ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 219/2017

Decizia nr. 219/2017 Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 1658 din 5 octombrie 2011, pronunțată în dosarul nr. x/3/2001, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active și a respins acțiunea formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții D., E., F., G., H. și Municipiul București, ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă.

Prima instanță a reținut următoarele: Imobilul ce face obiectul acțiunii, situat în București, compus din teren în suprafață de 169,80 mp și construcții a fost dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 22 octombrie 1936 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, de I. și J. Pentru a dovedi calitatea procesuală activă în această cauză, reclamanții inițiali K. și B. ar fi trebuit să dovedească calitatea de succesori ai proprietarelor imobilului ce face obiectul acțiunii în revendicare (K. a decedat pe parcursul soluționării cauzei, acțiunea fiind continuată de moștenitorii A., C. și B.).

Prin certificatul de moștenitor din 10 aprilie 2000 emis de Biroul Notarial Fiducia s-a făcut dovada calității de succesor legal (fiică) a lui J. de pe urma defunctei I., decedată la data de 30 martie 1941. Analizând certificatului de moștenitor din 7 noiembrie 1978 emis de Notariatul de Stat Local al Sectorului 4 București, tribunalul a reținut că de pe urma defunctei J., decedată la data de 11 septembrie 1978, au rămas ca moștenitori B. și K., "în calitate de legatari cu titlu universal conform testamentului autentificat sub nr. x/1974 al Notariatului Sector 4 București (și veri primari)". În masa succesorală s-a reținut dreptul de concesiune asupra locului de veci situat în cimitirul L., în suprafață de 6 mp.

Rubrica privind natura legală sau testamentară a succesiunii nu a fost completată dar, tribunalul a reținut natura testamentară a succesiunii, notarul menționând expres calitatea de legatari a numiților B. și K.. Prin urmare, față de conținutul testamentului, instanța a statuat că nu poate reține decât calitatea de legatari cu titlu particular a reclamanților asupra locului de veci menționat în cuprinsul testamentului, fiecare urmând a deține cota de ½ din acest loc de veci. Deși notarul a reținut că B. și K. ar avea calitatea de legatari cu titlu universal, tribunalul a constatat că aceasta reprezintă o simplă eroare materială a notarului, deoarece, în baza testamentului autentificat sub nr. x/1974, aceștia nu dobândesc vocație la o cotă-parte din succesiune, ci, testamentul le conferă vocație succesorală cu privire la un singur bun menționat în cuprinsul testamentului, respectiv locul de veci.

Faptul că fiecare dintre cei doi deține o cotă de ½ din dreptul de proprietate asupra bunului ce face obiectul legatului, nu îi transformă pe aceștia în legatari cu titlu universal, deoarece ei nu au dobândit o cotă-parte din întreaga succesiune, ci doar o cotă parte dintr-un bun determinat, respectiv din locul de veci. Nu se poate susține că mențiunea notarului "legatari cu titlu universal" determină calitatea de legatari cu titlu universal a numiților K. și B., atâta timp cât, din conținutul certificatului de moștenitor, rezultă în mod evident că notarul a dezbătut succesiunea testamentară, conform testamentului nr. x/1974. În aceeași măsură nu se poate reține că la emiterea certificatului de moștenitor din 7 noiembrie 1978 a fost dezbătută și succesiunea legală.

Astfel, tribunalul a reținut că pentru a face dovada de succesori legali ai defunctei, reclamanții ar fi trebuit să dovedească atât acceptarea succesiunii, cât și faptul că nu au fost înlăturați de la moștenire de alte rude ale defunctei dintr-o clasă mai apropiată sau în grad mai apropiat, care să fi acceptat succesiunea în termenul de opțiune succesorală. Or, aceste dovezi nu pot fi făcute prin actele de stare civilă, iar reclamanții nu au solicitat administrarea altor probe în acest sens. Tribunalul a înlăturat și susținerea reclamanților în sensul că dovada acceptării succesiunii defunctei J. s-a făcut prin emiterea certificatului de legatar nr. x/1978, deoarece principiul indivizibilității opțiunii succesorale comportă o excepție în situația cumulării calității de legatar cu cea de moștenitor legal, moștenitorul legal gratificat prin testament putând opta diferit cu privire la moștenirea legală și la legat.

