ÎCCJ, decizie (scj.ro #83188)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #83188) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Litigiu

comercial cu element de extraneitate. Arbitraj comercial internațional.

Recunoașterea hotărârii arbitrale străine.

Cuprins pe materii

: Drept procesual civil. Arbitraj.

Index alfabetic:

contract de cesiune

-

clauză compromisorie

-

competență

-

drept internațional privat

-

ofertă reală

-

ordine publică

-

părți sociale

-

tribunal arbitral

Legea

nr.105/1992, art.8, art.151, art.167 alin.1 lit.b), art.168, art.174, art.181

C.

proc. civ., art.340, art.370- 370

3

, art.589

Cod civil, art.1114,

art.1119

CEDO, art.6

pct.1

Procedura recunoașterii și încuviințării

executării silite nu permite rejudecarea cauzei în fond, ci doar

examinarea îndeplinirii condițiilor legale de regularitate formală a

hotărârii.

Motivul de ordine publică în dreptul internațional privat român

invocat  împotriva recunoașterii și încuviințării

executării silite a hotărârii arbitrale este vădit neîntemeiat,

deoarece un asemenea motiv de refuz a recunoașterii și

încuviințării unei hotărâri arbitrale străine poate avea ca

premisă doar cazul în care tribunalul arbitral internațional ar fi

aplicat o lege străină, ale cărei prevederi să fie

ireconciliabile cu sistemul de drept al țării unde se cere

recunoașterea.

Secția comercială, Decizia

nr.3181 din 2 decembrie 2009

Prin

sentința comercială nr.12431/18 noiembrie 2008, Tribunalul

București, Secția a VI-a Comercială, a admis cererea

formulată de reclamanta C.E.E.R.E.S. B.V. Olanda în contradictoriu cu

pârâta S.C. I.S.A. București și a recunoscut efectele hotărârii

arbitrale din 16 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul Arbitral de pe

lângă Camera Internațională de Comerț de la Paris. De asemenea,

s-a încuviințat executarea silită a acestei hotărâri în România

numai pentru punctele 5 și 6 din dispozitiv, cu privire la obligarea

pârâtei S.C. I. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 200.000

Euro cu titlu de cheltuieli de judecată și suma de 38.333,33 USD cu

titlu de cheltuieli arbitrale.

Instanța

de fond a reținut că pârâta, invocând "interpretarea

eronată a situației de fapt sau a convenției" ori ignorarea

probelor, încearcă să repună în discuție fondul cauzei,

ceea ce este inadmisibil în raport cu dispozițiile art.168 din LDIPR, iar

pe de altă parte, se îndepărtează de conținutul și

limitele celor două drepturi fundamentale garantate de art.21 alin. 3 din

Constituție și de art.61 alin.1 CEDO, și anume dreptul la un

proces echitabil, respectiv principiul egalității pârâților în

fața justiției și principiul imparțialității.

De

altfel, aceste motive sunt admise, în mod limitativ, între cazurile de recurs,

nefiind incluse în cazurile de acțiune în anulare prevăzut de art.364

C. proc. civ., român.

În

privința încuviințării cererii de executare, instanța de

fond a reținut că sunt îndeplinite cerințele din art.174 din

LDIPR cu referire la art.167 din aceiași lege.

Împotriva

acestei sentințe a formulat apel pârâta, susținând că nu sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de art.5 și 6 din Convenția

pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale

străine, adoptată la New York la 10.06.1958, respectiv,

dispozițiile art.167 și art.168 din Legea nr.105/1992.(LDIP)

Prin

decizia comercială nr.195/21 aprilie

2009 a

Curții de Apel București, Secția a VI-a Comercială,

apelul a fost respins ca nefondat pentru următoarele considerente:

Noțiunea

de ordine publică are consecințe diferite în soluționarea

litigiilor cu elemente de extraneitate, în raport cu intervenția acestei

noțiuni în recunoașterea și executarea hotărârilor

arbitrale străine. De exemplu, dacă cu prilejul

soluționării unui litigiu de către instanța arbitrală

se constată că ar fi aplicabilă o lege străină normal

competentă, dar incompatibilă cu dreptul român, intervenția

ordinii publice conduce la neaplicarea legii străine și înlocuirea

acesteia prin dispozițiile corespunzătoare ale legii române. Dar,

altfel stau lucrurile în cadrul recunoașterii și executării

hotărârilor străine pentru că, hotărârea recunoscută

se bucură de puterea lucrului judecat, având forță obligatorie,

instanțele statului solicitat neputând să revină asupra a ceea

ce s-a soluționat de către tribunalul arbitral din statul de origine.

