ÎCCJ, decizie (scj.ro #83188)

Litigiu comercial cu element de extraneitate. Arbitraj comercial internațional. Recunoașterea hotărârii arbitrale străine. Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Arbitraj. Index alfabetic: contract de cesiune - clauză compromisorie - competență - drept internațional privat - ofertă reală - ordine publică - părți sociale - tribunal arbitral Legea nr.105/1992, art.8, art.151, art.167 alin.1 lit.b), art.168, art.174, art.181 C. proc. civ., art.340, art.370- 370 3 , art.589 Cod civil, art.1114, art.1119 CEDO, art.6 pct.1 Procedura recunoașterii și încuviințării executării silite nu permite rejudecarea cauzei în fond, ci doar examinarea îndeplinirii condițiilor legale de regularitate formală a hotărârii.

Motivul de ordine publică în dreptul internațional privat român invocat împotriva recunoașterii și încuviințării executării silite a hotărârii arbitrale este vădit neîntemeiat, deoarece un asemenea motiv de refuz a recunoașterii și încuviințării unei hotărâri arbitrale străine poate avea ca premisă doar cazul în care tribunalul arbitral internațional ar fi aplicat o lege străină, ale cărei prevederi să fie ireconciliabile cu sistemul de drept al țării unde se cere recunoașterea. Secția comercială, Decizia nr.3181 din 2 decembrie 2009 Prin sentința comercială nr.12431/18 noiembrie 2008, Tribunalul București, Secția a VI-a Comercială, a admis cererea formulată de reclamanta C.E.E.R.E.S. B.V. Olanda în contradictoriu cu pârâta S.C.

I.S.A. București și a recunoscut efectele hotărârii arbitrale din 16 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul Arbitral de pe lângă Camera Internațională de Comerț de la Paris. De asemenea, s-a încuviințat executarea silită a acestei hotărâri în România numai pentru punctele 5 și 6 din dispozitiv, cu privire la obligarea pârâtei S.C. I. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 200.000 Euro cu titlu de cheltuieli de judecată și suma de 38.333,33 USD cu titlu de cheltuieli arbitrale.

Instanța de fond a reținut că pârâta, invocând "interpretarea eronată a situației de fapt sau a convenției" ori ignorarea probelor, încearcă să repună în discuție fondul cauzei, ceea ce este inadmisibil în raport cu dispozițiile art.168 din LDIPR, iar pe de altă parte, se îndepărtează de conținutul și limitele celor două drepturi fundamentale garantate de art.21 alin. 3 din Constituție și de art.61 alin.1 CEDO, și anume dreptul la un proces echitabil, respectiv principiul egalității pârâților în fața justiției și principiul imparțialității. De altfel, aceste motive sunt admise, în mod limitativ, între cazurile de recurs, nefiind incluse în cazurile de acțiune în anulare prevăzut de art.364 C. proc.

civ., român. În privința încuviințării cererii de executare, instanța de fond a reținut că sunt îndeplinite cerințele din art.174 din LDIPR cu referire la art.167 din aceiași lege. Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta, susținând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.5 și 6 din Convenția pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine, adoptată la New York la 10.06.1958, respectiv, dispozițiile art.167 și art.168 din Legea nr.105/1992.(LDIP) Prin decizia comercială nr.195/21 aprilie 2009 a Curții de Apel București, Secția a VI-a Comercială, apelul a fost respins ca nefondat pentru următoarele considerente: Noțiunea de ordine publică are consecințe diferite în soluționarea litigiilor cu elemente de extraneitate, în raport cu intervenția acestei noțiuni în recunoașterea și executarea hotărârilor arbitrale străine.

De exemplu, dacă cu prilejul soluționării unui litigiu de către instanța arbitrală se constată că ar fi aplicabilă o lege străină normal competentă, dar incompatibilă cu dreptul român, intervenția ordinii publice conduce la neaplicarea legii străine și înlocuirea acesteia prin dispozițiile corespunzătoare ale legii române. Dar, altfel stau lucrurile în cadrul recunoașterii și executării hotărârilor străine pentru că, hotărârea recunoscută se bucură de puterea lucrului judecat, având forță obligatorie, instanțele statului solicitat neputând să revină asupra a ceea ce s-a soluționat de către tribunalul arbitral din statul de origine. De aceea, principiul intangibilității hotărârii străine exclude posibilitatea ca efectul obișnuit al ordinii publice, respectiv, înlocuirea unei legi cu alta, să se producă.