Tocmai de aceea, acceptarea legatului în cuprinsul certificatului de moștenitor nr. x/1978 nu poate duce la concluzia acceptării succesiunii legale. Prin urmare, întrucât verii primari nu au nici calitatea de moștenitori sezinari, tribunalul a reținut că în lipsa unui certificat de moștenitor sau de calitate de moștenitor în ceea ce privește succesiunea legală de pe urma defunctei J., reclamanții nu fac dovada calității de moștenitori legali și, prin urmare, nici a calității active în prezenta cauză. S-a reținut că, în orice situație, actele de stare civilă nu pot fi suficiente pentru a dovedi calitatea de moștenitori legali a verilor primari.

Apelul și hotărârea instanței de apel în primul ciclu procesual: Împotriva sentinței au formulat apel reclamanții B., C., și A. (ca și continuatori ai procesului după decesul lui K.) Prin Decizia civilă nr. 259 A din 19 iunie 2012, pronunțată în dosarul nr. x/2/2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a admis apelul, a desființat Sentința civilă nr. 1658 din 5 octombrie 2011 și s-a trimis cauza la aceeași instanță spre rejudecare.

Pentru a dispune în acest sens s-au reținut următoarele: Instanța de control judiciar a reținut că prima instanță a înlăturat în mod greșit mențiunile existente în certificatul de moștenitor nr. x/1978 emis de Notariatul de Stat Local al Sectorului 4 București, prin care se recunoaște calitatea reclamanților de succesori cu titlu universal conform testamentului și de moștenitori legali (veri ai defunctei J.), în condițiile în care, fiind vorba de un act autentic, până la anulare prin sentința judecătorească, face dovada în ce privește calitatea de moștenitor și cota bunurilor ce revin fiecărui moștenitor [conform art. 23 alin. (2) din Decretul nr. 40/1953, act juridic în baza căruia a fost emis].

Certificatul în cauză justifică, prin mențiunile sale, atât calitatea reclamanților inițiali ai acțiunii de moștenitori testamentari, cât și calitatea de succesori legali ai defunctei J.. Certificatul astfel eliberat face dovada deplină în privința calității de moștenitor și a cotei sau bunurilor care se cuvin fiecărui moștenitor în parte. Încălcând limitele învestirii instanței, cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., tribunalul a cenzurat mențiunile certificatului de moștenitor nr. x/1978, concluzionând, în analiza excepției lipsei calității procesuale active, că reclamanții, în calitatea lor de beneficiari ai unui legat particular privind locul de veci, preluând acest bun succesoral, nu au vocație la întreaga masă succesorală.

În speță, prin cererea de deschidere a moștenirii formulată în termen, cei doi veri primari și succesibili ai defunctei J., la data deschiderii moștenirii acesteia, și-au manifestat expres opțiunea succesorală în ceea ce privește succesiunea rămasă de pe urma acesteia. Reclamanții K. și B., fiind singurele rude în viață la deschiderea moștenirii rămasă de pe urma defunctei J., au acceptat în termen moștenirea prin cererea de dezbatere a succesiunii adresată notarului public, iar notarul public a constatat în mod expres calitatea lor de moștenitori legali și testamentari (mențiunea gradului lor de rudenie fiind edificatoare în acest sens).

Curtea a constatat că nu a fost administrată nicio probă din care să rezulte că reclamanții K. și B. ar fi renunțat la moștenirea legală de pe urma autoarei lor, sarcina dovedirii acestei împrejurări de drept revenind pârâților D., E. și F., respectiv pârâților G. și H.. Or, în cuprinsul certificatului de moștenitor nr. x/1978, perfect valabil, se atestă că reclamanții K. și B. culeg moștenirea în calitate de legatari și în calitate de veri primari ai defunctei, cumulând astfel cele două calități. Pentru aceste argumente, reclamanții inițiali ai acțiunii nu erau obligați să dovedească atât acceptarea succesiunii, cât și faptul că nu au fost înlăturați de la moștenire de alte rude ale defunctei dintr-o clasă mai apropiată sau în grad mai apropiat, care să fi acceptat succesiunea în termenul de opțiune succesorală.

