ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 147/2015

Asupra recursurilor de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 191/C din 21 iunie 2013, Tribunalul Bihor a respins acțiunea precizată formulată de reclamanta B.Z., în contradictoriu cu pârâta SC C. SA, și Statul roman-municipiul Oradea prin primar. La adoptarea soluției, tribunalul a reținut următoarele: Prin cererea formulată, astfel cum a fost precizată, reclamanta a solicitat pe calea dreptului comun, în temeiul dispozițiilor art. 563 și urm. C. civ., obligarea pârâtei să recunoască dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului înscris în C.F. Oradea și totodată să-i predea în deplină proprietate și folosință această parte din imobil, precum și rectificarea de C.F. Astfel cum rezultă din copia de C.F.

Oradea, imobilul reprezentând casă și teren în suprafață de 840,96 mp a fost preluat de Statul român în baza Decretului nr. 92/1950 de la proprietarul S.M. al cărui drept a fost intabulat sub B16 din această coală. La data de 15 decembrie 1966 s-a intabulat dreptul de administrare operativă asupra acestui imobil în favoarea F.Î.A. Oradea, imobilul fiind transcris în C.F. în favoarea SC C. SA. Pârâta SC C. SA a dobândit dreptul de proprietatea asupra imobilul în litigiu în temeiul Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991, conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor eliberat de Ministerul Industriei, acest drept fiind intabulat ca atare în cartea funciară în favoarea acestei pârâte.

Actele de stare civilă depuse la dosar fac dovada calității de succesoare a reclamantei față de proprietarul tabular S.M., de la care a fost preluat imobilul de către Statul român, aceasta fiind nepoata numitei S.A., fiica proprietarului inițial. Posibilitatea revendicării pe calea dreptului comun a imobilelor preluat abuziv în perioada 06 martie 1945 -22 decembrie 1989, în care se încadrează și imobilul în speță a fost analizată și tranșată atât prin Decizia civilă nr. 33/2009 cât și prin Decizia civilă nr. 27/2011, ambele pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii. Prin ambele decizii pronunțate în materie, în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție, a reținut că legea specială se aplică cu prioritate și este derogatorie de la dreptul comun, acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile C. civ.

cât și dispozițiile art. 1 Protocolul 1 adițional la convenție, nu poate fi primită. Prin Decizia nr. 27/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția europeană că s-a constatat că jurisprudența C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri, că în această materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, prin care au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește măsurile reparatorii și procedura de stabilire și acordare a acestora.

Parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în hotărârea pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României. Față de dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. 27/2011 dată în recurs în interesul legii, în speță fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, în cauză sunt incidente dispozițiile acestei legi speciale de reparație, dispoziție care se aplică în mod prioritar. Legea nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare, a imobilelor naționalizate și fără să diminueze accesul la justiție a perfecționat sistemul reparator subordonându-l totodată controlului judecătoresc prin Norme de procedură cu caracter special.

Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care din motive independente de voința lor nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios în alte temeiuri. Reclamanta nu se găsește în niciuna din situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, ori la o altă acțiune formulată pe calea dreptului comun, aceasta neputându-se prevala nici de dispozițiile C.E.D.O., neavând un bun sau o speranță legitimă în sensul prevăzut de convenție câtă vreme, notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 a fost soluționată prin respingerea acesteia.

Acțiunea în revendicare formulată pe calea dreptului comun a imobilul în litigiu nu este admisibilă, iar din această perspectivă capătul de cerere prin care se solicită a se constata că imobilul în discuție a trecut în mod abuziv și fără titlu valabil în proprietatea statului, apare ca fiind lipsit de interes, urmând a fi respins ca atare. În consecință, acțiunea formulată și precizată de reclamantă a fost respinsă, ca nefondată. Prin Decizia nr. 145/Ap din data de 11 martie 2014, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a respins excepția inadmisibilității cererii de aderare la apel; a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta B.Z. și cererea de aderare la apel formulată de SC C. SA Cluj - Napoca în contradictoriu cu intimatul pârât Statul român -municipiul Oradea prin primar, împotriva sentinței civile nr. 191/C din 21 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a păstrat-o în tot.

