ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6618/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6618/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin Cererea înregistrată sub nr. 4849/3 din

8 decembrie 2003 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă,

reclamanții C.M. și C.I.A. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul

Administrației și Internelor, solicitând anularea Deciziei nr. 580 din 29

octombrie 2003 emisă de acesta și obligarea intimatului la restituirea în

natură a imobilului situat în Oradea, alcătuit din construcție și teren în

suprafață de 1391,76 mp.

Urmare a decesului

reclamantei C.M.E. a fost introdus în cauză moștenitorul acesteia, C.A.G.C.

Prin Sentința civilă

nr. 1720 din 21 decembrie 2007 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

respins contestația formulată ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că prin Dispoziția nr. 580 din 29 octombrie

2003 emisă de pârât, s-a respins Notificarea înregistrată în 13 august 2001, cu

motivarea că petiționarii nu au făcut dovada dreptului de proprietate cu

privire la imobilul situat în Oradea (teren în suprafață de 820 mp).

Tribunalul a

constatat, raportându-se la probele administrate în cauză, că imobilul în

litigiu a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, de la numita

M.O. (poziția nr. 487 din anexa la decret), după care a fost transmis în

administrarea pârâtului (potrivit Deciziei nr. 58584 din 24 mai 1949 emisă de

Ministerul de Finanțe).

De asemenea, prin

Încheierea nr. 5468/2000, Judecătoria Oradea a dispus să fie intabulat dreptul

de administrare al Ministerul Administrației și Internelor - Inspectoratul

Județean de Poliție Bihor în C.F. nr. X.

S-a reținut că,

potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, a fost formulată o notificare de

către numiții C.I. și C.M.E., adresată Primăriei Municipiului Oradea, prin care

s-a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Oradea, însă

entitatea notificată a comunicat un exemplar al notificării Inspectoratului de

Poliție al Județului Bihor, întrucât această instituție deține o parte din

teren și anume 820 mp, diferența de teren fiind deținută de R. CFR Cluj.

Referitor la actele

de proprietate prezentate de către reclamanți și pe baza cărora a fost

revendicat imobilul în litigiu (contractele de vânzare-cumpărare din 18

ianuarie 1947 și respectiv 1 martie 1947), tribunalul a constatat că acestea nu

îndeplinesc condițiile de validitate ca înscrisuri sub semnătură privată,

întrucât nu poartă semnăturile tuturor părților contractante.

În contractul de

vânzare-cumpărare datat 18 ianuarie 1947 se prevede expres că "vânzătorii

își dau aportul pentru intabularea imobilului" însă acest lucru nu s-a

realizat în fapt, astfel încât, în conformitate cu mențiunile inserate în anexa

la Decretul nr. 92/1950, imobilul apare ca fiind preluat de la numita M.O., iar

nu de la antecesorii reclamanților.

Ca atare, s-a

concluzionat că în speță nu sunt îndeplinite cerințele impuse de art. 3 și 4

din Legea nr. 10/2001, astfel încât contestația a fost respinsă.

Împotriva sentinței

au declarat apeluri reclamanții, care au formulat critici de nelegalitate și

netemeinicie, susținând greșita apreciere asupra faptului că nu s-ar fi făcut

dovada calității de persoane îndreptățite, în condițiile în care antecesorii

lor au fost proprietari extratabulari ai imobilului.

Prin Decizia civilă

nr. 745 din 20 decembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelurile ca nefondate.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că, potrivit Deciziei nr. 580 din 29

octombrie 2003 emisă de Ministerul Administrației și Internelor, a fost

respinsă solicitarea referitoare la terenul în suprafață de 820 mp aflat în

administrarea acestui minister, cu motivarea că petenții nu au făcut dovada

dreptului de proprietate asupra imobilului notificat deoarece actele de

proprietate invocate (contractele de vânzare-cumpărare încheiate la data de 18

ianuarie 1947 și 1 martie 1947) nu au valoare de titluri de proprietate

întrucât reprezintă înscrisuri sub semnătură privată neîndeplinind astfel

condițiile de validitate, precum și faptul că dreptul de proprietate asupra

imobilului nu a fost intabulat pe numele autorului petenților.

