ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1020/2015

Decizia nr. 1020/2015

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 173 din 7 februarie 2014 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins cererea formulată de petentul A., ca neîntemeiată.

Analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul a constatat că prin Sentința nr. 2 din 08 R.G. pronunțată în Ragusa în data de 21 iulie 2008 de Tribunalul Civil Internațional - organ permanent al Curții Europene de Justiție Arbitrale din Ragusa, Italia, a fost admisă cererea petentului A. și s-a recunoscut în favoarea acestuia, în calitate de descendent în linie directă din B. și ca descendent în linie colaterală din C., ultimul Senior Suveran și Vicar Pontif de Forlimpopoli, a următoarelor calități, drepturi și privilegii: calitățile de Alteță Serenisimă și Prinț, dreptul de a se intitula Suveran și Șef de Nume și Arme al Serenisimei Case D., pentru sine și pentru succesorii săi la infinit, de sex masculin sau feminin, și toate funcțiile, privilegiile, atribuțiile și tratamentele de rang, cu dreptul de a folosi steme, titluri și numiri care îi aparțin prin drept ereditar, calitățile și titlurile de Senior Suveran de Forlimpopoli cu titlul de pretenție, calificarea istorică de Vicar Pontif Perpetuu de Forlimpopoli, dacă Sfântul Scaun nu are alte intenții, iar pe lângă acestea, titlurile de Conte, de Senior de Giovedia, San Mauro și Tomba, transmisibile în linie directă prin primul născut de sex masculin sau feminin împreună cu posesia stemei, drepturi istorice asupra miliției Cavalerilor de Candia, fondată de C., calitatea de subiect material de drept internațional și de mare maestru a ordinelor dinastico-familiale ergo nenaționale, privilegiile suverane legate de jus majestatis și jus honorum, cu dreptul de a acorda, reînnoi, recunoaște blazoane, titluri nobiliare ale propriei familii, cu sau fără predicat, transmisibile sau nu, titluri onorifice și cavalerești referitoare la ordine dinastice, familiale și nenaționale, precum și să creeze ordine noi, dreptul de a adăuga la numele de familie numele istoric de D., în așa fel încât numele de familie al acestuia să fie A.-D., menționarea pe actul de botez și pe actul de confirmare al Bisericii Catolice, în funcție de drept sau prerogativa: Alteța Sa Serenisima Prințul A. - D. în urma prezentei constatări incidentale rezultă că prof. A. are calitățile dinastice și nobiliare pentru a fi înscris pe Lista Oficială a Nobilimii Internaționale a Institutului Superior de Drept Nobiliar din Lugano în condițiile stabilite în acordul încheiat între părți în 23 iunie 2008 și înregistrat în formele prevăzute de lege precum și dreptul de a primi orice asistență heraldico-nobiliară negratuită și acela de a primi o bursă de studiu în valoare de 250 euro instituită pentru anul 2009, ce urmează a fi plătită în Lugano - Elveția.

Conform dispozițiilor art. 1124 din Noul C. proc. civ., orice hotărâre arbitrală dintre cele prevăzute la art. 1123 este recunoscută și poate fi executată în România dacă diferendul formând obiectul acesteia poate fi soluționat pe cale arbitrală în România și dacă hotărârea nu conține dispoziții contrare ordinii publice de drept internațional privat român.

Potrivit dispozițiilor art. 1125 alin. (1) din același cod, solicitarea de recunoaștere și executare a hotărârii arbitrale străine se prezintă printr-o cerere adresată tribunalului în circumscripția căruia se află domiciliul sau, după caz, sediul celui căruia i se opune respectiva hotărâre arbitrală. (2) În caz de imposibilitate de stabilire a tribunalului prevăzut la alin. (1), competența aparține Tribunalului București.

Totodată potrivit dispozițiilor art. 1128 din Noul C. proc. civ., recunoașterea sau executarea hotărârii arbitrale străine este respinsă de tribunal dacă partea contra căreia hotărârea este invocată probează existența uneia dintre următoarele împrejurări:

a) părțile nu aveau capacitatea de a încheia convenția arbitrală conform legii aplicabile fiecăreia, stabilită potrivit legii statului unde hotărârea a fost pronunțată;

b) convenția arbitrală nu era valabilă potrivit legii căreia părțile au supus-o sau, în lipsă de stabilire a acesteia, conform legii statului în care hotărârea arbitrală a fost pronunțată;

c) partea contra căreia hotărârea este invocată n-a fost cuvenit informată cu privire la desemnarea arbitrilor sau cu privire la procedura arbitrală ori a fost în imposibilitate de a-și valorifica propria apărare în procesul arbitrai;

d) constituirea tribunalului arbitrai sau procedura arbitrală n-a fost conformă convenției părților ori, în lipsa unui acord al acestora, legii locului unde a avut loc arbitrajul;

e) hotărârea privește un diferend neprevăzut în convenția arbitrală sau în afara limitelor fixate de aceasta ori cuprinde dispoziții care excedează termenilor convenției arbitrale. Totuși, dacă dispozițiile din hotărâre care privesc aspecte supuse arbitrajului pot fi separate de cele privind chestiuni nesupuse arbitrajului, cele dintâi pot fi recunoscute și declarate executorii;

f) hotărârea arbitrală n-a devenit încă obligatorie pentru părți sau a fost anulată ori suspendată de o autoritate competentă din statul în care sau după legea căruia a fost pronunțată.