În fine, atât din perspectiva art.168, 174 și 181 din Legea nr.105/1992 cât și a art.V.2.b. din Convenția de la New York, noțiunea de ordine publică vizează ordinea publică internă a statului solicitat. Așadar cele două noțiuni nu trebuiesc confundate și pentru ca, în speță, să se poată pune în discuție încălcarea ordinii publice de drept internațional privat român, ar fi nevoie ca legea aplicabilă să fie o lege străină. Or, în speță, tribunalul arbitral a aplicat legea română.

Față de cele arătate, Curtea a considerat nefondate susținerile apelantei pârâte sub aspectul încălcării principiului legalității prevăzut de art.124 din Constituție, respectiv încălcarea principiului interpretării convențiilor potrivit voinței comune a părților, a normelor juridice privind personalitatea juridică distinctă a societății față de cea a asociaților; ignorarea de către tribunalul arbitral a unor reglementări, deși s-au depus texte de lege, doctrină și jurisprudență; hotărârea arbitrală ar conține dispoziții contradictorii în raport cu tipul de rezoluțiune care afectează contractul de cesiune.

Daca s-ar admite că raționamentul apelantei în privința invocării ordinii publice de drept internațional privat este posibilă, și în situația în care se aplică legea română, pentru că, fie legea română nu s-a aplicat corect, fie că nu ar fi fost corect stabilită situația de fapt, ar însemna ca procedura recunoașterii și a încuviințării executării silite să se transforme într-o veritabilă cale devolutivă de atac împotriva hotărârii străine, ceea ce este inadmisibil. În privința încălcării dreptului la un proces echitabil, s-a apreciat că instanța de fond a aplicat corect dispozițiile legale în ceea ce privește conținutul noțiunii de ordine publică. Susținerile apelantei cu privire la principiul imparțialității instanței nu sunt probate cu dovezi concludente și pertinente, apelanta având la îndemână posibilitatea să fi recuzat pe supraarbitrul imparțial care ar fi fost în conflict de interese cu pârâta I.E.

Oricum această procedură trebuia folosită în fața tribunalului arbitral. (…) Criticile apelantei privind tratamentul inegal al părților în cadrul procesului arbitral, încălcarea dreptului la apărare și a principiului legalității sunt nefondate și nu pot justifica refuzul recunoașterii hotărârii arbitrale străine, întrucât se tinde de fapt la rejudecarea cauzei pe fond. În privința competenței exclusive a instanțelor române în judecarea ofertei reale urmată de consemnațiune, la cele reținute de instanța de fond, trebuie spus că, tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra acestei oferte în mod incidental dar, competența acestui tribunal s-a determinat în raport cu obiectul principal al cauzei. Apelanta nu a înlăturat în nici un fel motivarea instanței de fond nici pe această chestiune.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, care a reluat apărările formulate și în fața instanței de apel. (…) Înalta Curte a reținut că pârâta IE solicită respingerea cererii de recunoaștere și executare a hotărârii arbitrale străine, invocând motivul prevăzut de art.304 pct.9 C. proc. civ., respectiv că hotărârea pronunțată a fost data cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, susținând că: 1. Instanța de apel ar fi reținut, în mod eronat, că, în speță, nu se poate pune în discuție încălcarea ordinii publice de drept internațional privat ca urmare a aplicării legii române de către tribunalul arbitral; 2. Hotărârea arbitrală ar fi fost dată cu încălcarea ordinii publice de drept internațional român atât din perspectiva dreptului substanțial, cât și din perspectiva dreptului procesual.

În dezvoltarea acestui motiv, recurenta pârâtă a arătat că instanța arbitrală ar fi încălcat dreptul la un proces echitabil sub mai multe aspecte: a) examinarea cauzei de către o instanță imparțială; b) tratarea egala a părților în cadrul procesului; c) examinarea atentă a tuturor capetelor de cerere, a argumentelor și a probelor din dosar, respectiv respectarea dreptului la apărare; d) asigurarea preeminentei dreptului și respectarea principiului legalității; 3. Hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței exclusive a instanțelor române în judecarea ofertei reale urmată de consemnațiune. Intimata a expus obiectul cauzei și cadrul legal aplicabil și anume, convențiile internaționale la care România a aderat, fiind parte precum și dispozițiile Legii nr.105/1992.