Instanța de apel a mai reținut că certificatul de moștenitor nr. x/1978 face dovada deplină a calității reclamanților de moștenitori legali și testamentari ai defunctei J., sens în care excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârâții persoane fizice a fost găsită neîntemeiată. Recursul și hotărârea instanței de recurs în primul ciclu procesual: Împotriva deciziei au formulat recurs pârâții G. și H., D., E. și F.. Prin Decizia civilă nr. 3228 din 11 iunie 2013, pronunțată în dosarul nr. x/2/2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins recursul ca nefondat. Înalta Curte a apreciat nefondat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc.

civ. prin care se susține încălcarea dispozițiilor C. civ. ce reglementează caracterul de indivizibilitate a dreptului de opțiune succesorală, de fapt a excepției de la acest principiu, reglementată de art. 752 C. civ. de la 1864, expunând pe larg argumentele sale. Nefondat a fost apreciat și motivul de recurs prin care s-a susținut greșita interpretare a prevederilor art. 129 C. proc. civ., instanța de apel apreciind legal că prima instanță a depășit limitele învestirii, când în cadrul cercetării calității procesuale a reclamanților a analizat de fapt valabilitatea certificatului de moștenitor, care nu se putea face decât dacă instanța ar fi fost sesizată cu o cerere de constatare a nulității acestui certificat.

A fost găsit nefondat și motivul de recurs prin care s-a susținut încălcarea dispozițiilor art. 1169 C. civ. S-a statuat că reclamanții au dovedit calitatea procesuală activă cu certificatul de moștenitor în care se reține calitatea lor de legatari cu titlu universal dar și cea de veri primari cu vocație la succesiunea legală a de cujus-ului și că, atâta timp cât nu a fost constatat nul certificatul de moștenitor, acesta face dovada deplină a calității reclamanților de succesori. De asemenea, s-a respins ca nefondat și motivul de recurs încadrat în prevederile art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc.

civ., prin care s-a susținut încălcarea dreptului la un proces echitabil, reținându-se că instanța de apel a analizat apărările intimaților pârâți arătând de ce nu poate analiza susținerile referitoare la conținutul certificatului de moștenitor, raportat la testament, sau de ce nu poate considera dovedite anumite situații de fapt susținute de către pârâți, prin raportare la prevederile art. 1169 C. civ. Hotărârea instanței de fond în al doilea ciclu procesual. Cauza s-a reînregistrat la Tribunalul București sub nr. x/3/2001*. Prin Sentința civilă nr. 288 din 4 martie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea în revendicarea imobilului situat în București, compus din teren în suprafață de 169,80 mp și construcție, formulată de reclamanții C., A. și M. (moștenitoarea lui B.) în contradictoriu cu pârâții G., H., E., F., Municipiul București și SC N. SRL.

Au fost obligați reclamanții la plata sumei de 1.500 lei către pârâtul G. și la plata sumei de 1.500 lei către pârâții D. și E. Pentru a dispune în acest sens s-au reținut în esență următoarele: În temeiul art. 315 C. proc. civ., având în vedere că hotărârea instanței de recurs se impune cu forță obligatorie tribunalului sub aspectul problemelor de drept dezlegate, tribunalul a reținut că reclamanții inițiali sunt succesori cu titlu universal ai J., în calitate de veri primari, potrivit certificatului de moștenitor din 7 noiembrie 1978 emis de Notariatul de Stat Sector 4, având astfel calitate procesuală activă în prezentul litigiu.

S-a mai reținut că imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950 și că SC N. SA (în calitate de administrator al statului) a vândut apartamentul nr. 1 din imobil către O. și D. conform contractului de vânzare-cumpărare din 19 decembrie 1996 și apartamentul nr. 2 din imobil către G. și H., conform contractului de vânzare-cumpărare din 13 noiembrie 1996. Reclamanții nu au formulat acțiune în anularea contractelor de vânzare-cumpărare ce constituie titlurile de proprietate ale pârâților dar, au formulat notificarea din 25 aprilie 2001 prin care au solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul ce face obiectul prezentei cauze, în temeiul Legii nr. 10/2001, notificarea făcând obiectul dosarului nr. x al Primăriei Municipiului București, nesoluționat încă.