De aceea, principiul intangibilității hotărârii străine

exclude posibilitatea ca efectul obișnuit al ordinii publice, respectiv,

înlocuirea unei legi cu alta, să se producă.

În

fine, atât din perspectiva art.168, 174 și 181 din Legea nr.105/1992 cât

și a art.V.2.b. din Convenția de la New York, noțiunea de ordine

publică vizează ordinea publică internă a statului

solicitat.

Așadar

cele două noțiuni nu trebuiesc confundate și pentru ca, în

speță, să se poată pune în discuție încălcarea

ordinii publice de drept internațional privat român, ar fi nevoie ca legea

aplicabilă să fie o lege străină. Or, în speță,

tribunalul arbitral a aplicat legea română.

Față

de cele arătate, Curtea a considerat nefondate susținerile apelantei

pârâte sub aspectul încălcării principiului legalității

prevăzut de art.124 din Constituție, respectiv încălcarea principiului

interpretării convențiilor potrivit voinței comune a

părților, a normelor juridice privind personalitatea juridică

distinctă a societății față de cea a asociaților;

ignorarea de către tribunalul arbitral a unor reglementări, deși

s-au depus texte de lege, doctrină și jurisprudență;

hotărârea arbitrală ar conține dispoziții contradictorii în

raport cu tipul de rezoluțiune care afectează contractul de cesiune.

Daca

s-ar admite că raționamentul apelantei în privința

invocării ordinii publice de drept internațional privat este

posibilă, și în situația în care se aplică legea

română, pentru că, fie legea română nu s-a aplicat corect, fie

că nu ar fi fost corect stabilită situația de fapt, ar însemna

ca procedura recunoașterii și a încuviințării

executării silite să se transforme într-o veritabilă cale

devolutivă de atac împotriva hotărârii străine, ceea ce este

inadmisibil.

În

privința încălcării dreptului la un proces echitabil, s-a

apreciat că instanța de fond a aplicat corect dispozițiile

legale în ceea ce privește conținutul noțiunii de ordine

publică.

Susținerile

apelantei cu privire la principiul imparțialității

instanței nu sunt probate cu dovezi concludente și pertinente,

apelanta având la îndemână posibilitatea să fi recuzat pe supraarbitrul

imparțial care ar fi fost în conflict de interese cu pârâta I.E.

Oricum

această procedură trebuia folosită în fața tribunalului

arbitral. (…)

Criticile

apelantei privind tratamentul inegal al părților în cadrul procesului

arbitral, încălcarea dreptului la apărare și a principiului

legalității sunt nefondate și nu pot justifica refuzul

recunoașterii hotărârii arbitrale străine, întrucât se tinde de

fapt la rejudecarea cauzei pe fond.

În

privința competenței exclusive a instanțelor române în judecarea

ofertei reale urmată de consemnațiune, la cele reținute de

instanța de fond, trebuie spus că, tribunalul arbitral s-a

pronunțat asupra acestei oferte în mod incidental dar, competența

acestui tribunal s-a determinat în raport cu obiectul principal al cauzei.

Apelanta nu a înlăturat în nici un fel motivarea instanței de fond

nici pe această chestiune.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs pârâta, care a reluat apărările

formulate și în fața instanței de apel. (…)

Înalta

Curte a reținut că pârâta IE solicită respingerea cererii de

recunoaștere și executare a hotărârii arbitrale străine,

invocând motivul prevăzut de art.304 pct.9 C. proc. civ., respectiv

că hotărârea pronunțată a fost data cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii, susținând că:

1.

