ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1/2017

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 104/S din 27 mai 2014, pronunțată în dosarul nr. x/2011, Tribunalul Brașov, secția I civilă a admis cererea formulată și precizată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B. și a încuviințat executarea silită a Hotărârii pronunțate la 30 mai 2003 de către Curtea Supremă de Justiție Ontario, în dosarul nr. 02-CV-238710 SR.

În considerentele sentinței, instanța de fond a reținut că hotărârea a cărei încuviințare la executare silită se solicită a fost investită cu formulă executorie prin decizia civilă nr. 245/R din 06.10.2008 a Curții de Apel Brașov, constatându-se îndeplinite condițiile legale prevăzute de art. 167 din Legea nr. 105/1992. S-a constatat, totodată, că nu este prescris dreptul de a cere executarea silită potrivit legii române și s-a recunoscut caracterul executoriu al hotărârii.

Reținând aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 174 din Legea nr. 105/1992, instanța de fond a constatat că printr-o hotărâre irevocabilă s-a constatat că hotărârea străină a cărei încuviințare la executare silită se solicită îndeplinește cerințele legale prevăzute de art. 164 din același act normativ, respectiv că hotărârea străină este definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunțată, că instanța care a pronunțat-o a avut, potrivit legii menționate, competența să judece procesul și că există reciprocitate în ce privește efectele hotărârilor străine între România și statul instanței care a pronunțat hotărârea. De asemenea, s-a reținut îndeplinirea condițiilor suplimentare prevăzute de art. 174 din Legea nr. 105/1992, respectiv caracterul executoriu al hotărârii, potrivit legii instanței care a pronunțat-o și neprescrierea dreptului de a cere executarea silită, potrivit legii române.

Pârâtul B. a formulat apel împotriva sentinței de fond, solicitând admiterea acestuia și schimbarea sentinței în sensul respingerii cererii reclamantului.

Prin decizia civilă nr. 833/R din 22 august 2014, Curtea de Apel Brașov, secția Civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale a respins ca inadmisibilă calea de atac declarată de reclamantul B..

În considerentele deciziei, instanța de control judiciar a apreciat aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 373

1

alin. (5) teza I C. proc. civ. din 1865, care prevede că încheierea prin care s-a admis cererea de încuviințare a executării silite nu este supusă nici unei căi de atac. A considerat că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 299 și 282 C. proc. civ. din 1865, procedurile contencioase încetând la momentul obținerii titlului executoriu.

Raportat la textul legal considerat aplicabil speței, instanța de control judiciar a reținut că pârâtul nu are la dispoziție o cale legală împotriva sentinței prin care a fost încuviințată executarea silită a hotărârii străine.

Decizia Curții de Apel Brașov a fost contestată pe calea recursului de către pârâtul B., care a solicitat admiterea recursului și casarea hotărârii contestate cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin decizia nr. 456 pronunțată la data de 12.05.2015 de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a respins excepția inadmisibilității recursului; s-a respins excepția nulității cererii de recurs; s-a admis recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 83/R din 22 august 2014 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale; s-a casat decizia recurată și s-a trimis cauza la aceeași instanță pentru soluționarea apelului.

În rejudecare după casare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Brașov sub nr. x/2011*.

Prin decizia nr. 411/Ap/2016 din 15.03.2016, Curtea de Apel Brașov, secția Civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinței civile nr. 104/S/2014, a Tribunalului Brașov, pe care a păstrat-o; totodată a obligat pârâtul B. să plătească reclamantului A. suma de 8910 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat în apel și a respins restul pretențiilor privind cheltuielile de judecată din prima instanță.

Pentru a pronunța această decizie, instanța a reținut, în esență, cu privire la primul motiv de apel, că acesta a rămas fără obiect, instanța supremă statuând că sentința este supusă căilor de atac ale apelului și recursului.

În ceea ce privește motivul referitor la autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 245/R/2008, a Curții de Apel Brașov, s-a reținut că acesta nu poate fi primit cât timp prin acea hotărâre, instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra fondului cererii de încuviințare a executării silite, condiție cerută de art. 1201 C. civ. (vechi).

Instanța de apel a reținut că cerința judecății pe fond nu este îndeplinită în speță, unde prin decizia civilă nr. 245/R/2008, Curtea de apel Brașov a respins cererea de încuviințare a executării silite pe motiv că imobilul urmărit nu se mai afla în proprietatea pârâtului-debitor B., deci nu a cercetat pe fondul dreptului capătul de cerere prin care s-a solicitat încuviințarea executării silite și în consecință nu există autoritate de lucru judecat.