La data de 29 martie 2001 s-a dispus suspendarea judecării cauzei, conform art. 47 din Legea nr. 10/2001, dosarul fiind repus pe rol în urma cererii formulate de reclamanți la data de 30 octombrie 2007. Ca urmare a decesului reclamantului K., la 30 decembrie 2002, au fost introduși în cauză moștenitorii acestuia A. și C. Urmare a decesului pârâtului O., la 21 septembrie 2002, au fost introduși în cauză moștenitorii acestuia D., E. și F.. În urma decesului reclamantului B., la 8 martie 2014, s-a reținut calitatea lui M. de moștenitor legal și testamentar cu o cotă de 1/1 din masa succesorală, fiind și aceasta introdusă în cauză. La 26 aprilie 2014 a decedat și pârâta D., moștenitorii acesteia, E. și F. continuând procesul.

Cu referire la acțiunea în revendicare, instanța a constatat că atât reclamanții, cât și pârâții se prevalează de titluri de proprietate valabile. Având în vedere că reclamanții nu au formulat o acțiune în anularea contractelor de vânzare-cumpărare din 19 decembrie 1996 și din 13 noiembrie 1996, ce constituie titlurile de proprietate ale pârâților persoane fizice, tribunalul a constatat că titlul de proprietate al pârâților persoane fizice s-a consolidat prin neinvocarea eventualelor cauze de nulitate în termenul prevăzut de lege. În operațiunea de comparare a titlurilor, în temeiul art. 480 C. civ., tribunalul a acordat preferabilitate titlului pârâților și a respins acțiunea în revendicare.

În demersul său, tribunalul a ținut cont de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care statuează că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință. Tribunalul a analizat pe larg cele două principii expunând argumentele în susținerea soluției sale.

Hotărârea instanței de apel în cel de-al doilea ciclu procesual: Împotriva sentinței au declarat apel reclamanții C., A. și M.. Prin Decizia civilă nr. 567A din 20 noiembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanții-reclamanți împotriva Sentinței civile nr. 288 din 4 martie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, și au fost obligați recurenții, în solidar, la plata sumei de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul G.. Instanța de apel a constatat că titlul de proprietate al pârâților s-a consolidat prin omisiunea reclamanților de a cere constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, ca urmare a împlinirii termenului de prescripție și că apelanții-reclamanți se află în eroare cu privire la ultraactivitatea Legii nr. 10/2001, întrucât dreptul material la acțiune în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare s-a născut la data adoptării acestei legi, drept pe care autorul reclamanților nu l-a exercitat.

Instanța de apel a respins ca nefondată și critica referitoare la faptul că prima instanță ar fi aplicat dispozițiile Deciziei nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii, întrucât din considerentele hotărârii nu rezultă că instanța de fond ar fi analizat cauza din perspectiva acestei decizii. Instanța de apel a mai reținut că până la data repunerii pe rol a prezentei cauze, reclamanții nu au solicitat constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți în baza Legii nr. 112/1995, aceștia având în proprietate "un bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Hotărârea instanței de recurs în cel de-al doilea ciclu procesual: Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs reclamanții C., A. și M.. Prin Decizia civilă nr. 669 din 23 martie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/3/2001*, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul împotriva Deciziei civile nr. 567A din 20 noiembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare curții de apel. Înalta Curte a constatat în esență următoarele: Acțiunea dedusă judecății este o acțiune în revendicare în modalitatea comparării titlurilor de proprietate, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

S-a reținut că sentința primei instanțe a fost criticată pentru lipsa argumentației cu privire la compararea titlurilor de proprietate, nevalabilitatea titlului statului, ultraactivitatea Legii nr. 10/2001, neaplicabilitatea în speță a Deciziei nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii, iar instanța de apel nu a răspuns acestor critici, neredând criticile formulate și neprocedând la cercetarea acestora, limitându-se a prelua aceleași argumente pe care le-a avut în vedere instanța de fond. Lipsa unei analize efective a criticilor formulate în apel, dublată de contradicție și lipsa de coerență a motivării constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 din Convenția Europeană.