Referitor la apelul

formulat de reclamantul C.I.A., instanța a reținut că motivul potrivit căruia

se invocă dobândirea dreptului de proprietate de către autorii săi și ai

celuilalt reclamant, P.A. și P.E., fără înscrierea în cartea funciară, este

neîntemeiat.

Astfel, întrucât la

data încheierii contractului de vânzare-cumpărare invocat în susținerea

contestației (1 martie 1947) nu fusese adoptată Legea nr. 241/1947 (publicată

în M. Of. nr. 240/12.07.1947), prin care s-a pus în aplicare în Transilvania

legea pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare din 27

aprilie 1938 (Decretul-Lege nr. 115/1938), era incidentă raporturilor juridice

având ca obiect transmiterea proprietății, Legea nr. 389 din 21 iunie 1943

privind extinderea legislației civile și comerciale în România de peste

Carpați.

S-a reținut că,

potrivit art. 3 pct. 3 din Legea nr. 389/1943: "Până la revizuirea

codurilor române se mențin următoarele dispozițiuni din dreptul local: (…)

Legile, regulamentele sau ordonanțele privind cărțile funciare, precum și

dispozițiunile din legi, regulamente sau ordonanțe privind cărțile funciare

centrale pentru căi ferate și canaluri". Cu toate acestea, conform art. 4

alin. (1): "Constituirea, transmiterea, modificarea sau stingerea

drepturilor reale imobiliare se fac prin înscriere în cartea funciară. Rămân

exceptate cazurile prevăzute de legea locală în care drepturile reale se

dobândesc fără înscriere în cartea funciară; titularul nu va putea dispune însă

de ele decât după ce s-a făcut înscrierea. Convențiunile și actele unilaterale

referitoare la constituirea, transmiterea, modificarea sau stingerea

drepturilor reale imobiliare, vor fi valabile, numai dacă sunt făcute prin act

scris, iar în cazurile prevăzute de lege, în forma autentică. Ori de câte ori legile

extinse prevăd înscrierea sau transcrierea în registrul de inscripții sau

transcripțiuni, a actelor privitoare la drepturi reale imobiliare sau la

anumite drepturi personale, ori a măsurilor de asigurare asupra imobilelor, se

va face înscrierea corespunzătoare în cartea funciară, potrivit regulilor ce o

cârmuesc și cu efectele acolo prevăzute".

S-a constatat

totodată că, atât potrivit C. civ. austriac (art. 321 și urm., art. 1053 -

1089), cât și conform Legii nr. 389/1943, înscrierea în cartea funciară are

caracter constitutiv sau translativ de drepturi, astfel că drepturile reale

imobiliare nu pot fi constituite sau transmise prin voința părților, ci numai

dacă s-a făcut înscrierea în cartea funciară.

De aceea, concluzia

instanței a fost aceea că, în absența înscrierii imobilului în cartea funciară,

dreptul de proprietate asupra acestuia nu a intrat în patrimoniul autorilor

contestatorilor.

În aceste condiții,

întrucât singurul mijloc de probă al dreptului lor de proprietate ar fi putut

fi mențiunile din cartea funciară, nu prezintă relevanță valabilitatea sau

nevalabilitatea preluării imobilului de către stat de la o persoană fără

capacitate de folosință și nici încheierea unui contract de închiriere cu

reprezentantul unui organ de stat.

În ceea ce privește

apelul declarat de reclamantul C.A.G.C., Curtea a constatat că, într-adevăr,

prin Decizia de restituire nr. 11443 din 23 ianuarie 2007 emisă de Ministerul

Transporturilor, Construcțiilor și Turismului - Compania Națională de Căi

Ferate "CFR" S.A., pe baza acelorași acte, li s-a reconstituit

contestatorilor partea din imobilul situat în mun. Oradea, jud. Bihor, compus

din clădire (parter + etaj) împreună cu terenul în suprafață totală de 710 mp

de sub nr. top. X (570 mp) și Y (140 mp) înscris în CF Oradea. Pe de altă

parte, această dispoziție nu poate fi invocată împotriva unei persoane în

patrimoniul căreia s-ar produce consecințe juridice, deoarece în acest mod i-ar

fi încălcat dreptul la apărare.