Totodată, instanța de apel a reținut că prin cererea adresată tribunalului, reclamantul a solicitat încuviințarea executării silite a hotărârii judecătorești pronunțată de Curtea Supremă de Justiție Ontario, fără ca în petitul acțiunii să specifice vreo formă a executării, de unde concluzia că solicitarea a purtat asupra tuturor formelor de executare, aici fiind de amintit că potrivit art. 371 alin. (3) C. proc. civ., executarea silită are loc în oricare dintre formele prevăzute de lege, simultan sau succesiv, până la realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu.

Mai mult, în sistemul execuțional român, odată încuviințată executarea silită, executorul judecătoresc este îndreptățit să procedeze la executarea silită în oricare dintre formele prevăzute de lege, cum statuează expres art. 373

1

alin. C. proc. civ.. Drept urmare, aserțiunea din apel că nelegal s-ar fi luat în considerare o veritabilă cerere de completare a cererii inițiale, cu nesocotirea prevederilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ., nu a fost primită, nefiind cazul unei completări, din moment ce capătul din cererea inițială are ca obiect încuviințarea executării silite fără vreo altă precizare.

Faptul că în finalul motivelor cererii, reclamantul a solicitat încuviințarea executării silite asupra unui anumit imobil, nu schimbă datele problemei, a mai reținut instanța de apel, întrucât în cadrul executării silite și creditorul trebuie să aibă rol activ și să sprijine activitatea executorului judecătoresc prin identificarea unor bunuri urmăribile, încât simpla solicitare a executării unui anumit bun nu poate avea decât această semnificație, dar nu i se poate răpi creditorului dreptul de a solicita executarea în toate formele în vederea realizării integrale a creanței sale. De altfel, prima instanță s-a limitat a admite cererea cum a fost formulată și a încuviințat executarea silită fără a face vorbire de așa-zisa completare, la care pârâtul nu s-a opus.

S-a mai reținut că prin sentința civilă nr. 11662/2010 a Judecătoriei Brașov, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 626/2014 a Tribunalului Brașov, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare prin care a fost înstrăinat de pârât imobilul pentru care, în finalul motivelor din cererea de încuviințare s-a solicitat executarea, astfel că bunul s-a reîntors în patrimoniul pârâtului-debitor și poate fi urmărit silit conform art. 371

6

alin. (2) C. proc. civ.

Instanța de apel a respins și motivul prin care s-a invocat excepția de prescripție a dreptului de a cere executarea silită, reținând, contrar criticilor din apel, că termenul a fost întrerupt, iar prescripția nu s-a împlinit.

Astfel, conform art. 405 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a reținut că dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. În cazul unui termen de prescripție, acesta este susceptibil de suspendare sau întrerupere, fiind de amintit prevederile art. 405

1

lit. c) C. proc. civ., după care cursul prescripției se suspendă cât timp debitorul își sustrage veniturile și bunurile de la urmărire și art. 405

2

lit. b) C. proc. civ., conform cu care cursul prescripției se întrerupe pe data depunerii cererii de executare, însoțită de titlul executoriu, chiar dacă a fost adresată unui organ de executare necompetent.

Totodată, s-a reținut că în termenii art. 374 alin. (3) C. proc. civ., încuviințarea executării silite în România a hotărârilor date în țări străine se face potrivit legii speciale, în cauză fiind incidente prevederile speciale din Legea nr. 105/1992, respectiv art. 167-172, ce reglementează recunoașterea hotărârii străine și art. 173-178, privitoare la încuviințarea executării silite.

Așa cum a reținut instanța supremă prin decizia de casare, creditorul se poate adresa tribunalului cu o singură cerere prin care să solicite întreaga procedură de exequatur, recunoaștere și încuviințare, sau separat prin cereri distincte, prima fiind cea de recunoaștere. Trebuie reținut că în sistemul de drept internațional privat, reglementat de Legea nr. 105/1992, hotărârea judecătorească străină dobândește deplină autoritate de lucru judecat și forță executorie numai prin parcurgerea ambelor etape, încât fiecare dintre acestea au natura unor cereri de executare silită, dat fiind că în absența unei hotărâri de exequatur, urmărirea nu poate fi declanșată.