Pe de altă parte, instanța de apel, a reținut în mod greșit aplicabilitatea Legii nr. 10/2001, încălcând principiul neretroactivității legii civile noi. Instanța de recurs a reținut incidența dispozițiilor art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora prevederile acestei legi sunt aplicabile și acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită putând alege calea acestei legi, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea ei. Prin urmare, cum acțiunea a fost înregistrată la 22 decembrie 1998, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (14 februarie 2001), și cum reclamanții au înțeles să se judece potrivit dreptului comun, rezultă că în mod greșit instanța de apel a soluționat litigiul în baza altui temei de drept, schimbând cauza juridică a cererii și încălcând principiul neretroactivității legii.

S-a mai reținut că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra valabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu din perspectiva dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998. Hotărârea instanței de apel în al treilea ciclu procesual: Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/3/2011**. În rejudecarea cauzei, nu a fost administrată nici o probă. Prin Decizia civilă nr. 509A din 28 iunie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelanții-reclamanți C., A. și M. împotriva Sentinței civile nr. 288 din 4 martie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/3/2001*, în contradictoriu cu intimații-pârâți F. și E., H. și G., Municipiul București prin Primarul General și SC N. SA.

Au fost obligați apelanții la 1.500 lei cheltuieli de judecată în apel către intimații-pârâți F. și E. și la 1.500 lei cheltuieli de judecată în apel către intimații H. și G.. Curtea a apreciat că apelul este nefondat, pentru următoarele considerente: În primul rând, instanța de apel constată că a fost învestită cu soluționarea unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. 1864 și că apelanții-reclamanți solicită ca, în analizarea acesteia, să se aibă în vedere criteriile de comparație clasice a titlurilor de proprietate. În al doilea rând, Curtea a reținut că acțiunea promovată are un caracter specific, determinat de apariția Legii nr. 10/2001, precum și de apărările formulate de către intimații-pârâți cu privire la consolidarea și preferabilitatea titlului lor de proprietate, în temeiul acestei legi.

Astfel, se reține că deși cererea de chemare în judecată a fost promovată în anul 1998, acest lucru nu poate înlătura obligația instanței de judecată de a analiza acțiunea și în raport de apărările intimaților pârâți, care vizează preferabilitatea titlului lor, în raport de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, coroborată cu apariția legilor de reparație adoptate de Statul Român.

După o expunere minuțioasă a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului ce a fost avută în vedere la caracterizarea titlurilor (decizia recurată) în raport de criticile formulate, instanța de apel a avut în vedere la soluționarea acțiunii în revendicare următoarele criterii: existența unui bun în patrimoniul părților din perspectiva art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului; principiul securității raporturilor juridice și cel al respectării dreptului de proprietate dobândit prin Legea nr. 112/1995, precum și modalitățile concrete de obținere a unei reparații efective pentru pierderea bunului.

Referitor la titlul reclamanților, instanța de apel a reținut următoarele: Aplicând principiile enunțate mai sus, instanța de apel a constatat că titlul reclamanților din 1936 nu poate fi considerat ca fiind un titlu de proprietate care să le recunoască în patrimoniu existența vechi drept de proprietate asupra bunului litigios deoarece acesta a ieșit din patrimoniul lor ca urmare a preluării abuzive și nu mai există posibilitatea de a obține restituire efectivă a bunului și intrarea acestuia în proprietatea lor decât în baza unei legi speciale de reparație, la care de altfel au apelat formulând notificarea.

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a învederat că o persoană se poate plânge de încălcarea art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, doar în măsura în care invocă o decizie care se referă la un "bun", în sensul noțiunii de bun, așa cum a fost definit în jurisprudența sa și că nu poate fi considerat un bun, speranța de a i se recunoaște un drept de proprietate, care s-a stins de mult timp și nici o creanță condițională (parag. nr. 36 din cauza Matieș împotriva României).

