decizia recurată și a trimis cauza la aceeași instanță pentru soluționarea apelului declarat în cauză.