ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 147/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 147/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra

recursurilor de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 191/C din 21 iunie

2013, Tribunalul Bihor a

respins

acțiunea precizată formulată de reclamanta B.Z., în contradictoriu cu pârâta SC

C. SA, și Statul roman-municipiul Oradea prin primar.

La

adoptarea soluției, tribunalul a reținut următoarele:

Prin

cererea formulată,

astfel cum a fost precizată, reclamanta a solicitat pe calea dreptului comun,

în temeiul dispozițiilor art. 563 și urm. C. civ., obligarea pârâtei să

recunoască dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului înscris în C.F.

Oradea și totodată să-i predea în deplină proprietate și folosință această

parte din imobil, precum și rectificarea de C.F.

Astfel

cum rezultă din copia de C.F. Oradea, imobilul reprezentând casă și teren în

suprafață de 840,96 mp a fost preluat de Statul român în baza Decretului nr. 92/1950

de la proprietarul S.M. al cărui drept a fost intabulat sub B16 din această

coală.

La data

de 15 decembrie 1966 s-a intabulat dreptul de administrare operativă asupra

acestui imobil în favoarea F.Î.A. Oradea, imobilul fiind transcris în C.F. în

favoarea SC C. SA.

Pârâta SC

C. SA a dobândit dreptul de proprietatea asupra imobilul în litigiu în temeiul

Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991, conform certificatului de atestare a

dreptului de proprietate asupra terenurilor eliberat de Ministerul Industriei,

acest drept fiind intabulat ca atare în cartea funciară în favoarea acestei

pârâte.

Actele de

stare civilă depuse la dosar fac dovada calității de succesoare a reclamantei

față de proprietarul tabular S.M., de la care a fost preluat imobilul de către

Statul român, aceasta fiind nepoata numitei S.A., fiica proprietarului inițial.

Posibilitatea

revendicării pe calea dreptului comun a imobilelor preluat abuziv în perioada

06 martie 1945 -22 decembrie 1989, în care se încadrează și imobilul în speță a

fost analizată și tranșată atât prin Decizia civilă nr. 33/2009 cât și prin Decizia

civilă nr. 27/2011, ambele pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție,

în recurs în interesul legii.

Prin ambele decizii

pronunțate în materie, în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și

Justiție, a reținut că legea specială se aplică cu prioritate și este

derogatorie de la dreptul comun, acțiunea în revendicare întemeiată pe

dispozițiile C. civ. cât și dispozițiile art. 1 Protocolul 1 adițional la

convenție, nu poate fi primită.

Prin Decizia nr. 27/2011,

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în ce privește concordanța dintre

legea specială și Convenția europeană că s-a constatat că jurisprudența C.E.D.O.

lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor

legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților

preluate de stat sau acordarea de despăgubiri, că în această materie statul a

decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în

condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, prin care au fost

aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea

ce privește măsurile reparatorii și procedura de stabilire și acordare a

acestora.

Parcurgerea unei proceduri

administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O.

ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în hotărârea pilot Maria

Atanasiu și alții împotriva României.

Față de dispozițiile

obligatorii ale Deciziei nr. 27/2011 dată în recurs în interesul legii, în

speță fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de

referință a Legii nr. 10/2001, în cauză sunt incidente dispozițiile acestei

legi speciale de reparație, dispoziție care se aplică în mod prioritar.

Legea nr. 10/2001 a

suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul

ineficacității actelor de preluare, a imobilelor naționalizate și fără să

diminueze accesul la justiție a perfecționat sistemul reparator subordonându-l totodată

controlului judecătoresc prin Norme de procedură cu caracter special.

Numai persoanele

exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care din motive

independente de voința lor nu au putut să utilizeze această procedură în

termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios în

alte temeiuri.

Reclamanta nu se

găsește în niciuna din situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea de

a recurge la acțiunea în revendicare, ori la o altă acțiune formulată pe calea

dreptului comun, aceasta neputându-se prevala nici de dispozițiile C.E.D.O.,

neavând un bun sau o speranță legitimă în sensul prevăzut de convenție câtă

vreme, notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 a fost soluționată prin

respingerea acesteia.

Acțiunea în

revendicare formulată pe calea dreptului comun a imobilul în litigiu nu este

admisibilă, iar din această perspectivă capătul de cerere prin care se solicită

a se constata că imobilul în discuție a trecut în mod abuziv și fără titlu

valabil în proprietatea statului, apare ca fiind lipsit de interes, urmând a fi

respins ca atare.