În consecință, instanța de apel a reținut că prin introducerea cererii de recunoaștere a hotărârii străine și admiterea acesteia se produce efectul întreruptiv de prescripție, conform art. 405

2

lit. b) C. proc. civ., întrerupere care generează curgerea unui nou termen de aceeași durată, de 3 ani în speță, cum dispune expres art. 405

2

alin. (2) C. proc. civ.

Instanța de apel a mai reținut că, în cauză, recunoașterea hotărârii străine a avut loc prin decizia civilă nr. 245/R/06.10.2008, în urma cererii formulată de reclamant în anul 2005 (deci în cadrul termenului de prescripție), astfel că termenul de prescripție, care într-adevăr a început să curgă în anul 2003, s-a întrerupt, un nou termen de 3 ani începând să curgă de la data de 06.10.2008. Cererea de încuviințare a executării silite a fost introdusă la data de 29.09.2011, deci în cadrul termenului de prescripție de 3 ani, astfel că excepția nu a fost primită.

Instanța de apel a reținut că, pe fondul cauzei, nu se aduce vreo critică asupra greșitei aplicări a prevederilor art. 173-178 din Legea nr. 105/1992, ci doar se face vorbire de o altă hotărâre străină, dată de aceeași instanță din Ontario, dar care nu a anulat titlul executoriu, cum eronat se susține, ci nu a mai permis executarea pe teritoriul statului străin, fără efecte însă în România.

Apelantul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată către intimat în cuantum de 8910 RON, reprezentând onorariu de avocat justificat cu chitanțele depuse la dosar în primul ciclu procesual în apel, în judecata recursului și rejudecarea în apel după casare, fiind respinse pretențiile pentru judecata în primă instanță întrucât deși tribunalul nu s-a pronunțat asupra acestor cheltuieli, reclamantul nu a declarat apel pe acest considerent.

Împotriva deciziei nr. 411/Ap/2016 din 15.03.2016, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă, a declarat recurs pârâtul B., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea în totalitate a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului și respingerii cererii de încuviințare a executării silite introduse inițial, precum și obligarea intimatului la suportarea cheltuielilor de judecată aferente tuturor fazelor procesuale.

În argumentarea memoriului de recurs, după evocarea parcursului procesual al cauzei, recurentul-pârât susține că decizia instanței de apel este nelegală, intrând sub incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (1865), fiind pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale aplicabile, respectiv a art. 1201 C. civ. (1864), art. 371

1

alin. (3), art. 373

1

alin. (3), art. 132 alin. (1), art. 405 alin. (1), art. 274 C. proc. civ. (1865), art. 16 din Decretul-Lege nr. 167/1958, art. 167 - 168, art. 173 - 178 din Legea nr. 105/1992.

Într-o primă critică, recurentul-pârât susține că instanța a aplicat greșit dispozițiile art. 1201 C. civ. (1864), art. 371

1

alin. (3) și art. 373

1

alin. (3) C. proc. civ. (1865) în soluționarea motivului de apel referitor la incidența autorității de lucru judecat cu referire la decizia civilă nr. 245/R/6.10.2008.

În acest context, se arată că prin apelul declarat a susținut că cererea soluționată pe fond prin decizia civilă nr. 245/R/2008 de către Curtea de Apel Brașov și cea care face obiectul prezentei cauze au aceleași părți, același obiect și aceeași cauză și este astfel împiedicată pronunțarea unei noi hotărâri cu același conținut. Astfel, prin această decizie, definitivă și irevocabilă, Curtea de Apel Brașov a respins cererea de încuviințare a executării silite a hotărârii străine pronunțate de Curtea Superioară de Justiție din Ontario, Canada, instanța evocând fondul cererii, chiar dacă rațiunea pentru care a respins cererea nu privea exclusiv îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 173 - 178 din Legea nr. 105/1992. De asemenea, cererea care face obiectul prezentului dosar are exact același obiect, respectiv încuviințarea executării silite a aceleiași hotărâri judecătorești străine, în contradictoriu cu aceeași parte și cu privire la același imobil.

Recurentul-pârât susține că, probabil, pentru a încerca să evite invocarea acestei excepții, printr-o cerere intitulată "de îndreptare a erorii materiale" depusă în dosarul de fond, reclamantul a arătat că "în mod eronat" a solicitat doar executarea silită imobiliară, precizând că se referă la toate formele de executare (mobiliară, imobiliară și prin poprire), încercând să creeze o distincție artificială între cele două cereri.