Pe lângă aceste condiții de fond, tribunalul a reținut că legea a instituit și alte condiții de admisibilitate a cererii de recunoaștere sau executare a hotărârii arbitrale prin dispozițiile art. 1126 din Noul C. proc. civ.

Astfel, potrivit acestor dispoziții, cel care se prevalează de o hotărâre arbitrală străină poate solicita numai recunoașterea acesteia pentru a invoca lucru judecat sau, când nu este adusă la îndeplinire în mod voluntar, încuviințarea executării silite pe teritoriul României.

(2) Recunoașterea unei hotărâri arbitrale străine poate fi cerută și pe cale incidentală.

Or, tribunalul a reținut că petentul nu a făcut dovada că hotărârea arbitrală a cărei recunoaștere o solicită nu este adusă la îndeplinire în mod voluntar și mai ales a existenței unui dosar pe rolul instanțelor române pentru a solicita recunoașterea acesteia pe teritoriul României și pentru a invoca autoritatea de lucru judecat.

Pe cale de consecință, tribunalul având în vedere dispozițiile art. 1126 C. proc. civ., care instituie condițiile de admisibilitate ale unei astfel de cereri, a respins cererea de recunoaștere pe teritoriul României a acestei sentințe, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe civile a formulat apel A.

Prin Decizia civilă nr. 269-A din 23 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins apelul ca nefondat.

În motivare s-a reținut că, față de prevederile art. 1126 Noul C. proc. civ. și în special art. 1128 (motivele de refuz al recunoașterii sau al executării), dar și art. 1126 Noul C. proc. civ., petentul nu a făcut dovada îndeplinirii sau neîndeplinirii (din anume motive) în mod voluntar a acestei hotărâri arbitrale.

Instanța a reținut că motivele de apel ignoră condițiile legale arătate în considerentele sentinței civile apelate, apelantul limitându-se a arăta că este suficient să se respecte "cerințele referitoare documentelor anexate cererii ce ar fi fost îndeplinite la instanța de fond și că nu se poate restrânge aplicabilitatea art. 1126 Noul C. proc. civ.".

Dispozițiile legale invocate de apelant care se referă la obiectul apelului principal și nicidecum la problemele invocate la fond privind condițiile cerute de lege de recunoaștere a acestei hotărâri pe teritoriul României, nu reprezintă temei pentru admiterea apelului întrucât acesta trebuia să dezvolte pentru fiecare dintre impedimentele arătate la fond de ce acestea nu pot fi reținute însă apelantul a făcut referire în aprecierea acestora în termeni generali și nu a arătat concret ce anume cerință legală nu a fost respectată de prima instanță.

Curtea a arătat că, în mod corect prima instanță a reținut că trebuie îndeplinite anumite cerințe, iar în apelul motivat și susținut, nu au fost combătute cele reținute de instanța de fond cu argumente legale, criticile limitându-se numai la cerințele art. 1128 Noul C. proc. civ. deși acest articol, coroborat cu art. 1123, art. 1124, art. 1125, art. 1126, art. 1127, art. 1130 Noul C. proc. civ., impune îndeplinirea acelor condiții arătate în considerentele hotărârii primei instanțe, cerințe ce nu au fost îndeplinite.

Împotriva Deciziei civile nr. 269-A din 23 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs reclamantul A. invocând dispozițiile art. 488 alin. (1), pct. 4 și 6 Noul C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 4 Noul C. proc. civ. recurentul susține că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești întrucât, deși a arătat prin apelul formulat faptul că instanța de fond a restrâns aplicabilitatea textului de lege aferent art. 1126 din Noul C. proc. civ. doar la cazurile în care petentul face dovada existenței pe rolul instanțelor române de judecată a unui dosar pentru a solicita recunoașterea hotărârii pe teritoriul României și pentru a invoca autoritatea de lucru judecat, instanța de apel a adăugat la lege prin instituirea unei condiții pe care legea nu a prevăzut-o, anume dovedirea "neîndeplinirii (din anumite motive) în mod voluntar" a hotărârii arbitrale. Susține recurentul că problema existenței cerinței referitoare la dovedirea neîndeplinirii în mod voluntar a hotărârii arbitrale se putea pune tezei a II-a a art. 1126 Noul C. proc. civ.