În concret, a arătat că este vorba de Convenția dintre România și Republica Franceză privind asistența juridică în materie civilă și comercială semnată la Paris la 5 noiembrie 1974, ratificată prin Decretul nr.77/15 iulie 1975 și Convenția pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine, adoptată la New York la 10 iunie 1958 la care România a aderat prin Decretul nr.186/1961. În esență, intimata a arătat că noțiunea de ordine publică în dreptul internațional privat este diferită de ordinea publică în dreptul intern. Practic sfera celor doua noțiuni este diferită și fiecare noțiune îndeplinește o funcție diferită. Pentru a putea fi luată în discuție excepția de ordine publică în dreptul internațional privat este necesar ca legea aplicabilă să fie o lege străină, aspect rezultat din dispozițiile art.168 din Legea nr.105/1992.

Încălcarea ordinii publice de drept internațional privat, din perspectiva dreptului substanțial, este nefondată, întrucât, în speță, tribunalul arbitral a aplicat legea română, fapt necontestat de părți. Pentru un asemenea motiv de refuz a recunoașterii și încuviințării unei hotărâri arbitrale străine poate avea ca premisă doar cazul în care tribunalul arbitral internațional ar fi aplicat o lege străină ale cărei prevederi să fie ireconciliabile cu sistemul de drept unde se cere recunoașterea. Intimata a mai învederat că încălcarea ordinii publice de drept internațional privat din perspectiva dreptului procesual apare nefondată în raport și de art.20 alin.2 din Constituție, cum bine a reținut instanța de fond.

Principiul egalității părților, al independenței și al imparțialității arbitrale sunt în egală măsură și principii care guvernează procedura de judecată în fața unui tribunal arbitral constituit pe lângă Camera Internațională de Comerț de la Paris. În privința încălcării principiului imparțialității instanței, intimata a susținut că probele relevă că ambele părți au beneficiat în mod egal de toate garanțiile procesuale necesare unui proces echitabil. De altfel, ambele părți au fost de acord, inclusiv, cu numirea arbitrilor, iar reclamarea de către recurentă a unui pretins tratament inegal al părților în cadrul procesului arbitral ar tinde, cum bine a reținut instanța de fond, la rejudecarea cauzei pe fond, din moment ce critică modul în care tribunalul arbitral a reținut și calificat juridic situația de fapt (culpa pârâtei, interpretarea declarațiilor martorilor, tipul de rezoluțiune, etc.).

Or, potrivit art.168 cu referire la art.181 din Legea nr.105/1992, instanța română nu poate proceda la examinarea în fond a hotărârii străine și nici la modificarea ei. Intimata a mai susținut că art.151 din Legea nr.105/1992 nu prevede că procesele privind validitatea ofertei reale de plată sau a consemnațiunii s-ar afla printre procesele cu privire la care instanțele române sunt exclusiv competente să judece. Înalta Curte a respins recursul pentru următoarele considerente: 1. Cu privire la încălcarea ordinii publice de drept internațional privat român, prin aplicarea legii române de către tribunalul arbitral, Înalta Curte a apreciat că, atât Convenția de la New York, cât și Legea nr.105/1992, au în vedere ordinea publică de drept internațional privat, care nu se confundă cu ordinea publică de drept intern.

Ordinea publică în dreptul internațional privat este diferită de ordinea publică în dreptul intern. În primul rând, sfera celor două noțiuni este diferită, în sensul că nu toate normele de ordine publică în dreptul intern sunt de ordine publică în dreptul internațional privat. În al doilea rând, fiecare noțiune îndeplinește o funcție diferită. Ordinea publică în dreptul intern indică limitele domeniului lăsat liberei inițiative juridice a părților, pe când ordinea publică în dreptul internațional privat indică limitele aplicării legii străine. Prin urmare, excepția de ordine publică în dreptul internațional privat este un mijloc de înlăturare a legii străine normal competente, ceea ce înseamnă că, pentru a putea fi invocată o asemenea excepție, trebuie, prin ipoteză, ca legea aplicabilă să fie o lege străină.

Numai în aceste condiții se poate pune în discuție ordinea publică de drept internațional privat, ceea ce presupune existența unor deosebiri fundamentale, esențiale, de reglementare între legea română și legea străină. Ordinea publică se invocă, așadar, împotriva aplicării legii străine. În materia recunoașterii hotărârilor judecătorești străine, art.168 din Legea nr.105/1992 are în vedere ordinea publică de drept internațional privat, cu înțelesul dat tot de art.8 din Legea nr.105/1992, potrivit căruia:„aplicarea legii străine se înlătură dacă încalcă ordinea publică de drept internațional privat român”.