Instanța de apel ar fi reținut, în mod eronat, că, în

speță, nu se poate pune în discuție încălcarea ordinii

publice de drept internațional privat ca urmare a aplicării legii

române de către tribunalul arbitral;

2.

Hotărârea arbitrală ar fi fost dată cu încălcarea ordinii

publice de drept internațional român atât din perspectiva dreptului

substanțial, cât și din perspectiva dreptului procesual.

În

dezvoltarea acestui motiv, recurenta pârâtă a arătat că

instanța arbitrală ar fi încălcat dreptul la un proces echitabil

sub mai multe aspecte:

a)

examinarea cauzei de către o instanță imparțială;

b)

tratarea egala a părților în cadrul procesului;

c)

examinarea atentă a tuturor capetelor de cerere, a argumentelor și a

probelor din dosar, respectiv respectarea dreptului la apărare;

d)

asigurarea preeminentei dreptului și respectarea principiului

legalității;

3.

Hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței exclusive a

instanțelor române în judecarea ofertei reale urmată de

consemnațiune.

Intimata

a expus obiectul cauzei și cadrul legal aplicabil și anume,

convențiile internaționale la care România a aderat, fiind parte

precum și dispozițiile Legii nr.105/1992.

În

concret, a arătat că este vorba de Convenția dintre România

și Republica Franceză privind asistența juridică în materie

civilă și comercială semnată la Paris la 5 noiembrie 1974,

ratificată prin Decretul nr.77/15 iulie 1975 și Convenția pentru

recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine,

adoptată la New York la 10 iunie 1958 la care România a aderat prin

Decretul nr.186/1961.

În

esență, intimata a arătat că noțiunea de ordine

publică în dreptul internațional privat este diferită de ordinea

publică în dreptul intern.

Practic

sfera celor doua noțiuni este diferită și fiecare noțiune

îndeplinește o funcție diferită. Pentru a putea fi luată în

discuție excepția de ordine publică în dreptul

internațional privat este necesar ca legea aplicabilă să fie o

lege străină, aspect rezultat din dispozițiile art.168 din Legea

nr.105/1992.

Încălcarea

ordinii publice de drept internațional privat, din perspectiva dreptului

substanțial, este nefondată, întrucât, în speță, tribunalul

arbitral a aplicat legea română, fapt necontestat de părți.

Pentru un asemenea motiv de refuz a recunoașterii și încuviințării

unei hotărâri arbitrale străine poate avea ca premisă doar cazul

în care tribunalul arbitral internațional ar fi aplicat o  lege

străină ale cărei prevederi să fie ireconciliabile cu

sistemul de drept unde se cere recunoașterea.

Intimata

a mai învederat că încălcarea ordinii publice de drept

internațional privat din perspectiva dreptului procesual apare

nefondată în raport și de art.20 alin.2 din Constituție, cum

bine a reținut instanța de fond. Principiul egalității

părților, al independenței și al

imparțialității arbitrale sunt în egală măsură

și principii care guvernează procedura de judecată în fața

unui tribunal arbitral constituit pe lângă Camera Internațională

de Comerț de la Paris.

În

privința încălcării principiului imparțialității

instanței, intimata a susținut că probele relevă că

ambele părți au beneficiat în mod egal de toate garanțiile

procesuale necesare unui proces echitabil. De altfel, ambele părți au

fost de acord, inclusiv, cu numirea arbitrilor, iar reclamarea de către

recurentă a unui pretins tratament inegal al părților în cadrul

procesului arbitral ar tinde, cum bine a reținut instanța de fond, la

rejudecarea cauzei pe fond, din moment ce critică modul în care tribunalul

arbitral a reținut și calificat juridic situația de fapt (culpa

pârâtei, interpretarea declarațiilor martorilor, tipul de

rezoluțiune, etc.).

Or,

potrivit art.168 cu referire la art.181 din Legea nr.105/1992, instanța

română nu poate proceda la examinarea în fond a hotărârii

străine și nici la modificarea ei.