La adoptarea acestei hotărâri, instanța de apel a reținut următoarele: Criticile formulate, atât prin apelul declarat de reclamanta B.Z., cât și prin cererea de aderare la apel formulată de pârâta SC C. SA Cluj Napoca sunt nefondate. Noțiunea de schimbare a hotărârii la care se referă art. 293 alin. (1) C. proc. civ., vizează și modul de soluționare a unor excepții și ca atare pârâtul intimat are dreptul de a invoca, în apelul său incident greșita soluționare a unei excepții, în speță excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B.Z., care evident tinde spre schimbarea hotărârii primei instanțe. Este neîntemeiată cererea de aderare la apel, instanța de fond soluționând în mod corect și judicios excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B.Z.

Corect s-a reținut că actele de stare civilă depuse la dosarul de fond fac dovada calității de succesoare a reclamantei față de proprietarul tabular S.M. de la care a fost preluat imobilul de către Statul român, aceasta fiind nepoata proprietarului inițial. Această excepție a fost invocată de pârâta SC C. SA și în cadrul Dosarului civil nr. 1677/117/2010 al Tribunalului Cluj, prin sentința civilă nr. 1009/F/2011, irevocabilă, fiind respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B.Z. Criticile formulate de reclamanta B.Z. sunt nefondate pentru următoarele motive: Potrivit art. 297 alin. (1) C. proc. civ., se poate trimite cauza spre rejudecare dacă prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului.

Instanța nu cercetează fondul cauzei atunci când pronunță soluția în temeiul unei excepții procesuale, omite să se pronunțe asupra unei cereri ori dă altceva decât s-a cerut. În speță nu este incidentă niciuna din aceste situații, instanța intrând în cercetarea fondului, acțiunea formulată fiind respinsă ca nefondată. Susținerile reclamantei apelante potrivit cărora în lipsa administrării probei cu expertiză nu s-ar fi cercetat fondul cauzei nu poate fi reținută, completarea probațiunii neputând constitui un motiv pentru desființarea hotărârii primei instanțe și trimiterea cauze spre rejudecare. Reclamanta a solicitat administrarea probei cu expertiza și în fața instanței de apel, care în ședința publică din 11 martie 2014 a respins-o, ca fiind inutilă cauzei.

Nefondate sunt și susținerile referitoare la faptul că s-ar impune trimiterea cauzei spre rejudecare pe motiv că instanța de fond nu s-ar fi pronunțat asupra tuturor capetelor de cerere, respectiv asupra constatării preluării fără titlu a imobilului casă și teren de către Statul român și asupra capătului de cerere referitor la rectificarea de carte funciară.

Din considerentele sentinței rezultă că instanța de fond s-a pronunțat și asupra acestor capete de cerere arătând: „ instanța apreciază că în cauză sunt incidente dispozițiile acestei legi speciale de reparație (Legea nr. 10/2001), dispoziție care se aplică în mod prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv cu dispozițiile art. 563 C. civ., rectificare de C.F., ori succesiune, invocată printre altele de reclamantă în acțiune (…) instanța apreciază că acțiunea în revendicare formulată pe calea dreptului comun, a imobilul în litigiu nu este admisibilă, iar din această perspectivă capătul de cerere prin care se solicită a se constata că imobilul în discuție a trecut în mod abuziv și fără titlu valabil în proprietatea statului, apare ca fiind lipsit de interes, urmând a fi respins ca atare”.

Susținerile apelantei reclamante B.Z. în sensul că decizia în interesul Legii nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu are legătură cu obiectul cauzei, iar decizia în recursul în interesul Legii nr. 33/2008 a fost greșit interpretată nu sunt fondate. Potrivit Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a secțiilor unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată într-un recurs în interesul legii s-a statuat cu caracter obligatoriu pentru instanță că în cazul acțiunilor întemeiate pe dreptul comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 - concursul dintre legea generală și legea specială se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului „ specialia generalibus derogant”, chiar dacă acesta din urmă nu este prevăzut în legea specială.

Prin urmare, recurenta reclamantă B.Z. trebuia să urmeze procedura prevăzută de legea specială a Legii nr. 10/2001. De menționat că aceasta a solicitat retrocedarea imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001, dar litigiul în baza legii speciale s-a soluționat prin respingerea, ca tardivă, a notificării reclamantei. Este adevărat că prin decizia mai sus - evocată (R.I.L. nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție), se mai arată că atunci când sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și C.E.D.O., convenția are prioritate, prioritate ce poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, dar numai în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.

