ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6618/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin Cererea înregistrată sub nr. 4849/3 din 8 decembrie 2003 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanții C.M. și C.I.A. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Administrației și Internelor, solicitând anularea Deciziei nr. 580 din 29 octombrie 2003 emisă de acesta și obligarea intimatului la restituirea în natură a imobilului situat în Oradea, alcătuit din construcție și teren în suprafață de 1391,76 mp. Urmare a decesului reclamantei C.M.E. a fost introdus în cauză moștenitorul acesteia, C.A.G.C. Prin Sentința civilă nr. 1720 din 21 decembrie 2007 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins contestația formulată ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin Dispoziția nr. 580 din 29 octombrie 2003 emisă de pârât, s-a respins Notificarea înregistrată în 13 august 2001, cu motivarea că petiționarii nu au făcut dovada dreptului de proprietate cu privire la imobilul situat în Oradea (teren în suprafață de 820 mp). Tribunalul a constatat, raportându-se la probele administrate în cauză, că imobilul în litigiu a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, de la numita M.O. (poziția nr. 487 din anexa la decret), după care a fost transmis în administrarea pârâtului (potrivit Deciziei nr. 58584 din 24 mai 1949 emisă de Ministerul de Finanțe). De asemenea, prin Încheierea nr. 5468/2000, Judecătoria Oradea a dispus să fie intabulat dreptul de administrare al Ministerul Administrației și Internelor - Inspectoratul Județean de Poliție Bihor în C.F.

nr. X. S-a reținut că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, a fost formulată o notificare de către numiții C.I. și C.M.E., adresată Primăriei Municipiului Oradea, prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Oradea, însă entitatea notificată a comunicat un exemplar al notificării Inspectoratului de Poliție al Județului Bihor, întrucât această instituție deține o parte din teren și anume 820 mp, diferența de teren fiind deținută de R. CFR Cluj. Referitor la actele de proprietate prezentate de către reclamanți și pe baza cărora a fost revendicat imobilul în litigiu (contractele de vânzare-cumpărare din 18 ianuarie 1947 și respectiv 1 martie 1947), tribunalul a constatat că acestea nu îndeplinesc condițiile de validitate ca înscrisuri sub semnătură privată, întrucât nu poartă semnăturile tuturor părților contractante.

În contractul de vânzare-cumpărare datat 18 ianuarie 1947 se prevede expres că "vânzătorii își dau aportul pentru intabularea imobilului" însă acest lucru nu s-a realizat în fapt, astfel încât, în conformitate cu mențiunile inserate în anexa la Decretul nr. 92/1950, imobilul apare ca fiind preluat de la numita M.O., iar nu de la antecesorii reclamanților. Ca atare, s-a concluzionat că în speță nu sunt îndeplinite cerințele impuse de art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001, astfel încât contestația a fost respinsă. Împotriva sentinței au declarat apeluri reclamanții, care au formulat critici de nelegalitate și netemeinicie, susținând greșita apreciere asupra faptului că nu s-ar fi făcut dovada calității de persoane îndreptățite, în condițiile în care antecesorii lor au fost proprietari extratabulari ai imobilului.

Prin Decizia civilă nr. 745 din 20 decembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelurile ca nefondate. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, potrivit Deciziei nr. 580 din 29 octombrie 2003 emisă de Ministerul Administrației și Internelor, a fost respinsă solicitarea referitoare la terenul în suprafață de 820 mp aflat în administrarea acestui minister, cu motivarea că petenții nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului notificat deoarece actele de proprietate invocate (contractele de vânzare-cumpărare încheiate la data de 18 ianuarie 1947 și 1 martie 1947) nu au valoare de titluri de proprietate întrucât reprezintă înscrisuri sub semnătură privată neîndeplinind astfel condițiile de validitate, precum și faptul că dreptul de proprietate asupra imobilului nu a fost intabulat pe numele autorului petenților.