Recurenta a arătat că, în mod greșit, Curtea de Apel București, ar fi interpretat în mod restrictiv dispozițiile art.168 alin.1 pct.2 din Legea nr.105/1992, deoarece, din formularea legiuitorului nu rezultă că acesta ar face o distincție între hotărârea pronunțată în străinătate cu privire la un litigiu căruia îi este aplicabilă legea română sau legea străină, iar „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”. Această interpretare este eronată. Noțiunea de ordine publică de drept internațional privat din art.168 al Legii nr.105/1992, nu poate avea alt înțeles decât cel conferit de art.8 din aceeași lege. Prin urmare, în mod corect, instanța de apel a respins susținerile privind încălcarea ordinii publice de drept internațional privat în ceea ce privește legea materială aplicată.

(…) Art. 364 lit.i) C. proc.civ. nu este aplicabil recunoașterii și executării hotărârilor judecătorești străine, pentru simplul motiv că recunoașterea și executarea hotărârilor străine implică o procedură specială, distinctă de procedura acțiunii în anularea unei hotărâri arbitrale, astfel cum prevăd expres art.370- 370 3 C . proc. civ. cu trimitere la Legea nr.105/1992. Prin urmare, corecta interpretare și aplicare a prevederilor legale menționate trebuie să se facă în lumina principiului "specialia generalibus derogant" (aplicarea cu prioritate a regulilor speciale în materia recunoașterii și executării hotărârilor străine), iar nu pe baza aplicării prin analogie a unor texte total străine acestei proceduri speciale (precum art.364 lit.i).

Astfel, nu interesează modul de aplicare al legii străine, important este ca efectele acesteia, contrare ordinii publice de drept internațional privat român, să nu se producă. În concret, ordinea publică de drept internațional privat român ar putea fi încălcată doar prin aplicarea unei legi străine ale cărei dispoziții să fie incompatibile cu principiile fundamentale ale dreptului român aplicabile raporturilor juridice cu element de extraneitate. Or, ca urmare a aplicării legii române de către tribunalul arbitral, după cum însăși recurenta a afirmat, ar fi un nonsens să se verifice dacă legea română însăși încalcă ordinea publică de drept internațional privat român. Prin urmare, recurenta însăși a admis că nu este posibilă invocarea ordinii publice de drept internațional privat împotriva legii române.

Cât privește dreptul la apărare, Înalta Curte a reținut că acesta a fost asigurat părții care a pierdut procesul și este de neconceput să se repună în discuție fondul litigiului dedus judecății instanței străine. În speță, este evident că nu s-a încălcat dreptul la apărare, în condițiile în care recurenta a fost prezentă la proces prin avocați, fapt care rezultă fără echivoc din cuprinsul hotărârii arbitrale. 2. Hotărârea arbitrală ar fi fost dată cu încălcarea ordinii publice de drept internațional privat român atât din perspectiva dreptului substanțial, cât și din perspectiva dreptului procesual. Prin motivele de recurs, pârâta dezvoltă mai întâi teoria potrivit căreia ordinea publică de drept internațional privat include drepturile și garanțiile recunoscute de CEDO, inclusiv dreptul la un proces echitabil consacrat de art.6 pct.1 din CEDO.

Or, sub acest aspect, instanța de apel a reținut, în mod corect, că ,,În privința dreptului la un proces echitabil apelanta reia susținerile sale redând prevederile art.6 pct.1 din CEDO, art.20 alin.1 și art.21 din Constituția României dar nu înlătură în nici un fel reținerea primei instanțe că, în raport de art.20 alin.2 din Constituție, ordinea constituțională a drepturilor fundamentale face parte din ordinea publică de drept internațional privat român, astfel încât, în procedura recunoașterii hotărârii străine, instanța este datoare să cerceteze dacă în procesul arbitral s-au respectat aceste garanții fundamentale." Prin urmare, în mod corect instanța de apel a reținut că nu se poate reproșa nimic primei instanțe din punctul de vedere al aplicării dispozițiilor legale în ceea ce privește conținutul noțiunii de ordine publică.