Această mențiune vizează restituirea în natură a bunului, ori sub acest aspect rezultă din probele administrate că acest lucru nu este posibil, întrucât imobilul din litigiu este actualmente în proprietatea SC C. SA.

Nu se poate susține nici faptul că reclamanta ar deține un „ bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la C.E.D.O., pentru a se putea prevala de dreptul comun, neavând o hotărâre judecătorească care să-i recunoască dreptul, ori un act administrativ prin care să i se recunoască calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat, nereprezentând nici un bun actual și nici o speranță legitimă, astfel că reclamanta nu poate invoca în mod eficient nici garanțiile art. 1 din Protocolul 1. În mod judicios, a reținut instanța de fond că în speță fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 sunt incidente dispozițiile acestei legi speciale de reparație, dispoziții care se aplică în mod prioritar în raport cu dreptul comun.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta B.Z. și pârâta SC C. SA. Prin recursul său, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 6,7 și 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă B.Z. a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleași instanțe, în vederea completării probațiunii. În subsidiar, admiterea recursului, modificarea hotărârii, în sensul admiterii apelului, cu consecința schimbării în tot a sentinței nr. 191/C/2013 a Tribunalului Bihor și admiterii acțiunii introductive, extinse și precizate.

După o succintă prezentare a situației de fapt, recurenta reclamantă a dezvoltat următoarele critici: Dat fiind obiectul cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat instanței să constate că Statul roman a preluat abuziv imobilul aflat în proprietatea autorului său, în baza Decretul nr. 92/1950 și prin investirea instanței cu compararea de titluri în contradictoriu cu pârata deținătoare a imobilului, recunoașterea dreptului de proprietate și rectificarea de carte funciară, în cauză se impunea efectuarea unei expertize topo și construcții.

Deși, inițial, în mod corect Tribunalul Bihor a încuviințat, în principiu, efectuarea unei expertize topo și construcții, încuviințând chiar depunerea obiectivelor la dosarul cauzei de către părți, cu toate acestea, în final, instanța fondului a modificat cursul procesului, revenind asupra probelor și rămânând în pronunțare asupra cauzei, apreciind în considerentele hotărârii atacate că acțiunea este neîntemeiata în lumina Deciziilor în interesul Legii nr. 33/2008 și nr. 27/2011 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, soluție menținută, în mod nelegal și de instanța de apel. În mod greșit instanța de apel a respins, la rândul ei, ca inutilă, proba cu expertizele solicitate în cauză, dovezi care erau esențiale pentru justa soluționare a cauzei.

Instanța de fond nu a cercetat fondul cauzei și nu s-au pronunțat motivat asupra tuturor capetelor de cerere, pronunțându-se minus petita. Anumite capete de cerere asupra cărora nu s-a pronunțat instanța de fond trebuiau soluționate independent de restul considerentelor reținute. Greșit instanța de apel a statuat că în mod corect prima instanță a reținut ca lipsite de interes capetele subsidiare de cerere, cată vreme o astfel de motivare sumara echivalează cu necercetarea fondului. Excepția lipsei de interes nu a fost pusă în discuția părților și pe cale de consecința nu putea fi admisă de instanță. Decizia recurată este expresia unei greșite aplicări a legii și rezultatul eronatei interpretări a normelor legale incidente în cauză, motiv întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Decizia în interesul Legii nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, reținută de instanța de apel, nu are nicio legătură cu obiectul cauzei, incidentă fiind Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a fost interpretată greșit. Decizia nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii nu are relevanță în cauza și nu se poate aplica, întrucât face referire la alte situații decât speța dedusa judecații. Dimpotrivă, instanța suprema a tranșat problema dedusă judecații prin Decizia în interesul Legii nr. 33/2008. În mod greșit instanța de apel nu a avut în vedere la pronunțare Decizia nr. 2068/2012, prin care Înalta Curte a dat o dezlegare diferită celei criticate prin prezenta.

Curtea de Apel Oradea a pronunțat o hotărâre lipsită de legalitate și temeinicie, omițând aspectul esențial al cauzei și anume faptul că intimata SC C. SA nu deține un titlu de proprietate. În sensul deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, acțiunea în revendicare este pe deplin admisibilă, chiar daca s-a epuizat ori dacă nu s-a parcurs procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001. O atare concluzie se desprinde și din motivarea hotărârii pilot Maria Atanasiu și alții c. României din 12 octombrie 2010 în care s-a apreciat ca neconformă respingerea, ca inadmisibilă, a unei acțiuni în revendicare întemeiata pe drept comun. Se confirmă astfel decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în care se arată că instanțele de judecată, investite cu o cerere de revendicare în baza dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, au îndatorirea de a asigura reclamantului dreptul de acces la instanța.