Referitor la apelul formulat de reclamantul C.I.A., instanța a reținut că motivul potrivit căruia se invocă dobândirea dreptului de proprietate de către autorii săi și ai celuilalt reclamant, P.A. și P.E., fără înscrierea în cartea funciară, este neîntemeiat. Astfel, întrucât la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare invocat în susținerea contestației (1 martie 1947) nu fusese adoptată Legea nr. 241/1947 (publicată în M. Of. nr. 240/12.07.1947), prin care s-a pus în aplicare în Transilvania legea pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare din 27 aprilie 1938 (Decretul-Lege nr. 115/1938), era incidentă raporturilor juridice având ca obiect transmiterea proprietății, Legea nr. 389 din 21 iunie 1943 privind extinderea legislației civile și comerciale în România de peste Carpați.

S-a reținut că, potrivit art. 3 pct. 3 din Legea nr. 389/1943: "Până la revizuirea codurilor române se mențin următoarele dispozițiuni din dreptul local: (…) Legile, regulamentele sau ordonanțele privind cărțile funciare, precum și dispozițiunile din legi, regulamente sau ordonanțe privind cărțile funciare centrale pentru căi ferate și canaluri". Cu toate acestea, conform art. 4 alin. (1): "Constituirea, transmiterea, modificarea sau stingerea drepturilor reale imobiliare se fac prin înscriere în cartea funciară. Rămân exceptate cazurile prevăzute de legea locală în care drepturile reale se dobândesc fără înscriere în cartea funciară; titularul nu va putea dispune însă de ele decât după ce s-a făcut înscrierea.

Convențiunile și actele unilaterale referitoare la constituirea, transmiterea, modificarea sau stingerea drepturilor reale imobiliare, vor fi valabile, numai dacă sunt făcute prin act scris, iar în cazurile prevăzute de lege, în forma autentică. Ori de câte ori legile extinse prevăd înscrierea sau transcrierea în registrul de inscripții sau transcripțiuni, a actelor privitoare la drepturi reale imobiliare sau la anumite drepturi personale, ori a măsurilor de asigurare asupra imobilelor, se va face înscrierea corespunzătoare în cartea funciară, potrivit regulilor ce o cârmuesc și cu efectele acolo prevăzute". S-a constatat totodată că, atât potrivit C. civ. austriac (art. 321 și urm., art. 1053 - 1089), cât și conform Legii nr. 389/1943, înscrierea în cartea funciară are caracter constitutiv sau translativ de drepturi, astfel că drepturile reale imobiliare nu pot fi constituite sau transmise prin voința părților, ci numai dacă s-a făcut înscrierea în cartea funciară.

De aceea, concluzia instanței a fost aceea că, în absența înscrierii imobilului în cartea funciară, dreptul de proprietate asupra acestuia nu a intrat în patrimoniul autorilor contestatorilor. În aceste condiții, întrucât singurul mijloc de probă al dreptului lor de proprietate ar fi putut fi mențiunile din cartea funciară, nu prezintă relevanță valabilitatea sau nevalabilitatea preluării imobilului de către stat de la o persoană fără capacitate de folosință și nici încheierea unui contract de închiriere cu reprezentantul unui organ de stat. În ceea ce privește apelul declarat de reclamantul C.A.G.C., Curtea a constatat că, într-adevăr, prin Decizia de restituire nr. 11443 din 23 ianuarie 2007 emisă de Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului - Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A., pe baza acelorași acte, li s-a reconstituit contestatorilor partea din imobilul situat în mun.

Oradea, jud. Bihor, compus din clădire (parter + etaj) împreună cu terenul în suprafață totală de 710 mp de sub nr. top. X (570 mp) și Y (140 mp) înscris în CF Oradea. Pe de altă parte, această dispoziție nu poate fi invocată împotriva unei persoane în patrimoniul căreia s-ar produce consecințe juridice, deoarece în acest mod i-ar fi încălcat dreptul la apărare. Cu privire la pretinsa forță probantă a declarațiilor fiscale ale antecesorului contestatorilor, instanța a reținut ca valabile considerentele anterioare în legătură cu mijlocul de probă care era necesar a fi administrat în cauză, impus de principiul efectului translativ de drepturi al înscrierii în cartea funciară.