Intimata

a mai susținut că art.151 din Legea nr.105/1992 nu prevede că

procesele privind validitatea ofertei reale de plată sau a

consemnațiunii s-ar afla printre procesele cu privire la care

instanțele române sunt exclusiv competente să judece.

Înalta

Curte a respins recursul pentru următoarele considerente:

1.

Cu privire la încălcarea ordinii publice de drept internațional

privat român, prin aplicarea legii române de către tribunalul arbitral,

Înalta Curte a apreciat că, atât Convenția de la New York, cât

și Legea nr.105/1992, au în vedere ordinea publică de drept

internațional privat, care nu se confundă cu ordinea publică de

drept intern. Ordinea publică în dreptul internațional privat este

diferită de ordinea publică în dreptul intern.

În

primul rând, sfera celor două noțiuni este diferită, în sensul

că nu toate normele de ordine publică în dreptul intern sunt de

ordine publică în dreptul internațional privat.

În

al doilea rând, fiecare noțiune îndeplinește o funcție

diferită. Ordinea publică în dreptul intern indică limitele

domeniului lăsat liberei inițiative juridice a părților, pe

când ordinea publică în dreptul internațional privat indică

limitele aplicării legii străine. Prin urmare, excepția de

ordine publică în dreptul internațional privat este un mijloc de

înlăturare a legii străine normal competente, ceea ce înseamnă

că, pentru a putea fi invocată o asemenea excepție, trebuie,

prin ipoteză, ca legea aplicabilă să fie o lege străină.

Numai în aceste condiții se poate pune în discuție ordinea

publică de drept internațional privat, ceea ce presupune

existența unor deosebiri fundamentale, esențiale, de reglementare

între legea română și legea străină.

Ordinea

publică se invocă, așadar, împotriva aplicării legii

străine.

În

materia recunoașterii hotărârilor judecătorești

străine, art.168 din Legea nr.105/1992 are în vedere ordinea publică

de drept internațional privat, cu înțelesul dat tot de art.8 din

Legea nr.105/1992, potrivit căruia:„aplicarea legii străine se

înlătură dacă încalcă ordinea publică de drept

internațional privat român”.

Recurenta

a arătat că, în mod greșit, Curtea de Apel București, ar fi

interpretat în mod restrictiv dispozițiile art.168 alin.1 pct.2 din Legea

nr.105/1992, deoarece, din formularea legiuitorului nu rezultă că

acesta ar face o distincție între hotărârea pronunțată în

străinătate cu privire la un litigiu căruia îi este

aplicabilă legea română sau legea străină, iar „ubi lex non

distinguit, nec nos distinguere debemus”.

Această

interpretare este eronată. Noțiunea de ordine publică de drept

internațional privat din art.168 al Legii nr.105/1992, nu poate avea alt

înțeles decât cel conferit de art.8 din aceeași lege. Prin urmare, în

mod corect, instanța de apel a respins susținerile privind

încălcarea ordinii publice de drept internațional privat în ceea ce

privește legea materială aplicată. (…)

Art.

364 lit.i) C. proc.civ. nu este aplicabil recunoașterii și

executării hotărârilor judecătorești străine, pentru

simplul motiv că recunoașterea și executarea hotărârilor

străine implică o procedură specială, distinctă de

procedura acțiunii în anularea unei hotărâri arbitrale, astfel cum

prevăd expres art.370-

370

3

C

.

proc. civ. cu trimitere la Legea nr.105/1992.

Prin

urmare, corecta interpretare și aplicare a prevederilor legale

menționate trebuie să se facă în lumina principiului

"specialia generalibus derogant" (aplicarea cu prioritate a regulilor

speciale în materia recunoașterii și executării hotărârilor

străine), iar nu pe baza aplicării prin analogie a unor texte total

străine acestei proceduri speciale (precum art.364 lit.i).

Astfel,

nu interesează modul de aplicare al legii străine, important este ca

efectele acesteia, contrare ordinii publice de drept internațional privat

român, să nu se producă. În concret, ordinea publică de drept

internațional privat român ar putea fi încălcată doar prin

aplicarea unei legi străine ale cărei dispoziții să fie

incompatibile cu principiile fundamentale ale dreptului român aplicabile

raporturilor juridice cu element de extraneitate.