Obiectul acțiunii prin care reclamanta a investit instanța este revendicarea imobilului de la pârâți, prin comparare de titluri, iar în cadrul acestei operațiuni juridice, analiza instanței trebuia să privească modalitatea concretă prin care părțile au dobândit dreptul de proprietate, valabilitatea transmisiunii acestuia, precum și circumstanțele concrete de constituire ale fiecărui titlu. Cu precădere, în prezenta cauza, se impunea și identificarea exacta a imobilului teren și construcție, prin raportare la situația sa actuala și la starea lui diferită de la data preluării abuzive.

În cadrul revendicării prin comparare de titluri, instanțele trebuiau să aibă în vedere o premisă total diferită de cea reținută în considerentele deciziei recurate și ale sentinței apelate, respectiv sa aibă în vedere faptul că statul nu a deținut niciodată în baza vreunui titlu valabil proprietatea asupra imobilului în litigiu, astfel că nici pârâta intimata nu putea dobândi un drept de proprietate valabil de la un non-proprietar. Concomitent trebuia apreciat că reclamanta, în calitate de moștenitoare a proprietarului tabular inițial, și-a păstrat calitatea de proprietar avuta la data preluării, ca un corolar al caracterului absolut și perpetuu al dreptului de proprietate conferit de art. 480 - 481 vechiul C. civ., în virtutea căruia dreptul de proprietate, nu se stinge prin neuz.

O astfel de soluție este în concordanță cu art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție și art. 6 alin. (1) din Convenție, precum și cu întreaga jurisprudență C.E.D.O. în această materie prin care s-a acordat câștig de cauză proprietarilor inițiali sau moștenitorilor acestora. De aceea, astfel cum s-a reținut în literatura de specialitate, o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, intentata după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 trebuie analizată pe fondul ei și soluționată ca urmare a comparării titlurilor de proprietate, în condițiile în care o altfel de soluție ar tinde să îngrădească neîndoielnic accesul liber la justiție al reclamanților, drept fundamental consacrat de Constituția României prin art. 21 alin. (1). precum și dreptul acestora la un proces echitabil, consfințit atât de legea fundamentală, cât și art. 6 alin. (1) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului.

Cum reclamanta deține un titlu actual doveditor al proprietății, acțiunea este admisibilă, temeinică și legală, cată vreme intimata nu se poate prevala de un titlu de proprietate pe care sa-l opună și, cu atât mat puțin, de un titlu de proprietate mal bine caracterizat. La termenul din 20 ianuarie 2015, recurenta-reclamantă prin avocat I.M. a recalificat încadrarea în drept a motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., arătând că este vorba de incidența pct. 5 al aceluiași articol, cu menținerea integrală a considerentelor invocate în susținerea acestuia. 2. Prin recursul său, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâta SC C. SA a susținut următoarele critici: Hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii în ceea ce privește soluția pronunțata cu privire la cererea de aderare la apel formulata de pârâtă.

În mod greșit instanța de apel a apreciat că reclamantei i s-a stabilit calitatea procesuală activă în dosarul pe Legea 10/2001, bazată pe o statuare asupra calității de moștenitor. În acel dosar s-a stabilit doar filiația și nu calitatea procesuală activă a reclamantei. Astfel, instanța a încălcat dispozițiile art. 115 alin. (3) din Legea nr. 36/1995, precum și dispozițiile art. 654 alin. (1) și 120 1 C. civ. În condițiile în care la dosarul cauzei nu există niciun titlu de proprietate (Certificat de moștenitor sau vreo alta dovada ca intimata B.Z. deține calitatea de moștenitor și deci un titlu de proprietate asupra imobilului care ii revendica), este evident ca soluția pronunțata de către instanța cu privire la cererea de aderare la apel este nelegală, fiind dată cu încălcarea legii.