Recurentul-pârât susține că în apel a arătat că această cerere este o modificare a cererii introductive și că prima instanță nu a calificat-o ca atare, nu a comunicat-o și nu i-a permis să formuleze apărări cu privire la aceasta, încălcându-i astfel dreptul la apărare și la un proces echitabil.

Instanța de apel a motivat respingerea acestui motiv de apel prin aceea că, în conformitate cu prevederile art. 371

1

alin. (3), art. 373

1

alin. (3) C. proc. civ. (1865), executarea silită are loc în oricare dintre formele prevăzute de lege, simultan sau succesiv și, ca atare, este irelevant dacă intimatul-reclamant a cerut încuviințarea executării silite cu referire la un anumit bun sau și în alte modalități.

Astfel, recurentul-pârât susține că instanța de apel opinează în sensul că cererea "de îndreptare a erorii materiale" formulată de intimatul-reclamant nu a avut efectul completării sau modificării cererii introductive, cât timp se solicitase deja încuviințarea executării silite, iar aceasta, de drept, privește executarea în toate formele prevăzute de lege.

Totuși, arată recurentul-pârât, instanța de apel nu duce acest raționament până la concluzia sa finală, neaplicându-l și hotărârii fața de care s-a invocat autoritatea de lucru judecat.

Recurentul-pârât mai arată că, dacă se adoptă această interpretare, rezultă că nu doar cererea de încuviințare din prezentul dosar ar avea ca finalitate încuviințarea executării silite în toate formele ei, ci și decizia civilă nr. 245/R/2008.

Astfel, îmbrățișând interpretarea conform căreia, indiferent dacă încuviințarea executării silite a fost cerută cu privire la un anumit bun sau în general, în toate formele sale, hotărârea pronunțată are ca efect încuviințarea acesteia în condițiile art. 371

1

alin. (3) C. proc. civ. (1865), rezultă că și cererea ce a făcut obiectul dosar civ. nr. x/2005 trebuie înțeleasă ca referindu-se la încuviințarea executării silite în toate modalitățile legale.

Altfel spus, opinează recurentul-pârât, dacă instanța nu poate admite executarea silită numai într-o modalitate specifică, înseamnă că nici nu o poate respinge numai cu privire la o modalitate specifică, de unde rezultă ca soluția de respingere a cererii de încuviințare pronunțată prin decizia civilă nr. 245/R/2008 se referă la executarea silită în toate modalitățile ei, și nu doar la executarea silită a unui anumit bun.

Într-adevar, în această interpretare, susține recurentul-pârât, motivarea deciziei civile nr. 245/R/2008 (cu referire la lipsa calității de proprietar asupra imobilului) apare ca fiind eronată, însă caracterul său irevocabil nu poate fi știrbit.

In acest context, recurentul-pârât susține că se impune cu și mai multă forță concluzia că judecarea pe fond a prezentei cereri este împiedicată de autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 245/R/2008, ambele fiind cereri de încuviințare a executării silite a aceleiași hotărâri, judecate între aceleași părți și având aceleași temeiuri faptice și juridice.

Într-o altă critică, recurentul-pârât susține aplicarea greșită a prevederilor art. 86 și art. 132 alin. (1) C. proc. civ. (1865), precizând că, așa cum a invocat în cuprinsul motivelor de apel, cererea "de îndreptare" depusă de reclamant era în fapt o completare a cererii introductive, formulată cu mult după trecerea primei zile de înfățișare, astfel că instanța era obligată, în temeiul art. 132 alin. (1) C. proc. civ. (1865), să acorde un termen de judecată și să o comunice celeilalte părți, pentru a se putea discuta în cunoștință de cauză o eventuală tardivitate a acesteia sau pentru ca partea să-și expună un punct de vedere, prin formularea unei întâmpinări.

În acest context, recurentul-pârât susține că instanța de fond a încălcat principiul contradictorialității și dreptul său la un proces echitabil, iar instanța de apel a aplicat greșit prevederile legale mai sus identificate în respingerea acestui motiv de apel.

De altfel, opinează recurentul-pârât, aplicarea corectă a acestor dispoziții legale ar fi condus, din nou, la incidența în cauză a autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 245/R/2008, existând tripla identitate cerută de către lege, în condițiile în care cererea de încuviințare a executării silite ar fi avut ca obiect doar imobilul asupra căruia nu deținea la acea dată vreun drept de proprietate.