Or,

ca urmare a aplicării legii române de către tribunalul arbitral,

după cum însăși recurenta a afirmat, ar fi un nonsens să se

verifice dacă legea română însăși încalcă ordinea

publică de drept internațional privat român.

Prin

urmare, recurenta însăși a admis că nu este posibilă

invocarea ordinii publice de drept internațional privat împotriva legii

române.

Cât

privește dreptul la apărare, Înalta Curte a reținut că

acesta a fost asigurat părții care a pierdut procesul și este de

neconceput să se repună în discuție fondul litigiului dedus

judecății instanței străine. În speță, este

evident că nu s-a încălcat dreptul la apărare, în

condițiile în care recurenta a fost prezentă la proces prin

avocați, fapt care rezultă fără echivoc din cuprinsul

hotărârii arbitrale.

2.

Hotărârea arbitrală ar fi fost dată cu încălcarea ordinii

publice de drept internațional privat român atât din perspectiva dreptului

substanțial, cât și din perspectiva dreptului procesual.

Prin

motivele de recurs, pârâta dezvoltă mai întâi teoria potrivit căreia

ordinea publică de drept internațional privat include drepturile

și garanțiile recunoscute de CEDO, inclusiv dreptul la un proces

echitabil consacrat de art.6 pct.1 din CEDO.

Or,

sub acest aspect, instanța de apel a reținut, în mod corect, că

,,În privința dreptului la un proces echitabil apelanta reia

susținerile sale redând prevederile art.6 pct.1 din CEDO, art.20 alin.1

și art.21 din Constituția României dar nu înlătură în nici

un fel reținerea primei instanțe că, în raport de art.20 alin.2

din Constituție, ordinea constituțională a drepturilor

fundamentale face parte din ordinea publică de drept internațional

privat român, astfel încât, în procedura recunoașterii hotărârii

străine, instanța este datoare să cerceteze dacă în

procesul arbitral s-au respectat aceste garanții fundamentale."

Prin

urmare, în mod corect instanța de apel a reținut că nu se poate

reproșa nimic primei instanțe din punctul de vedere al aplicării

dispozițiilor legale în ceea ce privește conținutul noțiunii

de ordine publică. Astfel, prima instanță a reținut faptul

că toate susținerile pârâtei sunt nefondate, dat fiind că aceste

drepturi fundamentale sunt cunoscute și garantate de toate cele trei state

(Olanda, Franța și România) care sunt parți la CEDO.

În

special, este de reținut faptul că Tribunalul arbitral

internațional de la Paris este  o instanță organizată

și care funcționează potrivit propriului ei Regulament și

legii franceze (Codului francez de procedură civilă). Prin urmare,

principiul egalității părților, al independenței

și al imparțialității arbitrilor sunt în egală

măsură și principii care guvernează procedura de

judecată în fața unui tribunal arbitral constituit pe lângă

Camera Internațională de Comerț de la Paris. (…)

Recurenta

a reclamat un pretins tratament inegal al părților în cadrul

procesului arbitral.

În

realitate, sub pretextul acestui motiv de ordine publică în dreptul

internațional privat român, recurenta IE tinde, așa cum în mod corect

a reținut prima instanță, la rejudecarea cauzei pe fond, din

moment ce critică modul în care tribunalul arbitral a reținut și

calificat juridic situația de fapt (culpa pârâtei, interpretarea

declarațiilor martorilor, tipul de rezoluțiune etc.).

Or,

potrivit art.168 din Legea nr.105/1992, "Sub rezerva verificării

condițiilor prevăzute de art.167 și art.168, instanța

română nu poate proceda la examinarea în fond a hotărârii

străine și nici la modificarea ei". Potrivit art.181 din

această lege, prevederile art.167-178 sunt aplicabile și

sentințelor arbitrale străine.