Cu privire la

pretinsa forță probantă a declarațiilor fiscale ale antecesorului

contestatorilor, instanța a reținut ca valabile considerentele anterioare în

legătură cu mijlocul de probă care era necesar a fi administrat în cauză, impus

de principiul efectului translativ de drepturi al înscrierii în cartea funciară.

S-a apreciat

totodată, că nu poate fi reținută teama de repercusiuni din partea regimului

nou instalat a autorilor contestatorilor de a-și înscrie dreptul de proprietate

în cartea funciară, la care a făcut referire unul din martorii audiați, de vreme

ce aceștia au pretins o asemenea calitate prin adresa către Direcțiune

Regională a Siguranței statului și, de asemenea, au locuit în imobil până la

naționalizare.

Pe de altă parte,

instanța de apel a apreciat că nu era necesară încheierea actului în formă

autentică, de vreme ce primul act normativ care a impus o asemenea cerință,

respectiv Legea nr. 203/1947, a fost adoptat ulterior și că nici nu poate fi

vorba despre un pact asupra unei succesiuni viitoare, deoarece la data

încheierii convenției (1 martie 1947), autoarea vânzătorilor era decedată (23

august 1944), deși hotărârea judecătorească de declarare a morții nu era

pronunțată (27 martie 1947).

Împotriva deciziei au

declarat recurs reclamanții C.I.A. și C.A.G.C.

a formulat următoarele critici:

- Decizia instanței

de apel face o greșită aplicare a dispozițiilor Legii nr. 389/1943, deoarece în

art. 4 alin. (1), această lege prevede o excepție referitoare la acele cazuri

în care drepturile reale se dobândesc fără înscriere în cartea funciară, însă

titularul dreptului nu va putea dispune de bunul imobil decât după înscrierea

în cartea funciară.

De altfel, instanța

de apel acceptă că antecesorii reclamanților au dobândit imobilul în litigiu

prin cele două contracte de vânzare-cumpărare, dar consideră că, atât timp cât

nu s-a făcut înscrierea în cartea funciară pe numele cumpărătorilor, dreptul

real nu a fost constituit sau transcris.

În plus, trebuie

considerat că între momentul extinderii legislației române în Transilvania și

data intrării în vigoare a Decretului-lege nr. 115/1938 prin Legea nr. 241/1947

sunt aplicabile reglementările C. civ. care la art. 1294 definesc vânzarea în

sensul că nu poate fi concepută fără un transfer al proprietății.

Or, în speță,

strămutarea posesiei asupra bunului cumpărat, care caracterizează vânzarea, s-a

realizat la data încheierii celui de-al doilea contract redactat în limba

română.

- Decizia instanței

de apel ignoră faptul că este vorba despre o acțiune întemeiată pe dispozițiile

Legii nr. 10/2001 și că, potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 23 din Legea

nr. 10/2001, au fost dovedite deținerea legală a proprietății la momentul

deposedării abuzive și calitatea de persoane îndreptățite la restituire.

Astfel, antecesorii

reclamanților au posedat și locuit în imobil până la evacuarea din 1950, în

urma naționalizării; au "închiriat" imobilul în litigiu Securității

poporului, în anul 1948; au plătit impozitul pentru imobil în numele

proprietarului tabular decedat; de la antecesorii reclamanților a fost preluat

imobilul de către Stat, prin naționalizare, în anul 1950.

S-a arătat că

formalitățile scriptice privind naționalizarea din 1950 au fost efectuate în

anul 1959, de la proprietarul tabular, care era decedat însă, înaintea

naționalizării din 1950.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

C.A.G.C. a susținut nelegalitatea deciziei pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., arătând următoarele:

- Aprecierea asupra

nevalabilității înscrisului sub semnătură privată este eronată, deoarece

această chestiune nu putea fi invocată decât de către părțile semnatare, al

căror interes ar fi fost vătămat.