Instanța de apel a apreciat că, în mod corect, tribunalul a reținut că apelanților-reclamanți nu le-a fost recunoscut în mod definitiv un drept de a li se restitui imobilul în litigiu, că nu dețin nicio hotărâre judecătorească sau o decizie administrativă, prin care să li se recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului litigios, motiv pentru care aceștia nu se pot prevala de existența unui bun actual sau un interes legitim, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Curtea învederează că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului face parte integrantă din dreptul intern și trebuie aplicată de instanțele de judecată, care au îndatorirea de a analiza cererea de chemare în judecată la momentul soluționării cauzei, neputându-se face abstracție de jurisprudența elaborată după anul 1998. Hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului și deciziile în interesul legii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție au ca scop lămurirea unor probleme jurisprudențiale, care existau anterior și cu privire la care se pronunță o dezlegare care este obligatorie pentru instanțele de judecată în soluționarea cauzei, indiferent de data promovării cererii de chemare în judecată.

Referitor la titlul pârâților, contractele de vânzare-cumpărare din 19 decembrie 1996 și din 13 noiembrie 1996, instanța de apel a reținut următoarele: Titlurile exhibate de către pârâți, translative de proprietate, conferă pârâților în proprietate "un bun", în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenției Europene a Drepturilor Omului pentru următoarele motive: 1. încheierea valabilă a actelor de vânzare-cumpărare, cu respectarea dispozițiilor art. 9 și art. 14 din Legea nr. 112/1995, apte de a produce efecte juridice specifice, respectiv recunoașterea dreptului de proprietate asupra bunului litigios în patrimoniul intimaților; 2. aprecierea că imobilul se încadra în domeniul de aplicare al Legii nr. 112/1995, așa cum era stabilit prin Normele de aplicare adoptate, în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare; 3. inexistența vreunei hotărâri judecătorești definitive prin care să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare; 4. prezumția de buna-credință care operează în favoarea intimaților-pârâți, în ceea ce privește atitudinea subiectivă a acestora la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare.

Curtea învederează că, la data încheierii actelor de înstrăinare, titlul statului nu era contestat, astfel încât era imposibil cumpărătorului și chiar unui profesionist, să aprecieze că statul a preluat imobilul fără titlu valabil și să anticipeze modificările legislative care au intervenit ulterior în materia restituirii imobilelor naționalizate. De altfel, legiuitorul a apreciat necesar a aduce lămuriri în acest sens, astfel încât prin art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009, se prevede că actele juridice de înstrăinare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință.

În ceea ce privește celelalte criterii de comparație menționate de către apelanții-reclamanți, prin motivele de apel, Curtea învederează că acestea nu sunt aplicabile în cauză, având în vedere specificitatea acțiunii în revendicare formulată și că instanța de judecată nu poate face abstracție de dispozițiile Legii nr. 10/2001, având în vedere faptul că ambele părți au invocat normele juridice cuprinse în actul normativ pentru a justifica valabilitatea și eficacitatea titlurilor lor. Instanța de apel a apreciat că dreptul la un "bun", de care beneficiază intimații-pârâți este protejat din punct de vedere juridic și prin efectele principiului securității raporturilor juridice și a siguranței acestora.

Având în vedere dispozițiile legale menționate, instanța de apel constată că titlurile de proprietate exhibate de intimați sunt valabile și necontestate, se bucură de prezumția de legalitate și valabilitate, fiind apte de a-și produce efecte juridice, reprezentând un "bun" actual în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional. Instanța de apel a apreciat că apelanții-reclamanți nu au în proprietate un bun actual și nicio speranță legitimă cu privire la posibilitatea restituirii în natură a imobilului încât acțiunea în revendicare trebuie respinsă având în vedere valabilitatea, temeinicia și preferabilitatea titlului invocat de către intimații pârâți, precum și aplicabilitatea principiului securității raporturilor juridice.

Având în vedere incidența dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, faptul că legiuitorul a adoptat Legea nr. 10/2001 și a oferit posibilitatea foștilor proprietari de a dobândi bunul preluat abuziv, în natură sau de a dobândi măsuri reparatorii prin echivalent în cazul în care bunul nu poate fi restituit în natură, curtea a apreciat că vătămarea produsă reclamantului este mai mică decât vătămarea care s-ar fi putut produce intimaților, dacă aceștia ar pierde protecția juridică a dreptului de proprietate în cadrul acțiunii în revendicare. În ceea ce privește critica privind constatarea valabilității titlului statului, pe motiv că nu au fost respectate dispozițiile Decretului - Lege nr. 92/1950, se învederează următoarele: Instanța de apel susține că este de notorietate că preluarea realizată de către stat în perioada comunistă a constituit un exces de putere specific perioadei în care a fost adoptat.