Cu toate acestea, instanța de apel a respins apelul, motivat de faptul că cerințele impuse nu au fost îndeplinite, deși aceste cerințe la care face referire nu există în textul de lege invocat, prin urmare, consideră recurentul, instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 Noul C. proc. civ. recurentul susține că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază. În acest sens arată că instanța de apel se rezumă la a relua situația de fapt și de a confirma soluția instanței de fond, fără a motiva și fără a prezenta raționamentul logico juridic în baza căruia ambele instanțe au considerat că pentru recunoașterea unei hotărâri este nevoie de îndeplinirea condiției existenței unui litigiu sau de dovedirea unei împotriviri.

Arată recurentul că, instanța de apel, în loc să dea o motivare corectă și concretă, reține că motivele invocate nu a combătut argumentele reținute de instanța de fond.

Recurentul susține că prin cererea introductivă nu a solicitat încuviințarea executării silite, prin urmare nu era nevoie să facă dovada neîndeplinirii voluntare a sentinței arbitrale.

Înalta Curte, analizând cererea de recurs prin prisma motivelor invocate constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed.

Motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 4 Noul C. proc. civ. poate fi invocat atunci când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

Din perspectiva acestui motiv de recurs recurentul susține că instanța de apel a adăugat la lege prin instituirea unei condiții pe care legea nu a prevăzut-o, anume dovedirea "neîndeplinirii (din anumite motive) în mod voluntar" a hotărârii arbitrale.

Instanța reține că acest motiv de recurs se întemeiază pe conceptul de "exces de putere" ce derivă din principiul constituțional al separației puterilor în stat și vizează imixtiunea instanțelor judecătorești în domeniul atribuțiilor puterii legislative sau executive.

Prin exces de putere se încalcă ordinea constituțională și interesul public, instanța judecătorească exercitând funcțiile puterii judecătorești peste limitele statornicite prin Constituție.

Instanța săvârșește un exces de putere atunci când îndeplinește un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face, consfințește cu valoare legală, texte abrogate, contestă puterea legală a unor texte, aplică o lege adoptată înainte de intrarea ei în vigoare, se pronunță pe cale de dispoziții generale.

Pornind de la aceste considerente, se constată că, în fapt, recurentul critică modul de interpretare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1126 Noul C. proc. civ., această critică neputând fi asimilată excesului de putere care să atragă incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 Noul C. proc. civ., prin urmare, acest motiv de recurs este nefondat.

Motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 Noul C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurentul susține că instanța de apel s-a rezumat la a relua situația de fapt și de a confirma soluția instanței de fond, fără a motiva și fără a prezenta raționamentul logico juridic propriu.

Analizând considerentele deciziei atacate se constată că instanța de apel a examinat cererea de apel prin prisma motivelor invocate reținând faptul că reclamantul nu a adus critici și argumente soluției date de instanța de fond, acesta rezumându-se să critice hotărârea doar în termeni generali.

Or, în respectarea principiului disponibilității, instanța a avut în vedere limitele impuse de apelant prin cererea de apel prin care acesta, astfel cum s-a arătat anterior, nu a înțeles să aducă contraargumente legale față de soluția instanței de fond.

Contrar susținerilor recurentului, motivele invocate în fața instanței apel de către acesta au făcut obiectul examinării iar hotărârea a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din noul C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, cât și cele pentru care au fost înlăturate cererile părții.

Critica recurentului prin care susține că prin cererea introductivă nu a solicitat încuviințarea executării silite, prin urmare nu era nevoie să facă dovada neîndeplinirii voluntare a sentinței arbitrale este nefondată întrucât art. 1126 Noul C. proc. civ. prevede două ipoteze în care poate avea loc recunoașterea unei hotărâri arbitrale, strict și limitative, prevăzute de textul de lege.

Astfel, prima teză vizează faptul că recunoașterea poate fi solicitată numai pentru a invoca autoritatea de lucru judecat iar a doua teză prevede că recunoașterea poate fi solicitată când nu este adusă la îndeplinire, în mod voluntar, încuviințarea executării silite pe teritoriul României.

Deși aceste condiții vizează acțiuni în sensul de invocare a autorității de lucru judecat sau de refuz voluntar de aducere la îndeplinire, pe calea executării silite a hotărârii arbitrale pe teritoriul României, prin cererea introductivă, reclamantul solicită o recunoaștere simplă fără a proba îndeplinirea condițiilor impuse de textul de lege.

În aceste condiții, întrucât nu au fost îndeplinite cerințele legale de recunoaștere a hotărârii arbitrale, în mod corect instanțele au constatat netemeinicia pretențiilor reclamantului.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, reținând că decizia atacată este legală, în temeiul art. 496 alin. (1) Noul C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 269-A din 23 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 aprilie 2015.

Procesat de GGC - GV