Astfel, prima instanță a reținut faptul că toate susținerile pârâtei sunt nefondate, dat fiind că aceste drepturi fundamentale sunt cunoscute și garantate de toate cele trei state (Olanda, Franța și România) care sunt parți la CEDO. În special, este de reținut faptul că Tribunalul arbitral internațional de la Paris este o instanță organizată și care funcționează potrivit propriului ei Regulament și legii franceze (Codului francez de procedură civilă). Prin urmare, principiul egalității părților, al independenței și al imparțialității arbitrilor sunt în egală măsură și principii care guvernează procedura de judecată în fața unui tribunal arbitral constituit pe lângă Camera Internațională de Comerț de la Paris.

(…) Recurenta a reclamat un pretins tratament inegal al părților în cadrul procesului arbitral. În realitate, sub pretextul acestui motiv de ordine publică în dreptul internațional privat român, recurenta IE tinde, așa cum în mod corect a reținut prima instanță, la rejudecarea cauzei pe fond, din moment ce critică modul în care tribunalul arbitral a reținut și calificat juridic situația de fapt (culpa pârâtei, interpretarea declarațiilor martorilor, tipul de rezoluțiune etc.). Or, potrivit art.168 din Legea nr.105/1992, "Sub rezerva verificării condițiilor prevăzute de art.167 și art.168, instanța română nu poate proceda la examinarea în fond a hotărârii străine și nici la modificarea ei". Potrivit art.181 din această lege, prevederile art.167-178 sunt aplicabile și sentințelor arbitrale străine.

Prin urmare, procedura recunoașterii și încuviințării executării silite nu permite rejudecarea cauzei în fond, astfel cum pretinde recurenta, ci doar examinarea îndeplinirii condițiilor legale de regularitate formală a hotărârii. Recurenta IE a pretins că i s-ar fi încălcat dreptul la apărare, dar și sub acest aspect, în realitate, s-a criticat hotărârea arbitrală pe fond, în sensul că tribunalul arbitral ar fi ignorat probatoriul depus de aceasta ori că ar fi reținut o cronologie eronată a faptelor etc. În realitate, recurenta IE a beneficiat de toate garanțiile procesuale specifice dreptului la apărare (a fost reprezentată prin avocat, a administrat probe, a pus concluzii), astfel încât toate aceste susțineri sunt vădit nefondate în măsura în care ele tind la rejudecarea cauzei pe fond, contrar prevederilor art.168 din Legea nr.105/1992.

Cu privire la pretinsa încălcare a principiului legalității, în speță, astfel cum rezultă din conținutul hotărârii arbitrale, tribunalul arbitral a aplicat legea română, fapt asupra căruia părțile nu au făcut nicio discuție. În aceste condiții, motivul de ordine publică în dreptul internațional privat român, invocat de recurenta IE împotriva recunoașterii și încuviințării executării silite a hotărârii arbitrale este vădit neîntemeiat, deoarece un asemenea motiv de refuz a recunoașterii și încuviințării unei hotărâri arbitrale străine poate avea ca premisă doar cazul în care tribunalul arbitral internațional ar fi aplicat o lege străină, ale cărei prevederi să fie ireconciliabile cu sistemul de drept al țării unde se cere recunoașterea.

Pe cale de consecință, sunt nefondate toate susținerile recurentei IE, formulate prin cererea de recurs, în sensul că s-ar fi încălcat principiul legalității prevăzut de art.124 din Constituție, respectiv: că s-ar fi încălcat principiul interpretării convențiilor potrivit voinței comune a părților (art. 977 C . civ.); că s-ar fi încălcat normele juridice privind personalitatea juridică distinctă a societății (TCI) față de cea a asociaților (IE și CEERES); că tribunalul arbitral ar fi ignorat unele reglementări, deși pârâta a depus atât textele de lege, cât și doctrina și jurisprudența, mai exact ar fi în discuție art.43 C. com.; că hotărârea arbitrală ar conține dispoziții contradictorii în raport cu « tipul de rezoluțiune care afectează contractul de cesiune ». Dacă s-ar admite raționamentul recurentei, în sensul că ordinea publică de drept internațional privat ar putea fi invocată chiar și atunci când instanța străină a aplicat legea română, sub pretextul că legea română nu ar fi fost corect aplicată sau că situația de fapt nu ar fi fost corect stabilită, s-ar ajunge ca, practic, procedura recunoașterii și a încuviințării executării silite să se transforme într­-o veritabilă cale devolutivă de atac împotriva hotărârii străine, în condițiile în care aceasta, potrivit regimului ei juridic, conferit de legea statului unde a fost pronunțată,