Prin adoptarea Legii nr. 10/2001, s-a statuat legal că preluarea realizată în temeiul Decretului nr. 92/1950 reprezintă o preluare abuzivă, în conformitate cu dispozițiile art. 1 din Legea nr. 10/2001 și art. 1.1 din Normele Metodologice de aplicare a legii. Atâta timp cât legiuitorul a adoptat o legislație, prin care se prevede în mod expres caracterul abuziv al preluării imobilelor în perioada comunistă nu se mai poate susține, în prezent, că preluarea s-a realizat, în mod corect. Ținând cont de aceste aspecte, Curtea apreciază că nu mai are relevanță dacă au fost respectate sau nu dispozițiile actului normativ la momentul preluării, atâta timp cât Decretul-Lege nr. 92/1950 a fost considerat de legiuitor, ca fiind un act prin intermediul căruia s-au realizat preluări abuzive.

Instanța constată că preluarea abuzivă nu are relevanță juridică în prezenta cauză, deoarece contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 nefiind desființate, astfel încât bunul a intrat în mod definitiv în patrimoniul cumpărătorului. De asemenea, constatarea nevalabilității titlului statului nu produce nici un efect în favoarea reclamanților, neputându-se considera că ar determina recunoașterea dreptului de a obține restituirea efectivă a apartamentelor litigioase. Din acest punct de vedere, instanța de apel învederează că, chestiunea caracterului abuziv al preluării nu produce efecte juridice asupra situației juridice a apelanților-reclamanți, atâta timp cât aceștia nu mai pot invoca că există în patrimoniul lor un drept de proprietate asupra bunurilor litigioase, care face obiectul prezentei cauze.

Astfel, nu este fondată nici ultima critică. Recursul și considerentele instanței de recurs în al treilea ciclu procesual. Împotriva Deciziei civile nr. 509A din 28 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs reclamanții C., A. și M. solicitând modificarea în tot a deciziei recurate și pe fondul cauzei admiterea acțiunii astfel cum aceasta a fost formulată și precizată. Recurenții au invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 480 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

1865. Recurenții susțin că raționamentele juridice utilizate de curtea de apel pentru a da preferabilitate titlului chiriașilor cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995 sunt incorecte și în contradicție totală cu mențiunile din decizia de casare pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea primului recurs în această cauză. Deși, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în motivarea admiterii recursului promovat de reclamanți împotriva primei hotărâri în sensul că instanța de apel în rejudecare nu va ține seama de dispozițiile Legii nr. 10/2001, cu încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., Curtea de apel comite aceeași eroare sancționată anterior în recurs, reținând că "instanța de judecată nu poate face abstracție de dispozițiile Legii nr. 10/2001". Această argumentație se situează în cea mai evidentă contradicție cu motivarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea primului recurs care a stabilit că "instanța de apel a reținut în mod greșit aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 încălcând principiul neretroactivității legii civile noi, potrivit căruia o lege civilă se aplică numai situațiilor ce se ivesc sau se nasc după adoptarea ei, iar nu și situațiilor anterioare". Curtea de Apel București în rejudecare, soluționează cauza potrivit acelorași criterii de apreciere care au apărut ulterior adoptării Legii nr. 10/2001 și în temeiul unei jurisprudențe Curții Europene a Drepturilor Omului care se aplică și interpretează greșit în cauza dedusă judecății, aspect care are ca efect imediat o soluționare incorectă a căii de atac sub toate aspectele.