Ca atare, trebuia

verificat dacă actul încheiat între părți era sau nu apt să transmită dreptul

de proprietate asupra imobilului, iar din acest punct de vedere, trebuie

observate dispozițiile art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938, potrivit cărora

dreptul de proprietate se transmite fără înscriere în cartea funciară, dacă e

vorba de transmisiune mortis causa, deci moștenitorii defunctei M.O. au devenit

proprietari prin deschiderea succesiunii.

În aceste condiții,

moștenitorii proprietarului tabular aveau posibilitatea transmiterii dreptului

autorilor reclamanților, fără înscrierea lor în cartea funciară, ținând seama

și de faptul că până la momentul înscrierii în cartea funciară raporturile

dintre părțile unui act juridic translativ de proprietate sunt guvernate de

regulile consensualiste C. civ., iar după înscriere de regulile de carte

funciară cuprinse în Decretul-lege nr. 115/1938.

Astfel fiind,

moștenitorii proprietarului tabular nu mai puteau solicita restituirea întrucât

din punctul lor de vedere imobilul a fost înstrăinat valabil iar, în

interpretarea dată de instanța de apel, nici reclamanții nu ar putea formula o

astfel de solicitare întrucât nu ar fi dobândit dreptul de proprietate.

Intimatul Ministerul

Administrației și Internelor a depus întâmpinare, solicitând, în principal, să

se constate că recursurile sunt nemotivate întrucât nu aduc în dezbatere

aspecte de nelegalitate, ci de netemeinicie, iar în subsidiar, să fie respinse

ca nefondate deoarece instanța de apel a reținut corect că în cauză nu s-a

făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor reclamanților.

Judecata recursului a

fost suspendată conform art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la

soluționarea litigiului având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de

proprietate, ca efect al contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în anul

1947, de către antecesorii reclamanților.

A fost depusă la

dosar Sentința civilă nr. 3130 din 24 februarie 2012 a Judecătoriei Oradea

(irevocabilă prin neexercitarea căilor de atac), încetând astfel măsura

suspendării, conform art. 244 alin. (2) C. proc. civ.

Analizând recursurile

deduse judecății, Înalta Curte constată următoarele:

- În mod prioritar,

în ce privește aspectul formal invocat prin întâmpinare, al învestirii

instanței de recurs cu critici ce nu ar putea fi analizate, întrucât ar viza

netemeinicia hotărârii, se constată că, în realitate, aspectele deduse

judecății privesc o greșită aplicare a normelor referitoare la dovedirea

dreptului de proprietate în sistemul Legii nr. 10/2001 și, ca atare, dovedirea

calității de persoană îndreptățită la a solicita măsuri reparatorii.

Ca atare, fiind vorba

de susținerea unei aplicări greșite a dispozițiilor de drept material, inclusiv

cele vizând transmisiunea proprietății și opozabilitatea față de terți a

dreptului, rezultă că redactarea motivelor de recurs s-a făcut în limitele

exigențelor art. 304 C. proc. civ.

- În privința

criticilor propriu-zise, luând în considerare și actul nou depus în faza

recursului (Sentința civilă nr. 3130 din 24 februarie 2012 a Judecătoriei

Oradea), se constată că acestea au caracter fondat.

Astfel, instanțele

fondului au apreciat că reclamanților nu le poate fi recunoscută legitimarea de

persoane îndreptățite la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001, deoarece

nu au dovedit calitatea de proprietari a autorilor lor (în condițiile în care,

în anexa Decretului de naționalizare a fost menționat fostul proprietar

tabular, iar contractele de vânzare-cumpărare încheiate în anul 1947 de

antecesorii reclamanților nu fuseseră intabulate în cartea funciară).

Procedând de această

manieră, instanțele de fond au ignorat faptul că în materia Legii nr. 10/2001,

dovada dreptului de proprietate cunoaște reguli mai puțin severe (tocmai în

considerarea dificultății probațiunii, cu referire la contextul istoric în care

s-au făcut deposedările abuzive), fiind permisă și prezumția de proprietate.

Or, sub acest aspect,

elementele pricinii - referitoare la faptul că în 1948, deci ulterior

întocmirii celor două contracte de vânzare-cumpărare din 1947, antecesorii

reclamanților au fost aceia care au închiriat imobilul Securității, că tot

aceștia au plătit impozit până în anul 1950 când au fost evacuați din imobilul

naționalizat - erau apte să conducă la prezumția de proprietate în favoarea

autorilor reclamanților, chiar în condițiile în care dreptul acestora nu fusese

încă transcris în cartea funciară până la momentul naționalizării.