este o hotărâre obligatorie și nesusceptibilă de a fi atacată. În plus, dacă s-ar admite că statul unde se cere recunoașterea unei hotărâri arbitrale străine ar putea să rejudece cauza pe motivul că, deși s-a aplicat propria lui lege, aceasta nu ar fi fost bine aplicată sau că situația de fapt nu ar fi fost corect calificată juridic în raport cu legea, practic s-ar anihila orice finalitate a arbitrajului comercial internațional. 3. Hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței exclusive a instanțelor române în judecarea ofertei reale urmată de consemnațiune. Recurenta a susținut că, în speță, s-ar fi încălcat competența instanțelor judecătorești din România, deoarece în soluționarea cererii reconvenționale a IE tribunalul arbitral a luat în discuție și a dat efecte ofertei reale de plata urmată de consemnație pe care CEERES a făcut-o către IE pentru plata integrală a restului de preț datorat în temeiul contractului de cesiune de părți sociale.

În acest sens, pârâta a susținut cât în raport cu art.589 C. civ. (respectiv art.1114, 1119 C . civ.), "validitatea ofertei reale de plată urmate de consemnațiune poate face exclusiv obiectul aprecierii instanțelor judecătorești române de drept comun." Această susținere a pârâtei IE este vădit neîntemeiată pentru următoarele considerente: a) Oferta reală de plată urmată de consemnațiune are natura juridică a unui act unilateral, pentru care legea română impune anumite formalități, care, în speță au fost întocmai respectate de CEERES. Oferta reală de plată și consemnațiune este, în principal reglementată de Codul civil, având ca fundament dreptul debitorului ce face plata, atunci când el vrea să-și execute obligația, iar creditorul refuză să primească plata.

Așadar, ca manifestare de voință a debitorului, oferta reală de plată urmată de consemnațiune are natura juridică a unui act unilateral, fiind în esență o ofertă de plată, care, dacă este refuzată de creditor, poate fi urmată de consemnarea sumei și liberează pe creditor. Codul de procedură civilă prevede în mod expres că oferta se face prin intermediul executorului judecătoresc, iar recipisa de consemnare se depune, de asemenea la executorul judecătoresc. Oferta reală de plată urmată de consemnațiune liberează pe debitor întocmai ca și plata făcută creditorului. Potrivit art.589 C. proc. civ., "cererea de s-ar putea face înaintea judecătoriei, sau pentru ca să se întărească, sau pentru ca să se anuleze aceste oferte și consemnațiuni, se va face prin osebita petiție, după regulile stabilite pentru cererea principală". De aici rezultă că, pentru validitatea ofertei reale urmate de consemnațiune nu este necesară pronunțarea unei hotărâri judecătorești.

Efectul pronunțării unei hotărâri judecătorești care să declare că oferta și consemnațiunea sunt "bune și valabile" este cel prevăzut de art.1119 C. civ., și anume "debitorul nu mai poate, chiar cu consimțământul creditorului, să-și retragă suma depusă în prejudiciul codebitorilor sau fideiusorilor săi". b) Afirmația pârâtei IE potrivit căreia "aprecierea asupra validității ofertei reale nu este susceptibilă de a fi reglementată pe calea arbitrajului" este lipsită de orice temei juridic. În primul rând, competența tribunalului arbitral se determină în raport cu obiectul principal al cauzei și, sub acest aspect, este neîndoielnic faptul că, fiind în prezența unui litigiu comercial cu element de extraneitate și, în prezența unei clauze compromisorii, nu se poate contesta competența tribunalului arbitral.

În acest context, aspectele privind validitatea ofertei reale urmate de consemnațiune au avut doar semnificația unui mijloc de apărare invocat de CEERES cu privire la care tribunalul arbitral s-a pronunțat doar cu titlu incidental (prin considerentele hotărârii), iar nu cu titlu principal. Competența tribunalului arbitral este deci pe deplin justificată potrivit principiului: ”accesorium sequitur principale”. În plus, astfel cum rezultă din cuprinsul clauzei compromisorii inserată în contractul de cesiune de părți-sociale, „Orice controversă sau dispută apărută din sau în legătură directă sau indirectă cu prezentul contract”.