În mod greșit a reținut instanța de apel că există putere de lucru judecat în ceea ce privește soluția pronunțată cu privire la excepția lipsei calității procesuale active întrucât prin sentința civila nr. 1009/F/2011 pronunțată de Tribunalul Cluj i s-a recunoscut intimatei B.Z. doar calitatea de succesibil, deci existența unei vocații succesorale, nu și calitatea de moștenitoare a dlui. S.M. și/sau a dnei S./K.A. Recurenta-pârâtă a solicitat modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii cererii de aderare la apel și, pe cale de consecință, admiterea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei B.Z. și respingerea acțiunii, ca fiind introdusă de către o persoana fără calitate procesuală activă.

Recurenta-pârâtă SC C. SA a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului declarat de reclamanta B.Z., motivat de faptul că deși se invocă dispozițiile art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ., în fapt sunt reiterate motivele de apel. Prin întâmpinarea formulată, municipiul Oradea prin primar a reiterat excepția lipsei calității sale procesuale pasive. Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte constată următoarele: 1. Recursul declarat de recurenta-reclamantă B.Z. Analizând criticile formulate, ce se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - și înlătură astfel excepția nulității invocată de către intimată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat în considerarea argumentelor ce succed: Prin acțiunea astfel cum a fost precizată, reclamanta B.Z.

a solicitat pe calea dreptului comun, obligarea pârâtei SC C. SA să-i recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în C.F. Oradea și totodată să-i predea în deplină proprietate și folosință această parte din imobil, precum și rectificarea de C.F. Problema de drept care se pune în speță este aceea dacă există posibilitatea revendicării pe calea dreptului comun a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială. Această problemă a fost dezlegată în recurs în interesul legii, atât prin prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în M. Of.

al României nr. 120 din 17 februarie 2012, cât și prin Decizia nr. 33 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în M. Of. al României nr. 108 din 23 februarie 2009, fiind așadar aplicabile în cauză și obligatorii pentru instanțe, potrivit art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Acțiunea în revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale, trebuie să fie soluționată numai cu respectarea condițiilor și a prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate. Reclamanta a formulat prezenta acțiune în revendicare la data de 18 septembrie 2012 (prin cererea reconvențională disjunsă din Dosarul nr. 104/117/2011 al Tribunalului Cluj), după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Dispozițiile Legii nr. 10/2001, lege specială și derogatorie de la dreptul comun, sunt obligatorii de la data intrării ei în vigoare, în raport de principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială. Legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada de referință numai în condițiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care se aplică cu prioritate față de prevederile art. 563 C. civ., care constituie dreptul comun în materia revendicării, invocat de către reclamantă.

O atare interpretare este impusă și de reglementarea ce s-a dat prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, potrivit căruia „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparații". În acord cu soluțiile adoptate de Curtea Constituțională a României privind domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, se constată că această lege, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Legea nr. 10/2001 suprimă, așadar, acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De altfel, accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil sunt asigurate, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzute de capitolul III al Legii nr. 10/2001, deci în condițiile și pe căile prevăzute de legea specială, ceea ce înseamnă că nu se aduce atingere nici art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Așadar, cu condiția ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiție și chiar să îl supună unor limitări și restricții, o modalitate fiind și aceea prin care se prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile. Accesul la justiție presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanțe judecătorești.

În lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la instanță ar fi atins în substanța sa. În măsura în care aceste exigențe sunt respectate, dreptul de acces la justiție nu este afectat. C.E.D.O. a statuat, în cauza „Golder contra Regatului Unit”, că „dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut, precum și că „există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept”. Deci, se poate constata că prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar și modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri, persoana îndreptățită având, în consecință, posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii prevăzute de lege, inclusiv de a deduce judecății însuși dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu.