Prin

urmare, procedura recunoașterii și încuviințării

executării silite nu permite rejudecarea cauzei în fond, astfel cum

pretinde recurenta, ci doar examinarea îndeplinirii condițiilor legale de

regularitate formală a hotărârii.

Recurenta

IE a pretins că i s-ar fi încălcat dreptul la apărare, dar

și sub acest aspect, în realitate, s-a criticat hotărârea

arbitrală pe fond, în sensul că tribunalul arbitral ar fi ignorat

probatoriul depus de aceasta ori că ar fi reținut o cronologie eronată

a faptelor etc. În realitate, recurenta IE a beneficiat de toate

garanțiile procesuale specifice dreptului la apărare (a fost

reprezentată prin avocat, a administrat probe, a pus concluzii), astfel

încât toate aceste susțineri sunt vădit nefondate în măsura în

care ele tind la rejudecarea cauzei pe fond, contrar prevederilor art.168 din

Legea nr.105/1992.

Cu

privire la pretinsa încălcare a principiului legalității, în

speță, astfel cum rezultă din conținutul hotărârii

arbitrale, tribunalul arbitral a aplicat legea română, fapt asupra

căruia părțile nu au făcut nicio discuție. În aceste

condiții, motivul de ordine publică în dreptul internațional

privat român, invocat de recurenta IE împotriva recunoașterii și

încuviințării executării silite a hotărârii arbitrale este

vădit neîntemeiat, deoarece un asemenea motiv de refuz a

recunoașterii și încuviințării unei hotărâri arbitrale

străine poate avea ca premisă doar cazul în care tribunalul arbitral

internațional ar fi aplicat o lege străină, ale cărei prevederi

să fie ireconciliabile cu sistemul de drept al țării unde se

cere recunoașterea.

Pe

cale de consecință, sunt nefondate toate susținerile recurentei

IE, formulate prin cererea de recurs, în sensul că s-ar fi încălcat

principiul legalității prevăzut de art.124 din Constituție,

respectiv: că s-ar fi încălcat principiul interpretării

convențiilor potrivit voinței comune a părților (art.

977 C

. civ.); că s-ar fi încălcat normele juridice privind

personalitatea juridică distinctă a societății (TCI)

față de cea a asociaților (IE și CEERES); că

tribunalul arbitral ar fi ignorat unele reglementări, deși pârâta a

depus atât textele de lege, cât și doctrina și jurisprudența,

mai exact ar fi în discuție art.43 C. com.; că hotărârea

arbitrală ar conține dispoziții contradictorii în raport cu «

tipul de rezoluțiune care afectează contractul de cesiune ».

Dacă

s-ar admite raționamentul recurentei, în sensul că ordinea

publică de drept internațional privat ar putea fi invocată chiar

și atunci când instanța străină a aplicat legea

română, sub pretextul că legea română nu ar fi fost corect

aplicată sau că situația de fapt nu ar fi fost corect

stabilită, s-ar ajunge ca, practic, procedura recunoașterii și a

încuviințării executării silite să se transforme într­-o

veritabilă cale devolutivă de atac împotriva hotărârii

străine, în condițiile în care aceasta, potrivit regimului ei

juridic, conferit de legea statului unde a fost pronunțată, este o

hotărâre obligatorie și nesusceptibilă de a fi atacată.

În

plus, dacă s-ar admite că statul unde se cere recunoașterea unei

hotărâri arbitrale străine ar putea să rejudece cauza pe motivul

că, deși s-a aplicat propria lui lege, aceasta nu ar fi fost bine

aplicată sau că situația de fapt nu ar fi fost corect

calificată juridic în raport cu legea, practic s-ar anihila orice

finalitate a arbitrajului comercial internațional.

3.

Hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței exclusive a

instanțelor române în judecarea ofertei reale urmată de

consemnațiune.

Recurenta

a susținut că, în speță, s-ar fi încălcat

competența instanțelor judecătorești din România, deoarece

în soluționarea cererii reconvenționale a IE tribunalul arbitral a

luat în discuție și a dat efecte ofertei reale de plata urmată

de consemnație pe care CEERES a făcut-o către IE pentru plata

integrală a restului de preț datorat în temeiul contractului de

cesiune de părți sociale.