În consecință,

acțiunea formulată și precizată de reclamantă a fost respinsă, ca nefondată.

Prin Decizia

nr.

145/Ap

din data de 11 martie 2014, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a

respins excepția

inadmisibilității cererii de aderare la apel; a respins, ca nefondat, apelul

declarat de reclamanta B.Z. și cererea de aderare la apel formulată de SC C. SA

Cluj - Napoca în contradictoriu cu intimatul pârât Statul român -municipiul

Oradea prin primar, împotriva sentinței civile nr. 191/C din 21 iunie 2013

pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a păstrat-o în tot.

La

adoptarea acestei hotărâri, instanța de apel a reținut următoarele:

Criticile

formulate, atât prin apelul declarat de reclamanta B.Z., cât și prin cererea de

aderare la apel formulată de pârâta SC C. SA Cluj Napoca sunt nefondate.

Noțiunea

de schimbare a hotărârii la care se referă art. 293 alin. (1) C. proc. civ.,

vizează și modul de soluționare a unor excepții și ca atare pârâtul intimat are

dreptul de a invoca, în apelul său incident greșita soluționare a unei

excepții, în speță excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B.Z.,

care evident tinde spre schimbarea hotărârii primei instanțe.

Este

neîntemeiată cererea de aderare la apel, instanța de fond soluționând în mod

corect și judicios excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B.Z.

Corect

s-a reținut că actele de stare civilă depuse la dosarul de fond fac dovada

calității de succesoare a reclamantei față de proprietarul tabular S.M. de la

care a fost preluat imobilul de către Statul român, aceasta fiind nepoata

proprietarului inițial.

Această

excepție a fost invocată de pârâta SC C. SA și în cadrul Dosarului civil nr. 1677/117/2010

al Tribunalului Cluj, prin sentința civilă nr. 1009/F/2011, irevocabilă, fiind

respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B.Z.

Criticile

formulate de reclamanta B.Z. sunt nefondate pentru următoarele motive:

Potrivit

art. 297 alin. (1) C. proc. civ., se poate trimite cauza spre rejudecare dacă

prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului.

Instanța

nu cercetează fondul cauzei atunci când pronunță soluția în temeiul unei

excepții procesuale, omite să se pronunțe asupra unei cereri ori dă altceva

decât s-a cerut.

În speță

nu este incidentă niciuna din aceste situații, instanța intrând în cercetarea

fondului, acțiunea formulată fiind respinsă ca nefondată.

Susținerile

reclamantei apelante potrivit cărora în lipsa administrării probei cu expertiză

nu s-ar fi cercetat fondul cauzei nu poate fi reținută, completarea probațiunii

neputând constitui un motiv pentru desființarea hotărârii primei instanțe și

trimiterea cauze spre rejudecare.

Reclamanta

a solicitat administrarea probei cu expertiza și în fața instanței de apel,

care în ședința publică din 11 martie 2014 a respins-o, ca fiind inutilă

cauzei.

Nefondate

sunt și susținerile referitoare la faptul că s-ar impune trimiterea cauzei spre

rejudecare pe motiv că instanța de fond nu s-ar fi pronunțat asupra tuturor

capetelor de cerere, respectiv asupra constatării preluării fără titlu a

imobilului casă și teren de către Statul român și asupra capătului de cerere

referitor la rectificarea de carte funciară.

Din considerentele

sentinței rezultă că instanța de fond s-a pronunțat și asupra acestor capete de

cerere arătând: „

instanța

apreciază că în cauză sunt incidente dispozițiile acestei legi speciale de

reparație (Legea nr. 10/2001), dispoziție care se aplică în mod prioritar în

raport cu dreptul comun, respectiv cu dispozițiile art. 563 C. civ.,

rectificare de C.F., ori succesiune, invocată printre altele de reclamantă în

acțiune (…) instanța apreciază că acțiunea în revendicare formulată pe calea

dreptului comun, a imobilul în litigiu nu este admisibilă, iar din această

perspectivă capătul de cerere prin care se solicită a se constata că imobilul

în discuție a trecut în mod abuziv și fără titlu valabil în proprietatea

statului, apare ca fiind lipsit de interes, urmând a fi respins ca atare”.