În continuare, recurentul-pârât invocă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 405 alin. (1) C. proc. civ. (1865) și art. 16 din Decretul-Lege nr. 167/1958, susținând că un al doilea motiv de apel înlăturat în mod greșit de instanța de apel privește excepția prescripției dreptului de a cere executarea silită.

În acest context, se susține că prin apelul formulat a arătat că dispozițiile art. 174 lit. b) din Legea 105/1992 nu permit încuviințarea executării unei hotărâri judecătorești străine cu privire la care a intervenit prescripția dreptului de a cere executarea silită conform legii române. Astfel, a susținut ca termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită conform legii române a început să curgă la data de 30.05.2003 și a fost întrerupt prin introducerea cererii de recunoaștere a hotărârii străine și încuviințare a executării silite, cererea înregistrată sub nr. x/2005, care a fost admisă numai în parte prin decizia civilă nr. 245/R/6.10.2008 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, fiind respinsă încuviințarea executării silite.

Recurentul-pârât susține că, prin hotărârea recurată, instanța de apel a apreciat în mod corect că înregistrarea acestei cereri în anul 2005 (cu mai puțin de 3 ani de la pronunțarea hotărârii străine) a fost făcută în termen, însă a considerat în mod eronat că ar fi întrerupt termenul de prescripție, aplicând astfel greșit dispozițiile art. 16 și 17 din Decretul-Lege nr. 167/1958.

Astfel, conform art. 16 din acest act normativ, prescripția se poate întrerupe în doar trei situații - recunoașterea creanței de către debitor, introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitraj și efectuarea unui act începător de executare.

In speță, susține recurentul-pârât, nu a intervenit recunoașterea creanței iar cererea de recunoaștere a hotărârii străine nu echivalează cu o cerere care pune în discuție fondul creanței, pentru a putea fi aplicabil cazul de întrerupere prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul-Lege nr. 167/1958.

Se mai arată că, în acest caz, cererea înregistrată sub nr. x/2005 ar fi putut întrerupe termenul de prescripție doar dacă ar putea fi calificată drept un act începător de executare, apreciind că privește formalități prealabile declanșării executării silite, totodată, subliniindu-se că, totuși, în practica judecătorească s-a reținut în mod constant că cererea de executare nu reprezintă un act începător susceptibil a întrerupe termenul de prescripție dacă nu a fost continuată și confirmată prin încuviințarea executării silite.

Or, în speță, cererea de încuviințare a executării silite formulată de creditor a fost în cele din urmă respinsă de instanța de judecată prin decizia civilă nr. 245/R/2008, neputând deci produce efectul interuptiv al termenului de prescripție, momentul de la care aceasta începea să curgă rămânând același, 30.05.2003 și doar cererea de recunoaștere a hotărârii străine nu poate avea efectul întreruperii termenului de prescripție, nefiind nici o judecată pe fond, nici un act începător de executare, mai susține recurentul-pârât.

Într-o altă critică, recurentul-pârât invocă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 167, art. 173 -178 din Legea nr. 105/1992 susținând că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale ce guvernează procedura încuviințării executării silite a hotărârii străine, neobservând faptul că efectele hotărârii exhibate de intimatul-reclamant sunt paralizate de o altă hotărâre judecătorească, pronunțată în procedura falimentului personal, prin care pârâtul a fost descărcat de toate datoriile, inclusiv de cea ce face obiectul hotărârii.

În acest context, se susține că ordinea juridică nu poate diferi de la stat la stat și o hotărâre care nu mai poate produce efecte în statul în care a fost pronunțată nu mai produce efecte nicăieri, fiind evident că motivul pentru care intimatul-reclamant insistă de peste 13 ani să obțină executarea hotărârii în România și nu în Canada, țara în care ambele părți locuiesc și unde se găsesc majoritatea bunurilor pârâtului, este că aceasta nu mai produce efecte pe teritoriul canadian.

Recurentul-pârât arată că, în condițiile în care a beneficiat de procedura falimentului personal și nu mai are obligații pecuniare față de dl. A. în Canada, demersurile acestuia pe teritoriul României forțează legea și morala pentru a produce un rezultat ce nu poate fi primit - renașterea unei creanțe ce a încetat să existe de mai mult de șapte ani.