În

acest sens, pârâta a susținut cât în raport cu art.589 C. civ. (respectiv

art.1114,

1119 C

. civ.),

"validitatea ofertei reale de plată urmate de consemnațiune

poate face exclusiv obiectul aprecierii instanțelor

judecătorești române de drept comun."

Această

susținere a pârâtei IE este vădit neîntemeiată pentru

următoarele considerente:

a)

Oferta reală de plată urmată de consemnațiune are natura

juridică a unui act unilateral, pentru care legea română impune

anumite formalități, care, în speță au fost întocmai

respectate de CEERES.

Oferta

reală de plată și consemnațiune este, în principal

reglementată de Codul civil, având ca fundament dreptul debitorului ce

face plata, atunci când el vrea să-și execute obligația, iar

creditorul refuză să primească plata. Așadar, ca

manifestare de voință a debitorului, oferta reală de plată

urmată de consemnațiune are natura juridică a unui act unilateral,

fiind în esență o ofertă de plată, care, dacă este

refuzată de creditor, poate fi urmată de consemnarea sumei și

liberează pe creditor.

Codul

de procedură civilă prevede în mod expres că oferta se face prin

intermediul executorului judecătoresc, iar recipisa de consemnare se

depune, de asemenea la executorul judecătoresc. Oferta reală de

plată urmată de consemnațiune liberează pe debitor întocmai

ca și plata făcută creditorului.

Potrivit

art.589 C. proc. civ., "cererea de s-ar putea face înaintea

judecătoriei, sau pentru ca să se întărească, sau pentru ca

să se anuleze aceste oferte și consemnațiuni, se va face prin

osebita petiție, după regulile stabilite pentru cererea

principală".

De

aici rezultă că, pentru validitatea ofertei reale urmate de consemnațiune

nu este necesară pronunțarea unei hotărâri

judecătorești.

Efectul

pronunțării unei hotărâri judecătorești care să

declare că oferta și consemnațiunea sunt "bune și

valabile" este cel prevăzut de art.1119 C. civ., și anume

"debitorul nu mai poate, chiar cu consimțământul creditorului,

să-și retragă suma depusă în prejudiciul codebitorilor sau

fideiusorilor săi".

b)

Afirmația pârâtei IE potrivit căreia "aprecierea asupra

validității ofertei reale nu este susceptibilă de a fi

reglementată pe calea arbitrajului" este lipsită de orice temei

juridic.

În

primul rând, competența tribunalului arbitral se determină în raport

cu obiectul principal al cauzei și, sub acest aspect, este neîndoielnic

faptul că, fiind în prezența unui litigiu comercial cu element de

extraneitate și, în prezența unei clauze compromisorii, nu se poate

contesta competența tribunalului arbitral.

În

acest context, aspectele privind validitatea ofertei reale urmate de

consemnațiune au avut doar semnificația unui mijloc de apărare invocat

de CEERES cu privire la care tribunalul arbitral s-a pronunțat doar cu

titlu incidental (prin considerentele hotărârii), iar nu cu titlu

principal. Competența tribunalului arbitral este deci pe deplin

justificată potrivit principiului: ”accesorium sequitur principale”.

În

plus, astfel cum rezultă din cuprinsul clauzei compromisorii inserată

în contractul de cesiune de părți-sociale, „Orice controversă

sau dispută apărută din sau în legătură directă

sau indirectă cu prezentul contract”. Prin urmare, este neîndoielnic

faptul că părțile au înțeles să atribuie cea mai

largă competență posibilă tribunalului arbitral, astfel

încât discutarea aspectelor legate de condițiile și efectele unei

oferte de plată urmate de consemnație, adică practic de

executarea însăși a contractului de cesiune de

părți-sociale, sunt pe deplin acoperite de o asemenea clauză

compromisorie.

În

al doilea rând, potrivit art.

340 C

. proc. civ., pe calea

arbitrajului, pot fi soluționate toate litigiile patrimoniale, "în

afară de acelea care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite

a se face tranzacție".