Susținerile apelantei

reclamante B.Z. în sensul că decizia în interesul Legii nr. 27/2011 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție nu are legătură cu obiectul cauzei, iar decizia în

recursul în interesul Legii nr. 33/2008 a fost greșit interpretată nu sunt

fondate.

Potrivit Deciziei nr.

33 din 9 iunie 2008 a secțiilor unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

pronunțată într-un recurs în interesul legii s-a statuat cu caracter

obligatoriu pentru instanță că în cazul acțiunilor întemeiate pe dreptul comun

având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv formulate după intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001 - concursul dintre legea generală și legea

specială se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului „ specialia

generalibus derogant”, chiar dacă acesta din urmă nu este prevăzut în legea

specială.

Prin urmare,

recurenta reclamantă B.Z. trebuia să urmeze procedura prevăzută de legea

specială a Legii nr. 10/2001. De menționat că aceasta a solicitat retrocedarea

imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001, dar litigiul în baza legii speciale

s-a soluționat prin respingerea, ca tardivă, a notificării reclamantei.

Este adevărat că prin

decizia mai sus - evocată (R.I.L. nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție), se mai arată că atunci când sunt sesizate neconcordanțe între legea

specială și C.E.D.O., convenția are prioritate, prioritate ce poate fi dată în

cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, dar numai în

măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate

sau securității raporturilor juridice.

Această mențiune

vizează restituirea în natură a bunului, ori sub acest aspect rezultă din

probele administrate că acest lucru nu este posibil, întrucât imobilul din litigiu

este actualmente în proprietatea SC C. SA.

Nu se poate susține

nici faptul că reclamanta ar deține un „ bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1

adițional la C.E.D.O., pentru a se putea prevala de dreptul comun, neavând o

hotărâre judecătorească care să-i recunoască dreptul, ori un act administrativ

prin care să i se recunoască calitatea de persoană îndreptățită la măsuri

reparatorii, simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat,

nereprezentând nici un bun actual și nici o speranță legitimă, astfel că

reclamanta nu poate invoca în mod eficient nici garanțiile art. 1 din

Protocolul 1.

În mod judicios, a

reținut instanța de fond că în speță fiind vorba de un imobil trecut în

patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 sunt incidente

dispozițiile acestei legi speciale de reparație, dispoziții care se aplică în

mod prioritar în raport cu dreptul comun.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs

reclamanta B.Z. și pârâta SC C. SA.

Prin

recursul său, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 6,7 și 9 C.

proc. civ., recurenta-reclamantă B.Z. a solicitat, în principal, admiterea recursului,

casarea hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare

aceleași instanțe, în vederea completării probațiunii. În subsidiar, admiterea recursului,

modificarea hotărârii, în sensul admiterii apelului, cu consecința schimbării

în tot a sentinței nr. 191/C/2013 a Tribunalului Bihor și admiterii acțiunii

introductive, extinse și precizate.

După o

succintă prezentare a situației de fapt, recurenta reclamantă a dezvoltat

următoarele critici:

Dat

fiind obiectul cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat instanței

să constate că Statul roman a preluat abuziv imobilul aflat în proprietatea

autorului său, în baza Decretul nr. 92/1950 și prin investirea instanței cu

compararea de titluri în contradictoriu cu pârata deținătoare a imobilului, recunoașterea

dreptului de proprietate și rectificarea de carte funciară, în cauză se impunea

efectuarea unei expertize topo și construcții.

Deși, inițial,

în mod corect Tribunalul Bihor a încuviințat, în principiu, efectuarea unei

expertize topo și construcții, încuviințând chiar depunerea obiectivelor la

dosarul cauzei de către părți, cu toate acestea, în final, instanța fondului

a modificat cursul procesului, revenind asupra probelor și rămânând în pronunțare

asupra cauzei, apreciind în considerentele hotărârii atacate că acțiunea

este neîntemeiata în lumina Deciziilor în interesul Legii nr. 33/2008 și nr. 27/2011

pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, soluție menținută, în mod

nelegal și de instanța de apel.

În mod

greșit instanța de apel a respins, la rândul ei, ca inutilă, proba cu

expertizele solicitate în cauză, dovezi care erau esențiale pentru justa

soluționare a cauzei.