S-a apreciat totodată, că nu poate fi reținută teama de repercusiuni din partea regimului nou instalat a autorilor contestatorilor de a-și înscrie dreptul de proprietate în cartea funciară, la care a făcut referire unul din martorii audiați, de vreme ce aceștia au pretins o asemenea calitate prin adresa către Direcțiune Regională a Siguranței statului și, de asemenea, au locuit în imobil până la naționalizare. Pe de altă parte, instanța de apel a apreciat că nu era necesară încheierea actului în formă autentică, de vreme ce primul act normativ care a impus o asemenea cerință, respectiv Legea nr. 203/1947, a fost adoptat ulterior și că nici nu poate fi vorba despre un pact asupra unei succesiuni viitoare, deoarece la data încheierii convenției (1 martie 1947), autoarea vânzătorilor era decedată (23 august 1944), deși hotărârea judecătorească de declarare a morții nu era pronunțată (27 martie 1947). Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanții C.I.A.

și C.A.G.C. 1. Recurentul C.I.A. a formulat următoarele critici: - Decizia instanței de apel face o greșită aplicare a dispozițiilor Legii nr. 389/1943, deoarece în art. 4 alin. (1), această lege prevede o excepție referitoare la acele cazuri în care drepturile reale se dobândesc fără înscriere în cartea funciară, însă titularul dreptului nu va putea dispune de bunul imobil decât după înscrierea în cartea funciară. De altfel, instanța de apel acceptă că antecesorii reclamanților au dobândit imobilul în litigiu prin cele două contracte de vânzare-cumpărare, dar consideră că, atât timp cât nu s-a făcut înscrierea în cartea funciară pe numele cumpărătorilor, dreptul real nu a fost constituit sau transcris.

În plus, trebuie considerat că între momentul extinderii legislației române în Transilvania și data intrării în vigoare a Decretului-lege nr. 115/1938 prin Legea nr. 241/1947 sunt aplicabile reglementările C. civ. care la art. 1294 definesc vânzarea în sensul că nu poate fi concepută fără un transfer al proprietății. Or, în speță, strămutarea posesiei asupra bunului cumpărat, care caracterizează vânzarea, s-a realizat la data încheierii celui de-al doilea contract redactat în limba română. - Decizia instanței de apel ignoră faptul că este vorba despre o acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și că, potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 23 din Legea nr. 10/2001, au fost dovedite deținerea legală a proprietății la momentul deposedării abuzive și calitatea de persoane îndreptățite la restituire.

Astfel, antecesorii reclamanților au posedat și locuit în imobil până la evacuarea din 1950, în urma naționalizării; au "închiriat" imobilul în litigiu Securității poporului, în anul 1948; au plătit impozitul pentru imobil în numele proprietarului tabular decedat; de la antecesorii reclamanților a fost preluat imobilul de către Stat, prin naționalizare, în anul 1950. S-a arătat că formalitățile scriptice privind naționalizarea din 1950 au fost efectuate în anul 1959, de la proprietarul tabular, care era decedat însă, înaintea naționalizării din 1950. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. 2. Recurentul C.A.G.C. a susținut nelegalitatea deciziei pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., arătând următoarele: - Aprecierea asupra nevalabilității înscrisului sub semnătură privată este eronată, deoarece această chestiune nu putea fi invocată decât de către părțile semnatare, al căror interes ar fi fost vătămat. Ca atare, trebuia verificat dacă actul încheiat între părți era sau nu apt să transmită dreptul de proprietate asupra imobilului, iar din acest punct de vedere, trebuie observate dispozițiile art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938, potrivit cărora dreptul de proprietate se transmite fără înscriere în cartea funciară, dacă e vorba de transmisiune mortis causa, deci moștenitorii defunctei M.O. au devenit proprietari prin deschiderea succesiunii.