Consideră recurentul-pârât că ignorând aceste aspecte, instanța de apel a aplicat greșit prevederile Legii nr. 105/1992, cu referire specială la condiția prevăzută de art. 167 alin. (1) lit. a), apreciind că hotărârea judecătorească pronunțată de instanța canadiană în procedura falimentului personal, respectiv hotărârea din 28.10.2008, pronunțată de Curtea Superioară de Justiție din Ontario în dosarul 02-CV-238710SR, lipsește de caracter definitiv hotărârea cu privire la care se solicită încuviințarea executării silite în prezenta cauză.

Într-o ultimă critică, recurentul-pârât invocă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. (1865), solicitând, în condițiile în care instanța de recurs va înlătura toate motivele de nelegalitate și va menține pe fond decizia recurată, modificarea acesteia în parte cu privire la modalitatea în care au fost acordate cheltuielile de judecată.

În acest sens, recurentul-pârât susține că prezenta cauză s-a aflat la al doilea ciclu procesual în apel, după ce apelul său a fost inițial respins ca inadmisibil, iar instanța supremă a casat respectiva decizie și a trimis cauza spre rejudecare, context în care în mod greșit instanța de apel a acordat intimatului-reclamant nu doar cheltuielile dovedite în acest ciclu procesual, dar si cele din prima judecată în apel și cele din recurs.

Astfel, recurentul-pârât susține că a câștigat recursul, iar intimatul-reclamant a căzut în pretenții cu privire la aceasta fază procesuală, neputându-i fi acordate cheltuielile de judecată aferente.

De asemenea, consideră recurentul-pârât că, în condițiile în care hotărârea pronunțată în apel în primul ciclu procesual a fost casată și apelul rejudecat în întregime, intimatul-reclamant nu are dreptul la rambursarea dublă a cheltuielilor efectuate în aceeași fază procesuală.

In drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 299 și urm., art. 304 pct. 9, art. 312 și urm., art. 274, art. 371

1

, art. 373

1

, art. 405 C. proc. civ. (1865), art. 1.201 C. civ. (1864), art. 167, art. 168, art. 173 -178 din Legea 105/1992.

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentului la cheltuieli de judecată.

Analizând recursul declarat de pârâtul B. prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat și urmează a fi respins, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. modificarea hotărârii se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Literatura juridică a stabilit că hotărârea este lipsită de temei legal atunci când din modul în care aceasta a fost redactată nu se poate determina dacă legea a fost corect sau nu aplicată. Ipoteza potrivit căreia, hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii înseamnă că instanța a cărei hotărâre se atacă a recurs la aplicarea dispozițiilor legale incidente speței, însă, fie le-a încălcat, fie le-a aplicat greșit.

Din această perspectivă precum și din perspectiva criticilor deciziei recurate, Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței. Astfel, în mod corect a reținut instanța de apel că autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 245/R/2008, a Curții de Apel Brașov, nu poate fi opusă în cauza dedusă judecății cât timp prin acea hotărâre, instanța nu s-a pronunțat asupra fondului cererii de încuviințare a executării silite, condiție cerută de art. 1201 C. civ.

În cauză, nu se pot reține elementele autorității de lucru judecat, respectiv identitatea de părți, obiect și cauză având în vedere că, pe de o parte cererea de încuviințare a executării silite este o cerere specifică unei proceduri necontencioase, iar, pe de altă parte, faptul că decizia civilă nr. 245/R/2008 a Curții de Apel Brașov vizează doar încuviințarea executării silite asupra imobilelor din patrimoniul debitorului, pe când cea de-a doua cerere se referă la încuviințarea executării silite asupra întregului patrimoniu al debitorului.

În cauză nu se pot reține elementele puterii lucrului judecat, respectiv identitatea de părți, obiect și cauză având în vedere că prin decizia civilă nr. 245/R/2008 a Curții de Apel Brașov a fost respinsă cererea de încuviințare a executării silite asupra imobilului din patrimoniul debitorului cu motivarea că debitorul pârât B. nu mai deține în proprietate imobilul din Brașov, str. x, acesta fiind înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/02.08.2005.

În cauza dedusă judecății, pe lângă faptul că cererea se referă la încuviințarea executării silite, sub toate formele prevăzute de lege, asupra întregului patrimoniu al debitorului, s-a schimbat și situația de fapt, în sensul că, prin sentința civilă nr. 11662/2010 a Judecătoriei Brașov, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 626/2014 a Tribunalului Brașov, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/02.08.2005.