Instanța

de fond nu a cercetat fondul cauzei și nu s-au pronunțat motivat asupra tuturor

capetelor de cerere, pronunțându-se minus petita. Anumite capete de cerere

asupra cărora nu s-a pronunțat instanța de fond trebuiau soluționate

independent de restul considerentelor reținute.

Greșit instanța

de apel a statuat că în mod corect prima instanță a reținut ca lipsite de

interes capetele subsidiare de cerere, cată vreme o astfel de motivare sumara

echivalează cu necercetarea fondului.

Excepția

lipsei de interes nu a fost pusă în discuția părților și pe cale de consecința

nu putea fi admisă de instanță.

Decizia

recurată este expresia unei greșite aplicări a legii și rezultatul eronatei

interpretări a normelor legale incidente în cauză, motiv întemeiat pe dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Decizia

în interesul Legii nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, reținută

de instanța de apel, nu are nicio legătură cu obiectul cauzei, incidentă fiind Decizia

în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a

fost interpretată greșit.

Decizia nr.

27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în

interesul legii nu are relevanță în cauza și nu se poate aplica, întrucât face

referire la alte situații decât speța dedusa judecații. Dimpotrivă, instanța

suprema a tranșat problema dedusă judecații prin Decizia în interesul Legii nr.

33/2008.

În mod

greșit instanța de apel nu a avut în vedere la pronunțare Decizia nr. 2068/2012,

prin care Înalta Curte a dat o dezlegare diferită celei criticate prin

prezenta.

Curtea

de Apel Oradea a pronunțat o hotărâre lipsită de legalitate și temeinicie, omițând

aspectul esențial al cauzei și anume faptul că intimata SC C. SA nu deține un

titlu de proprietate.

În sensul

deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, acțiunea în revendicare este pe deplin

admisibilă, chiar daca s-a epuizat ori dacă nu s-a parcurs procedura prevăzută

de Legea nr. 10/2001.

O atare

concluzie se desprinde și din motivarea hotărârii pilot Maria Atanasiu și alții

c. României din 12 octombrie 2010 în care s-a apreciat ca neconformă

respingerea, ca inadmisibilă, a unei acțiuni în revendicare întemeiata pe drept

comun. Se confirmă astfel decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, în care se arată că instanțele de judecată,

investite cu o cerere de revendicare în baza dreptului comun, după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001, au îndatorirea de a asigura reclamantului dreptul de acces

la instanța.

Obiectul

acțiunii prin care reclamanta a investit instanța este revendicarea imobilului

de la pârâți, prin comparare de titluri, iar în cadrul acestei operațiuni

juridice, analiza instanței trebuia să privească modalitatea concretă prin care

părțile au dobândit dreptul de proprietate, valabilitatea transmisiunii

acestuia, precum și circumstanțele concrete de constituire ale fiecărui titlu.

Cu precădere, în prezenta cauza, se impunea și identificarea exacta a

imobilului teren și construcție, prin raportare la situația sa actuala și la starea

lui diferită de la data preluării abuzive.

În

cadrul revendicării prin comparare de titluri, instanțele trebuiau să aibă în vedere

o premisă total diferită de cea reținută în considerentele deciziei recurate și

ale sentinței apelate, respectiv sa aibă în vedere faptul că statul nu a

deținut niciodată în baza vreunui titlu valabil proprietatea asupra imobilului

în litigiu, astfel că nici pârâta intimata nu putea dobândi un drept de

proprietate valabil de la un non-proprietar. Concomitent trebuia apreciat că

reclamanta, în calitate de moștenitoare a proprietarului tabular inițial, și-a

păstrat calitatea de proprietar avuta la data preluării, ca un corolar al

caracterului absolut și perpetuu al dreptului de proprietate conferit de art. 480

- 481 vechiul C. civ., în virtutea căruia dreptul de proprietate, nu se stinge

prin neuz.

O astfel

de soluție este în concordanță cu art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la

Convenție și art. 6 alin. (1) din Convenție, precum și cu întreaga

jurisprudență C.E.D.O. în această materie prin care s-a acordat câștig de cauză

proprietarilor inițiali sau moștenitorilor acestora.