În aceste condiții, moștenitorii proprietarului tabular aveau posibilitatea transmiterii dreptului autorilor reclamanților, fără înscrierea lor în cartea funciară, ținând seama și de faptul că până la momentul înscrierii în cartea funciară raporturile dintre părțile unui act juridic translativ de proprietate sunt guvernate de regulile consensualiste C. civ., iar după înscriere de regulile de carte funciară cuprinse în Decretul-lege nr. 115/1938. Astfel fiind, moștenitorii proprietarului tabular nu mai puteau solicita restituirea întrucât din punctul lor de vedere imobilul a fost înstrăinat valabil iar, în interpretarea dată de instanța de apel, nici reclamanții nu ar putea formula o astfel de solicitare întrucât nu ar fi dobândit dreptul de proprietate.

Intimatul Ministerul Administrației și Internelor a depus întâmpinare, solicitând, în principal, să se constate că recursurile sunt nemotivate întrucât nu aduc în dezbatere aspecte de nelegalitate, ci de netemeinicie, iar în subsidiar, să fie respinse ca nefondate deoarece instanța de apel a reținut corect că în cauză nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor reclamanților. Judecata recursului a fost suspendată conform art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea litigiului având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate, ca efect al contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în anul 1947, de către antecesorii reclamanților. A fost depusă la dosar Sentința civilă nr. 3130 din 24 februarie 2012 a Judecătoriei Oradea (irevocabilă prin neexercitarea căilor de atac), încetând astfel măsura suspendării, conform art. 244 alin. (2) C. proc.

civ. Analizând recursurile deduse judecății, Înalta Curte constată următoarele: - În mod prioritar, în ce privește aspectul formal invocat prin întâmpinare, al învestirii instanței de recurs cu critici ce nu ar putea fi analizate, întrucât ar viza netemeinicia hotărârii, se constată că, în realitate, aspectele deduse judecății privesc o greșită aplicare a normelor referitoare la dovedirea dreptului de proprietate în sistemul Legii nr. 10/2001 și, ca atare, dovedirea calității de persoană îndreptățită la a solicita măsuri reparatorii. Ca atare, fiind vorba de susținerea unei aplicări greșite a dispozițiilor de drept material, inclusiv cele vizând transmisiunea proprietății și opozabilitatea față de terți a dreptului, rezultă că redactarea motivelor de recurs s-a făcut în limitele exigențelor art. 304 C. proc.

civ. - În privința criticilor propriu-zise, luând în considerare și actul nou depus în faza recursului (Sentința civilă nr. 3130 din 24 februarie 2012 a Judecătoriei Oradea), se constată că acestea au caracter fondat. Astfel, instanțele fondului au apreciat că reclamanților nu le poate fi recunoscută legitimarea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001, deoarece nu au dovedit calitatea de proprietari a autorilor lor (în condițiile în care, în anexa Decretului de naționalizare a fost menționat fostul proprietar tabular, iar contractele de vânzare-cumpărare încheiate în anul 1947 de antecesorii reclamanților nu fuseseră intabulate în cartea funciară).

Procedând de această manieră, instanțele de fond au ignorat faptul că în materia Legii nr. 10/2001, dovada dreptului de proprietate cunoaște reguli mai puțin severe (tocmai în considerarea dificultății probațiunii, cu referire la contextul istoric în care s-au făcut deposedările abuzive), fiind permisă și prezumția de proprietate. Or, sub acest aspect, elementele pricinii - referitoare la faptul că în 1948, deci ulterior întocmirii celor două contracte de vânzare-cumpărare din 1947, antecesorii reclamanților au fost aceia care au închiriat imobilul Securității, că tot aceștia au plătit impozit până în anul 1950 când au fost evacuați din imobilul naționalizat - erau apte să conducă la prezumția de proprietate în favoarea autorilor reclamanților, chiar în condițiile în care dreptul acestora nu fusese încă transcris în cartea funciară până la momentul naționalizării.