Prin urmare, se reține că instanța de apel a făcut o corectă aplicarea a dispozițiilor art. 371

1

alin. (3) C. proc. civ. coroborate cu art. 373

1

alin. (3) din același cod, precum și ale art. 1201 C. civ. și că soluția de respingere a cererii de încuviințare a executării silite din litigiul anterior nu se impune cu putere de lucru judecat în prezenta cauză.

Prin rezolvarea cererii de încuviințare a executării silite anterioare instanța nu a pronunțat o hotărâre susceptibilă de a fi guvernată de principiul imutabilității actului jurisdicțional, întrucât, în măsura în care condițiile s-au schimbat, titularul cererii o poate reitera, neputându-i fi opusă excepția autorității de lucru judecat, chiar dacă cererea ar avea același obiect, aceleași părți și același temei juridic. Aceasta deoarece în cazul acestui tip de cerere, în soluționarea sa nu se urmărește stabilirea unui drept potrivnic față de cealaltă parte, ci doar obținerea autorizării în vederea declanșării procedurii de executare silită.

Critica recurentului ce vizează greșita aplicare a prevederilor art. 86 și art. 132 alin. (1) din C. proc. civ. se constată că este nefondată, urmând a fi înlăturată.

Astfel, instanța de apel a reținut în mod corect că nu poate fi primită critica referitoare la faptul că s-ar fi luat în considerare o veritabilă cerere de completare a cererii inițiale, cu nesocotirea prevederilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ. și că nu poate fi vorba de o completare a acțiunii. Și aceasta întrucât capătul din cererea inițială are ca obiect încuviințarea executării silite a hotărârii judecătorești pronunțată de Curtea Supremă de Justiție Ontario asupra tuturor formelor de executare până la realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu, fără vreo altă precizare.

Instanța de apel a reținut legal și temeinic faptul că prima instanță a admis cererea și a încuviințat executarea silită fără a face vorbire de o pretinsă completare a acțiunii, la care pârâtul nu s-a opus.

În ceea ce privește critica referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 405 alin. (1) C. proc. civ. (1865) și art. 16 din Decretul-Lege nr. 167/1958, privitoare la înlăturarea de către instanța de apel în mod greșit a excepției prescripției dreptului de a cere executarea silită, se reține că această nu este întemeiată.

Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței și că, în mod corect, a constatat instanța de prim control judiciar că cererea de încuviințare a executării silite a fost introdusă în cadrul termenului de prescripție de 3 ani, la data de 29.09.2011.

Astfel, potrivit art. 405 alin. (1) C. proc. civ., dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel, acest termen fiind susceptibil de suspendare sau întrerupere, în condițiile art. 405

1

lit. c) C. proc. civ. și 405

2

lit. b) din același cod.

Conform art. 374 alin. (3) C. proc. civ., încuviințarea executării silite în România a hotărârilor date în țări străine se face potrivit legii speciale, în cauză fiind incidente prevederile speciale din Legea nr. 105/1992, respectiv art. 167-172, ce reglementează recunoașterea hotărârii străine și art. 173-178, privitoare la încuviințarea executării silite.

Potrivit Legii nr. 105/1992, hotărârea judecătorească străină dobândește deplină autoritate de lucru judecat și forță executorie prin recunoaștere și încuviințare, fiecare dintre aceste etape având natura unor cereri de executare silită, dat fiind că în absența unei hotărâri de exequator, urmărirea nu poate fi declanșată.

În cauză, se reține că instanța de apel în mod judicios a statuat că termenul de prescripție a fost întrerupt, iar prescripția nu s-a împlinit, întrucât prin introducerea cererii de recunoaștere a hotărârii străine și admiterea acesteia se produce efectul întreruptiv de prescripție, conform art. 405

2

lit. b) C. proc. civ., întrerupere care generează curgerea unui nou termen de aceeași durată, respectiv de 3 ani, cum dispune expres art. 405

2

alin. (2) C. proc. civ.. Cum recunoașterea hotărârii străine a avut loc prin decizia civilă nr. 245/R/06.10.2008, în urma cererii formulată de reclamant în anul 2005, termenul de prescripție, care într-adevăr a început să curgă în anul 2003, s-a întrerupt, iar un nou termen de 3 ani a început să curgă de la data de 06.10.2008, data rămânerii irevocabile a deciziei civile nr. 245.