De

aceea, astfel cum s-a reținut în literatura de specialitate, o acțiune în

revendicare întemeiată pe dreptul comun, intentata după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001 trebuie analizată pe fondul ei și soluționată ca urmare a

comparării titlurilor de proprietate, în condițiile în care o altfel de soluție

ar tinde să îngrădească neîndoielnic accesul liber la justiție al

reclamanților, drept fundamental consacrat de Constituția României prin art. 21

alin. (1). precum și dreptul acestora la un proces echitabil, consfințit atât

de legea fundamentală, cât și art. 6 alin. (1) din Convenția europeană pentru

apărarea drepturilor omului.

Cum

reclamanta deține un titlu actual doveditor al proprietății, acțiunea este

admisibilă, temeinică și legală, cată vreme intimata nu se poate prevala de un

titlu de proprietate pe care sa-l opună și, cu atât mat puțin, de un titlu de proprietate

mal bine caracterizat.

La termenul din 20

ianuarie 2015, recurenta-reclamantă prin avocat

I.M. a recalificat încadrarea în drept

a motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.,

arătând că este vorba de incidența pct. 5 al aceluiași articol, cu menținerea

integrală a considerentelor invocate în susținerea acestuia.

recursul său, întemeiat

în

drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâta SC C. SA a susținut

următoarele critici:

Hotărârea

instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii în ceea

ce privește soluția pronunțata cu privire la cererea de aderare la apel

formulata de pârâtă.

În mod greșit

instanța de apel a apreciat că reclamantei i s-a stabilit calitatea procesuală activă

în dosarul pe Legea 10/2001, bazată pe o statuare asupra calității de

moștenitor. În acel dosar s-a stabilit doar filiația și nu calitatea procesuală

activă a reclamantei.

Astfel, instanța a

încălcat dispozițiile art. 115 alin. (3) din Legea nr. 36/1995, precum și

dispozițiile art. 654 alin. (1) și 120

1

C. civ.

În

condițiile în care la dosarul cauzei nu există niciun titlu de proprietate

(Certificat de moștenitor sau vreo alta dovada ca intimata B.Z. deține

calitatea de moștenitor și deci un titlu de proprietate asupra imobilului care

ii revendica), este evident ca soluția pronunțata de către instanța cu privire

la cererea de aderare la apel este nelegală, fiind dată cu încălcarea legii.

În mod

greșit a reținut instanța de apel că există putere de lucru judecat în ceea ce

privește soluția pronunțată cu privire la excepția lipsei calității procesuale

active întrucât prin sentința civila nr. 1009/F/2011 pronunțată de Tribunalul

Cluj i s-a recunoscut intimatei B.Z. doar calitatea de succesibil, deci existența

unei vocații succesorale, nu și calitatea de moștenitoare a dlui. S.M. și/sau a

dnei S./K.A.

Recurenta-pârâtă

a solicitat modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii cererii de

aderare la apel și, pe cale de consecință, admiterea excepției lipsei calității

procesuale active a reclamantei B.Z. și respingerea acțiunii, ca fiind

introdusă de către o persoana fără calitate procesuală activă.

Recurenta-pârâtă

SC C. SA a formulat

întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului declarat de

reclamanta B.Z., motivat de faptul că deși se invocă dispozițiile art. 304 pct.

6, 7 și 9 C. proc. civ., în fapt sunt reiterate motivele de apel.

Prin întâmpinarea

formulată, municipiul Oradea prin primar a reiterat excepția lipsei calității

sale procesuale pasive.

Analizând hotărârea

atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente în

cauză, Înalta Curte constată următoarele:

de recurenta-reclamantă B.Z.

Analizând

criticile formulate, ce se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. - și înlătură astfel excepția nulității invocată de către intimată, Înalta

Curte constată că recursul este nefondat în considerarea argumentelor ce

succed:

Prin

acțiunea astfel cum a fost precizată, reclamanta B.Z. a solicitat pe calea

dreptului comun, obligarea pârâtei SC C. SA să-i recunoască dreptul de

proprietate asupra imobilului înscris în C.F. Oradea și totodată să-i predea în

deplină proprietate și folosință această parte din imobil, precum și

rectificarea de C.F.

Problema de drept

care se pune în speță este aceea dacă există posibilitatea revendicării pe

calea dreptului comun a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie

1945-22 decembrie 1989, în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept

decât cele deschise de legea specială.

Această problemă a

fost dezlegată în recurs în interesul legii, atât prin prin Decizia nr. 27 din 14

noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în M. Of. al

României nr. 120 din 17 februarie 2012, cât și prin Decizia nr. 33 din 14

noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în M. Of. al

României nr. 108 din 23 februarie 2009, fiind așadar aplicabile în cauză și

obligatorii pentru instanțe, potrivit art. 330

7

alin. (4) C. proc.

civ.