Împrejurarea că înseși autoritățile vremii le-au recunoscut acestora calitatea de proprietari rezultă inclusiv din aceea că încheierea contractului de închiriere asupra imobilului s-a făcut de către antecesorii reclamanților. Dincolo de aceste aspecte însă, tranșarea chestiunii dreptului de proprietate, ca aparținând autorilor reclamanților, s-a făcut de o manieră irevocabilă în litigiul desfășurat în paralel, conform Sentinței civile nr. 3130/2012 a Judecătoriei Oradea (depusă la dosar în faza recursului). Potrivit sentinței menționate, a fost admisă cererea reclamanților C.I.A. și C.A.C. în contradictoriu cu pârâtul M.I., constatându-se că antecesorii reclamanților (P.S., D.K., P.M., P.I., P.O.) au dobândit, conform contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 18 ianuarie 1947 în limba maghiară și contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 1 martie 1947, de la antecesorii pârâtului, numiții M.O.

(E.), M.T. (T.) și M.I. (I.), clădirea cu etaj din Oradea, înscrisă în C.F. Y, cu terenul aferent în suprafață de 1.391,76 m.p. Susținerea intimatului, conform căreia această hotărâre nu i-ar fi opozabilă întrucât nu a fost parte în respectivul litigiu, nu poate fi primită, confundându-se de fapt opozabilitatea cu obligativitatea efectelor hotărârii judecătorești. Astfel, un act juridic în general, și actul jurisdicțional, în particular, se bucură de opozabilitatea efectelor sale și față de terți, acest principiu venind să-l completeze pe cel al relativității efectelor. Terților față de procedura judiciară le pot fi opuse efectele substanțiale (referitoare la nașterea, modificarea, stingerea unui drept) ca elemente noi aduse de actul jurisdicțional în ordinea juridică, scopul fiind tocmai acela de a fi respectate consecințele unei verificări jurisdicționale realizate.

Așadar, drepturile consfințite printr-o hotărâre judecătorească se bucură de opozabilitate și față de terți, întrucât este vorba de modificarea situației juridice existente anterior, care trebuie respectată și de alte subiecte de drept, nu numai de părțile din proces. Evident, această opozabilitate a efectelor nu se suprapune și nu se confundă cu obligativitatea lor, care dă expresie principiului relativității și care se manifestă în relația dintre părți. Înseamnă că terțul poate tinde la a dovedi contrariul celor statuate în absența lui de la judecată, ceea ce în speță ar fi însemnat, de exemplu, că vânzarea-cumpărarea nu ar fi avut loc sau că s-ar fi realizat către alți cumpărători decât autorii reclamanților.

Asemenea apărări, care să combată cele susținute de către recurenții-reclamanți prin hotărârea de care s-au prevalat, n-au fost propuse însă judecății, așa încât intimatului i se opun cele statuate jurisdicțional în legătură cu transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniul autorilor reclamanților. În consecință, se va reține că s-a făcut, în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dovada calității de persoane îndreptățite a reclamanților la măsuri reparatorii. În baza art. 312 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., întrucât, raportat la aspectele reținute, judecata s-a realizat fără a fi cercetat fondul pricinii, urmare a admiterii recursului, decizia va fi casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

La reluarea judecății, instanța va stabili, în funcție de regimul juridic al imobilului rezultat din probele administrate, natura măsurilor reparatorii ce se cuvin reclamanților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamanții C.I.A. și C.A.G.C. împotriva Deciziei nr. 745A din 20 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 octombrie 2012. Procesat de GGC - CL