Prin urmare, este neîndoielnic faptul că părțile au înțeles să atribuie cea mai largă competență posibilă tribunalului arbitral, astfel încât discutarea aspectelor legate de condițiile și efectele unei oferte de plată urmate de consemnație, adică practic de executarea însăși a contractului de cesiune de părți-sociale, sunt pe deplin acoperite de o asemenea clauză compromisorie. În al doilea rând, potrivit art. 340 C . proc. civ., pe calea arbitrajului, pot fi soluționate toate litigiile patrimoniale, "în afară de acelea care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacție". Or, raportul dintre părțile unui contract de cesiune de părți-sociale este unul comercial, ca și cel privind plata prețului cesiunii.

Tot astfel, raporturile dintre părți privind oferta de plată și consemnațiune, în cazul în care creditorul refuză să primească plata, este unul patrimonial, susceptibil de tranzacție, deoarece însuși dreptul de a plăti, respectiv dreptul de a primi o sumă de bani sunt susceptibile de renunțări și concesii reciproce, respectiv de tranzacție. Prin urmare, ar fi total absurd să se considere că o instanță arbitrală nu ar putea să ia în discuție valoarea juridică a unei oferte reale urmată de consemnațiune care s-ar face în cursul judecării litigiului arbitral, cu atât mai mult cu cât, în speță, pârâta însăși a recunoscut că "plățile efectuate de debitor până la finalizarea procedurii arbitrale pot fi luat în considerație" (pct.192 din hotărârea arbitrală).

c) Afirmația pârâtei IE potrivit căreia validitatea ofertei reale de plată urmată de consemnațiune poate face "exclusiv obiectul aprecierii instanțelor judecătorești române de drept comun" este, de asemenea, lipsită de orice fundament juridic. După cum deja s-a menționat, dispozițiile art.589 C. proc. civ., respectiv art.1114, 1119 C . civ., invocate de pârâtă nu prevăd și nu permit o asemenea speculație juridică. Faptul că art. 589 C . proc. civ., se referă la judecătorie ca fiind competentă să "întărească" sau să anuleze oferta de plată sau consemnațiunea nu înseamnă că, într-un litigiu cu element de extraneitate, o instanță străină - indiferent că este judecătorească sau arbitrală nu ar putea examina validitatea unei oferte sau a unei consemnațiuni.

De asemenea, art.167 alin.1 lit.b) din Legea nr.105/1992, invocat de pârâtă, referitor la competența instanței străine, trebuie coroborat cu art.168 din aceeași lege. Din examinarea coroborată a celor două texte rezultă că: - pentru a aprecia dacă instanța care a pronunțat hotărârea a fost competentă, în sensul art.167 alin.1 lit.b), raportarea trebuie să se facă la legea statului unde hotărârea a fost pronunțată. Or, din acest punct de vedere, este indiscutabil ca tribunalul arbitral de la Paris era competent; - examinarea competenței instanței străine din punctul de vedere al legii române poate să conducă la refuzul recunoașterii hotărârii doar în condițiile art.168, adică atunci când s-­au încălcat dispozițiile art.151 din Legea nr.105/1992 privitoare la competența exclusivă a jurisdicției române.

Textul enumeră limitativ cazurile în care competența jurisdicțională a instanțelor române este imperativă, în sensul că nu poate fi recunoscută o hotărâre pronunțată în străinătate în una dintre aceste materii. Dar printre procesele cu privire la care instanțele române sunt exclusiv competente să judece, art.151 din Legea nr.105/1992 nu menționează și pe cele privind "validitatea ofertei reale de plată sau a consemnațiunii". Prin urmare, este vădit eronată susținerea recurentei pârâte în sensul că, prin art.589 C. civ., s-ar institui o competență excepțională, specială în materia ofertei reale urmată de consemnațiune. Rezultă deci că nu s-a încălcat nici o normă de competență exclusiva a instanțelor judecătorești române și, în consecință, nu există nici un motiv pentru a se refuza recunoașterea și încuviințarea hotărârii arbitrale străine, astfel cum, în mod corect a reținut prima instanță și a menținut instanța de apel.

Pentru considerentele reținute, conform art.312 C. proc. civ., s-a respins recursul declarat de pârâta SC I. SA București împotriva deciziei comerciale nr.195 din 21 aprilie 2009 a Curții de Apel București, Secția a VI-a Comercială, ca nefondat.