Acțiunea în

revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în

perioada de referință a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a

legii speciale, trebuie să fie soluționată numai cu respectarea condițiilor și

a prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate.

Reclamanta a formulat

prezenta acțiune în revendicare la data de 18 septembrie 2012 (prin cererea

reconvențională disjunsă din Dosarul nr. 104/117/2011 al Tribunalului Cluj),

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Dispozițiile Legii nr.

10/2001, lege specială și derogatorie de la dreptul comun, sunt obligatorii de

la data intrării ei în vigoare, în raport de principiul de drept care

guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia

generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în

fiecare lege specială.

Legiuitorul permite

revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada de referință numai în

condițiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care se aplică

cu prioritate față de prevederile art. 563 C. civ., care constituie dreptul

comun în materia revendicării, invocat de către reclamantă.

O atare interpretare

este impusă și de reglementarea ce s-a dat prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998

privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, potrivit căruia

„bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin

vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de

succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de

reparații".

În acord cu soluțiile

adoptate de Curtea Constituțională a României privind domeniul de aplicare al

Legii nr. 10/2001, se constată că această lege, în limitele date de dispozițiile

art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia

retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu

sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Legea nr. 10/2001 suprimă,

așadar, acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la un

proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și

procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și

liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din

Constituție și ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

De altfel, accesul la

justiție și dreptul la un proces echitabil sunt asigurate, sub toate aspectele,

în cadrul procedurii judiciare prevăzute de capitolul III al Legii nr. 10/2001,

deci în condițiile și pe căile prevăzute de legea specială, ceea ce înseamnă că

nu se aduce atingere nici art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Așadar, cu condiția

ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod

accesul la justiție și chiar să îl supună unor limitări și restricții, o

modalitate fiind și aceea prin care se prevede obligativitatea parcurgerii unei

proceduri administrative prealabile.

Accesul la justiție

presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative,

partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanțe

judecătorești. În lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la

instanță ar fi atins în substanța sa.

În măsura în care

aceste exigențe sunt respectate, dreptul de acces la justiție nu este afectat.

C.E.D.O. a statuat,

în cauza „Golder contra Regatului Unit”, că „dreptul de acces la tribunale nu

este un drept absolut, precum și că „există posibilitatea limitărilor implicit

admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept”.

Deci, se poate

constata că prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile

administrative de restituire, dar și modalitățile de a ataca în justiție

măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri, persoana îndreptățită având, în

consecință, posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile

care se iau în cadrul procedurii prevăzute de lege, inclusiv de a deduce

judecății însuși dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu.

În speță, în calitate

de persoană îndreptățită, reclamanta B.Z. a formulat notificarea din 15

septembrie 2015, în baza Legii nr. 10/2001, având ca obiect restituirea în

natură a imobilului revendicat prin prezenta acțiune.

Prin sentința civilă nr.

1009/F/20011 pronunțată de Tribunalul Cluj, rămasă irevocabilă, s-a respins

demersul judiciar în temeiul Legii nr. 10/2001, promovat de reclamanta B.Z.,

reținându-se că notificarea din 15 septembrie 2015 a fost făcută cu încălcarea

termenului prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, termen de

decădere, ceea ce atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri

reparatorii.

Prin urmare, recurenta

nu poate invoca încălcarea dreptului la liberul acces la justiție, deoarece

accesul la justiție i-a fost asigurat pe deplin în condițiile prevăzute de

Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește decizia

în interesul Legii nr. 33/2008, este adevărat că această hotărâre stabilește că

atunci când există neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și Convenția

Europeană, prioritate are aceasta din urmă, însă plecând de la considerentele

anterioare, privitoare la posibilitatea limitărilor, implicit admise și de

contenciosul european, se constată că nu există vreo neconcordanță între cele

două acte normative, Legea nr. 10/2001 concretizând această posibilitate

conferită de jurisprudența C.E.D.O., prin instituirea celor două faze -

administrativă și judiciară.