În speță, în calitate de persoană îndreptățită, reclamanta B.Z. a formulat notificarea din 15 septembrie 2015, în baza Legii nr. 10/2001, având ca obiect restituirea în natură a imobilului revendicat prin prezenta acțiune. Prin sentința civilă nr. 1009/F/20011 pronunțată de Tribunalul Cluj, rămasă irevocabilă, s-a respins demersul judiciar în temeiul Legii nr. 10/2001, promovat de reclamanta B.Z., reținându-se că notificarea din 15 septembrie 2015 a fost făcută cu încălcarea termenului prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, termen de decădere, ceea ce atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii. Prin urmare, recurenta nu poate invoca încălcarea dreptului la liberul acces la justiție, deoarece accesul la justiție i-a fost asigurat pe deplin în condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește decizia în interesul Legii nr. 33/2008, este adevărat că această hotărâre stabilește că atunci când există neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană, prioritate are aceasta din urmă, însă plecând de la considerentele anterioare, privitoare la posibilitatea limitărilor, implicit admise și de contenciosul european, se constată că nu există vreo neconcordanță între cele două acte normative, Legea nr. 10/2001 concretizând această posibilitate conferită de jurisprudența C.E.D.O., prin instituirea celor două faze - administrativă și judiciară. Nici din perspectiva Convenției reclamanta nu avea vocație la restituirea în natură a imobilului în litigiu, date fiind cele statuate în jurisprudența C.E.D.O., respectiv în Cauza Maria Atanasiu din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of.

778 din 22 noiembrie 2010. Astfel, în analiza concursului dintre legea internă și Convenția europeană, în raport cu circumstanțele concrete ale cauzei, instanța de recurs este ținută să analizeze în ce măsură instanța de apel a apreciat corect dacă reclamantul se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană. Aprecierea existenței unui „bun” în patrimoniul reclamantei implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența C.E.D.O., inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât și a unei „speranțe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate. În cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

În cauza Maria Atanasiu și alții contra României se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143). În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag.

141, 142 și 143). Or, în speță, Înalta Curte constată că prin sentința nr. 1009/F/20011 pronunțată de Tribunalul Cluj, rămasă irevocabilă, s-a respins demersul judiciar în temeiul Legii nr. 10/2001, cu privire la imobilul în litigiu promovat de reclamanta B.Z.- singurul demers de revendicare a bunului. Așadar, reclamanta nu deține un „bun actual”, câtă vreme în favoarea acesteia nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă și executorie în sensul restituirii imobilului. Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a analizat cauza, prioritar, din perspectiva bunului, a drepului pe care-l deține reclamanta și a expus într-o manieră elaborată și corect sistematizată logico-juridic argumentele care susțin soluția de respingere a apelului.

Instanța de apel a făcut corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor Deciziei nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că a examinat din perspectiva criteriilor dezvoltate în jurisprudența C.E.D.O., dacă reclamanta deține un bun sau o speranță legitimă, în sensul Convenției. Față de statuările cuprinse în cauza Maria Atanasiu contra României, conform cărora simpla constatare a nevalabilității titlului statului nu este suficientă pentru a se aprecia că reclamantul deține „un bun” în sensul Convenției și de împrejurarea că recurenta reclamantă nu deține o hotărâre judecătorească prin care să se fi dispus restituirea bunului, se reține că decizia atacată este legală.

Înalta Curte menționează că în mod corect instanța de apel s-a raportat în examinarea criticilor vizând soluția de respingere a acțiunii în revendicare nu la criteriile clasice de comparare de titluri, ci la cele prevăzute de jurisprudența C.E.D.O. și că urmare constatării că reclamanta nu deține un bun nu se impunea a se verifica dacă privarea de bun este legală. Drept urmare, de vreme ce recurenta-reclamantă nu deține un bun în sensul Convenției nu s-a mai impus compararea titlurilor și nici examinarea celorlalte capete de cerere referitoare la constatarea preluării fără titlu a imobilului casă și teren de către Statul român și rectificare de carte funciară.

Raportat la chestiunea de drept care s-a impus cu prioritate a fi analizată, în mod corect instanța de apel a considerat că celelalte capete de cerere apar ca fiind lipsite de interes, această dezlegare nefiind o excepție în sensul legii care să fi fost pusă în discuția părților, ci ca o consecință a concluziilor anterioare. Având în vedere considerentele expuse, reținând că nu sunt întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantei, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ. 2. Recursul declarat de recurenta-pârâta SC C. SA. Dată fiind soluția adoptată asupra recursului reclamantei, față și de precizările recurentei-pârâte prin apărător, în sensul că recursul său are sens în măsura în care instanța va admite recursul recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că este inutilă analiza acestui recurs, motiv pentru care îl va respinge ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca neîntemeiată, excepția nulității recursului declarat de reclamanta B.Z., invocată de pârâta SC C. SA. Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta B.Z. și de pârâta SC C. SA împotriva Deciziei nr. 145/Ap din data de 11 martie 2014 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2015.