Împrejurarea că

înseși autoritățile vremii le-au recunoscut acestora calitatea de proprietari

rezultă inclusiv din aceea că încheierea contractului de închiriere asupra

imobilului s-a făcut de către antecesorii reclamanților.

Dincolo de aceste

aspecte însă, tranșarea chestiunii dreptului de proprietate, ca aparținând

autorilor reclamanților, s-a făcut de o manieră irevocabilă în litigiul

desfășurat în paralel, conform Sentinței civile nr. 3130/2012 a Judecătoriei

Oradea (depusă la dosar în faza recursului).

Potrivit sentinței

menționate, a fost admisă cererea reclamanților C.I.A. și C.A.C. în

contradictoriu cu pârâtul M.I., constatându-se că antecesorii reclamanților

(P.S., D.K., P.M., P.I., P.O.) au dobândit, conform contractului de vânzare-cumpărare

încheiat la 18 ianuarie 1947 în limba maghiară și contractului de

vânzare-cumpărare încheiat la 1 martie 1947, de la antecesorii pârâtului,

numiții M.O. (E.), M.T. (T.) și M.I. (I.), clădirea cu etaj din Oradea,

înscrisă în C.F. Y, cu terenul aferent în suprafață de 1.391,76 m.p.

Susținerea

intimatului, conform căreia această hotărâre nu i-ar fi opozabilă întrucât nu a

fost parte în respectivul litigiu, nu poate fi primită, confundându-se de fapt

opozabilitatea cu obligativitatea efectelor hotărârii judecătorești.

Astfel, un act

juridic în general, și actul jurisdicțional, în particular, se bucură de

opozabilitatea efectelor sale și față de terți, acest principiu venind să-l

completeze pe cel al relativității efectelor.

Terților față de procedura

judiciară le pot fi opuse efectele substanțiale (referitoare la nașterea,

modificarea, stingerea unui drept) ca elemente noi aduse de actul

jurisdicțional în ordinea juridică, scopul fiind tocmai acela de a fi

respectate consecințele unei verificări jurisdicționale realizate.

Așadar, drepturile

consfințite printr-o hotărâre judecătorească se bucură de opozabilitate și față

de terți, întrucât este vorba de modificarea situației juridice existente

anterior, care trebuie respectată și de alte subiecte de drept, nu numai de

părțile din proces.

Evident, această

opozabilitate a efectelor nu se suprapune și nu se confundă cu obligativitatea

lor, care dă expresie principiului relativității și care se manifestă în

relația dintre părți.

Înseamnă că terțul

poate tinde la a dovedi contrariul celor statuate în absența lui de la

judecată, ceea ce în speță ar fi însemnat, de exemplu, că vânzarea-cumpărarea

nu ar fi avut loc sau că s-ar fi realizat către alți cumpărători decât autorii

reclamanților.

Asemenea apărări, care

să combată cele susținute de către recurenții-reclamanți prin hotărârea de care

s-au prevalat, n-au fost propuse însă judecății, așa încât intimatului i se

opun cele statuate jurisdicțional în legătură cu transmiterea dreptului de

proprietate în patrimoniul autorilor reclamanților.

În consecință, se va

reține că s-a făcut, în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 4

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dovada calității de persoane îndreptățite a

reclamanților la măsuri reparatorii.

În baza art. 312 alin. (3) teza a II-a C. proc.

civ., întrucât, raportat la aspectele reținute, judecata s-a realizat fără a fi

cercetat fondul pricinii, urmare a admiterii recursului, decizia va fi casată

cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

La reluarea

judecății, instanța va stabili, în funcție de regimul juridic al imobilului

rezultat din probele administrate, natura măsurilor reparatorii ce se cuvin

reclamanților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de reclamanții C.I.A. și C.A.G.C. împotriva Deciziei nr. 745A din 20

decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Casează decizia

atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 31 octombrie 2012.

Procesat de GGC - CL