Nici din perspectiva Convenției

reclamanta nu avea vocație la restituirea în natură a imobilului în litigiu,

date fiind cele statuate în jurisprudența C.E.D.O., respectiv în Cauza

Maria Atanasiu din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. 778 din 22 noiembrie 2010.

Astfel, în analiza

concursului dintre legea internă și Convenția europeană, în raport cu

circumstanțele concrete ale cauzei, instanța de recurs este ținută să analizeze

în ce măsură instanța de apel a apreciat corect dacă reclamantul se prevalează

de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană.

Aprecierea existenței

unui „bun” în patrimoniul reclamantei implică recunoașterea în conținutul

noțiunii explicitate în jurisprudența C.E.D.O., inclusiv în cea dezvoltată în

cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât și a unei „speranțe

legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei

acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul

la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de

recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

În cauza Maria

Atanasiu și alții contra României se arată că un „bun actual” există în

patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a

pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin

care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus

expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143).

În caz contrar,

simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului

constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui

drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii

prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative

și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag.

141, 142 și 143).

Or, în speță, Înalta

Curte constată că prin sentința nr. 1009/F/20011 pronunțată de Tribunalul Cluj,

rămasă irevocabilă, s-a respins demersul judiciar în temeiul Legii nr. 10/2001,

cu privire la imobilul în litigiu promovat de reclamanta B.Z.- singurul demers

de revendicare a bunului.

Așadar, reclamanta nu

deține un „bun actual”, câtă vreme în favoarea acesteia nu s-a pronunțat o

hotărâre judecătorească definitivă și executorie în sensul restituirii

imobilului.

Înalta Curte constată

că în mod corect instanța de apel a analizat cauza, prioritar, din perspectiva

bunului, a drepului pe care-l deține reclamanta și a expus într-o manieră

elaborată și corect sistematizată logico-juridic argumentele care

susțin soluția de respingere a apelului.

Instanța de apel

a făcut corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor Deciziei nr.

33/2008 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație

și Justiție, în sensul că a examinat din perspectiva criteriilor

dezvoltate în jurisprudența C.E.D.O., dacă reclamanta deține un bun sau o

speranță legitimă, în sensul Convenției.

Față de

statuările cuprinse în cauza Maria Atanasiu contra României, conform cărora

simpla constatare a nevalabilității titlului statului nu este suficientă

pentru a se aprecia că reclamantul deține „un bun” în sensul Convenției și

de împrejurarea că recurenta reclamantă nu deține o hotărâre judecătorească

prin care să se fi dispus restituirea bunului, se reține că decizia

atacată este legală.

Înalta Curte

menționează că în mod corect instanța de apel s-a raportat în

examinarea criticilor vizând soluția de respingere a acțiunii în

revendicare nu la criteriile clasice de comparare de titluri, ci la cele

prevăzute de jurisprudența C.E.D.O. și că urmare constatării că

reclamanta nu deține un bun nu se impunea a se verifica dacă privarea de bun

este legală.

Drept

urmare, de vreme ce recurenta-reclamantă nu deține un bun în sensul Convenției

nu s-a mai impus compararea titlurilor și nici examinarea celorlalte capete de

cerere referitoare la constatarea preluării fără titlu a imobilului casă și

teren de către Statul român și rectificare de carte funciară.

Raportat

la chestiunea de drept care s-a impus cu prioritate a fi analizată, în mod

corect instanța de apel a considerat că celelalte capete de cerere apar ca

fiind lipsite de interes, această dezlegare nefiind o excepție în sensul legii

care să fi fost pusă în discuția părților, ci ca o consecință a concluziilor

anterioare.

Având în vedere

considerentele expuse, reținând că nu sunt întrunite cerințele cazului de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul reclamantei, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

de recurenta-pârâta SC C. SA.

Dată fiind soluția

adoptată asupra recursului reclamantei, față și de precizările

recurentei-pârâte prin apărător, în sensul că recursul său are sens în măsura

în care instanța va admite recursul recurentei-reclamante, Înalta Curte

constată că este inutilă analiza acestui recurs, motiv pentru care îl va

respinge ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

neîntemeiată, excepția nulității recursului declarat de reclamanta B.Z., invocată

de pârâta SC C. SA.

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamanta B.Z. și de pârâta SC C. SA împotriva

Deciziei nr. 145/Ap din data de 11 martie 2014 a Curții de Apel Oradea, secția I

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 ianuarie 2015.