Înalta Curte constată că promovarea unei acțiuni în recunoașterea unei hotărâri străine întrerupe termenul de prescripție, dreptul de a cere încuviințarea executării silite nu se poate naște înainte de recunoașterea acestei hotărâri, iar, în speță, dreptul de a cere încuviințarea executării silite începe să curgă din 6 octombrie 2008, dată la care a rămas irevocabilă decizia civilă nr. 245 a Curții de Apel Brașov prin care hotărârea pronunțată de Curtea Supremă de Justiție Ontario a fost recunoscută.

În speță, nu poate fi vorba de aplicarea greșită a dispozițiilor art. 16 și 17 din Decretul nr. 167/1958, întreruperea termenului de prescripție fiind apreciată de instanța de apel din perspectiva dispozițiilor exprese referitoare la termenele de prescripție și la cursul prescripției, prevăzute de art. 405 C. proc. civ., art. 405

1

și art. 405

2

din același cod.

Cât privește critica prin care recurentul-pârât invocă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 167, art. 173 -178 din Legea nr. 105/1992 susținând că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale ce guvernează procedura încuviințării executării silite a hotărârii străine, neobservând faptul că efectele hotărârii exhibate de intimatul-reclamant sunt anihilate de o altă hotărâre judecătorească, pronunțată în procedura falimentului personal, prin care pârâtul a fost descărcat de toate datoriile, inclusiv de cea care face obiectul hotărârii, Înalta Curte reține că această este neîntemeiată și urmează a fi înlăturată.

Astfel, se constată că, susținerea privind problema greșitei aplicări a dispozițiilor legale ce guvernează procedura încuviințării executării silite a hotărârii pronunțate la 30 mai 2003 de către Curtea Supremă de Justiție Ontario, în dosar nr. 02-CV-238710SR, prin raportare la o altă hotărâre judecătorească, pronunțată în procedura falimentului personal, nu mai poate fi adusă în discuție, atâta vreme cât această chestiune a fost tranșată definitiv și irevocabil, cu putere de lucru judecat, prin decizia civilă nr. 245 din 6 octombrie 2008 a Curții de Apel Brașov, prin care a fost învestită cu formulă executorie hotărârea din 30 mai 2003.

Totodată, se constată că instanța de apel a reținut în mod corect că, pe fondul cauzei, nu s-a adus vreo critică asupra greșitei aplicări a prevederilor art. 173-178 din Legea nr. 105/1992, ci doar s-a făcut vorbire de o altă hotărâre străină, dată de aceeași instanță din Ontario, dar care nu a anulat titlul executoriu, cum eronat se susține, ci nu a mai permis executarea pe teritoriul statului străin.

În ceea ce privește critica referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., se constată că și aceasta este neîntemeiată.

Astfel, în cauză instanța de apel a interpretat în mod just dispozițiile art. 274 C. proc. civ. conform cărora partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată.

La baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată, stă culpa procesuală, iar partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea care a câștigat procesul.

În alți termeni, culpa procesuală reprezintă formularea unei cereri, exercitarea unei acțiuni ori susținerea unor apărări neîntemeiate.

Prin urmare, textul de lege invocat constituie prezumția de culpă procesuală a celui ce cade în pretenții, pentru că, dacă debitorul din raportul juridic ce face obiectul judecății și-ar fi respectat obligația, creditorul obligației nu ar fi trebuit să suporte sarcinile pecuniare ale unui proces.

Dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată este un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual și are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părții câștigătoare a procesului.

În cauză, prin casarea deciziei instanței de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare în primul ciclu procesual, acțiunea nu a fost soluționată. La baza solicitării cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a celui care a pierdut procesul, iar poziția juridică de parte câștigătoare este determinată de raportul dintre conținutul obiectului acțiunii și rezultatul obținut prin hotărârea de soluționare a litigiului. Se constată că prin trimiterea cauzei spre rejudecare nu s-a stabilit partea câștigătoare, astfel încât, în mod corect, la momentul soluționării litigiului după casare, instanța de apel s-a pronunțat asupra tuturor cheltuielilor de judecată efectuate în fazele procesuale anterioare, cheltuieli pe care le suportă partea care cade în pretenții.

Înalta Curte, în temeiul considerentelor arătate, constată că în cauză s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente, astfel că recursul urmează a fi respins, ca nefondat, cu aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentul-pârât B. la plata către intimatul-reclamant A. a sumei de 4.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, conform chitanței aflate la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei nr. 411/Ap/2016 din 15.03.2016, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă.

Obligă pe recurentul-pârât B. la plata sumei de 4.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant A..

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 ianuarie 2017.