Or,

raportul dintre părțile unui contract de cesiune de

părți-sociale este unul comercial, ca și cel privind plata

prețului cesiunii. Tot astfel, raporturile dintre părți privind

oferta de plată și consemnațiune, în cazul în care creditorul

refuză să primească plata, este unul patrimonial, susceptibil de

tranzacție, deoarece însuși dreptul de a plăti, respectiv

dreptul de a primi o sumă de bani sunt susceptibile de renunțări

și concesii reciproce, respectiv de tranzacție.

Prin

urmare, ar fi total absurd să se considere că o instanță

arbitrală nu ar putea să ia în discuție valoarea juridică a

unei oferte reale urmată de consemnațiune care s-ar face în cursul

judecării litigiului arbitral, cu atât mai mult cu cât, în

speță, pârâta însăși a recunoscut că

"plățile efectuate de debitor până la finalizarea

procedurii arbitrale pot fi luat în considerație" (pct.192 din hotărârea

arbitrală).

c)

Afirmația pârâtei IE potrivit căreia validitatea ofertei reale de

plată urmată de consemnațiune poate face "exclusiv obiectul

aprecierii instanțelor judecătorești române de drept comun"

este, de asemenea, lipsită de orice fundament juridic.

După

cum deja s-a menționat, dispozițiile art.589 C. proc. civ., respectiv

art.1114,

1119 C

. civ., invocate de

pârâtă nu prevăd și nu permit o asemenea speculație

juridică.

Faptul

că art.

589 C

. proc. civ., se

referă la judecătorie ca fiind competentă să

"întărească" sau să anuleze oferta de plată sau consemnațiunea

nu înseamnă că, într-un litigiu cu element de extraneitate, o

instanță străină - indiferent că este

judecătorească sau arbitrală nu ar putea examina validitatea

unei oferte sau a unei consemnațiuni.

De

asemenea, art.167 alin.1 lit.b) din Legea nr.105/1992, invocat de pârâtă,

referitor la competența instanței străine, trebuie coroborat cu

art.168 din aceeași lege. Din examinarea coroborată a celor două

texte rezultă că:

-

pentru a aprecia dacă instanța care a pronunțat hotărârea a

fost competentă, în sensul art.167 alin.1 lit.b), raportarea trebuie

să se facă la legea statului unde hotărârea a fost

pronunțată. Or, din acest punct de vedere, este indiscutabil ca

tribunalul arbitral de la Paris era competent;

-

examinarea competenței instanței străine din punctul de vedere

al legii române poate să conducă la refuzul recunoașterii

hotărârii doar în condițiile art.168, adică atunci când s-­au

încălcat dispozițiile art.151 din Legea nr.105/1992 privitoare la

competența exclusivă a jurisdicției române.

Textul

enumeră limitativ cazurile în care competența

jurisdicțională a instanțelor române este imperativă, în

sensul că nu poate fi recunoscută o hotărâre

pronunțată în străinătate în una dintre aceste materii. Dar

printre procesele cu privire la care instanțele române sunt exclusiv

competente să judece, art.151 din Legea nr.105/1992 nu

menționează și pe cele privind "validitatea ofertei reale

de plată sau a consemnațiunii".

Prin

urmare, este vădit eronată susținerea recurentei pârâte în

sensul că, prin art.589 C. civ., s-ar institui o competență

excepțională, specială în materia ofertei reale urmată de

consemnațiune.

Rezultă

deci că nu s-a încălcat nici o normă de competență

exclusiva a instanțelor judecătorești române și, în

consecință, nu există nici un motiv pentru a se refuza

recunoașterea și încuviințarea hotărârii arbitrale

străine, astfel cum, în mod corect a reținut prima instanță

și  a menținut instanța de apel.

Pentru

considerentele reținute, conform art.312 C. proc. civ., s-a respins recursul

declarat de pârâta SC I. SA București împotriva deciziei comerciale nr.195

din 21 aprilie

2009 a

Curții de Apel

București, Secția a VI-a Comercială, ca nefondat.