Astfel, Curtea de Apel București reține, prin raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului recentă (cu privire specială asupra cauzei Atanasiu și alții contra României din care se citează) faptul că reclamanții nu au în patrimoniu un bun în sensul Convenției pentru că nu le-a fost recunoscut anterior un drept de proprietate în ceea ce privește imobilul revendicat. Recurenții arată că aprecierea este greșită, deoarece astfel le este suprimat accesul efectiv și real la justiție din moment ce, de plano, acțiunea este raportată în esență la același argumente avute în vedere în primul apel și pe care instanța de recurs le-a înlăturat. Recurenții susțin că nu aveau cum să obțină anterior o hotărâre în sensul celor impuse de Curtea de Apel București, câtă vreme acțiunea lor în revendicare, introdusă în anul 1998, a fost soluționată pe fond în anul 2015, acest aspect fiind ignorat cu desăvârșire de către instanțele de fond și apel.

Hotărârea prin care li s-ar putea recunoaște un drept asupra imobilului este hotărârea ce urmează să se pronunțe în prezentul dosar. Față de faptul că instanța de apel reține că în temeiul legislației speciale, respectiv Legea nr. 10/2001, s-a născut vocația de a dobândi un nou drept de proprietate, recurenții reclamanți susțin că acest lucru este cât se poate de neadevărat întrucât au un titlu de proprietate valabil, care nu a fost desființat niciodată de nicio instanță de judecată, iar legislația specială la care face referire curtea de apel a recunoscut preexistența acestui drept care nu s-a stins niciodată în patrimoniul persoanelor afectate de naționalizări nelegale.

Faptul că au promovat o acțiune în justiție anterior apariției legii speciale de care face vorbire curtea de apel, iar cererea lor a ajuns să fie soluționată abia la acest moment, nu poate rămâne fără nicio consecință juridică și nu se poate valida raționamentul instanțelor de fond și de apel potrivit cu care, lipsa unei hotărâri de restituire a bunului conduce automat la respingerea acțiunii în revendicare, câtă vreme această acțiune este acțiunea prin care au solicitat restituirea în natură a bunului. Cauza dedusă judecății este soluționată în întregimea ei prin raportare la hotărârea Atanasiu contra României care avea în vedere apariția Legii nr. 10/2001 și consecințele promovării unei acțiuni după această dată, or acțiunea de față se impunea a fi analizată potrivit dreptului comun.

Recurenții mai susțin că se produce prin soluția recurată o evidentă discriminare prin raportare la evoluția în timp a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, cauza lor trebuind să fie analiză prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului contemporane momentului introducerii cererii de chemare în judecată sau imediat ulterioare. Jurisprudența din acea epocă a Curții Europene a statuat în cauzele Petrescu și alții împotriva României, cererea nr. 23635/04, hotărârea din 3 iunie 2008 precum și în cauza Nistorescu împotriva României, cererea nr. 15517/03, hotărârea din 17 iunie 2008, ca "în contextul legislativ românesc ce reglementează acțiunile în revendicare imobiliară și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a bunului altuia către terți de buna credință chiar atunci când este anterioară confirmării în justiție a dreptului de proprietate al altuia, trebuie analizată ca o privare de un bun.

O astfel de privare, însoțită de lipsa totală a unei despăgubiri contravine art. 1 din Protocolul nr. 1. Mai mult, notează Curtea, Guvernul nu a demonstrat până în prezent că sistemul de despăgubiri implementat în iulie 2005 prin Legea nr. 247/2005 ar permite beneficiarilor acestei legi (...) să primească după o procedură și la termene previzibile o despăgubire corespunzătoare în raport cu valoarea estimată în bani a bunului de care au fost privați.

Ținând cont de jurisprudența sa în materie, Curtea apreciază în speță că încălcarea dreptului de proprietate împreună cu lipsa unei despăgubiri timp de șase ani le-a cauzat reclamanților un prejudiciu disproporționat și excesiv incompatibil cu dreptul la respectarea bunurilor garantate de art. 1 din Protocolul nr. 1". De asemenea, în cauza Nistorescu împotriva României, se specifică fără echivoc următoarele: curtea a afirmat deja în numeroase cauze că zădărnicirea dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunurilor vândute de către stat unor terți care le ocupau în calitate de locatari, coroborată cu lipsa despăgubirii la valoarea bunului este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor acestora, garantat de art. 1 din protocolul nr. 1. În ceea ce privește analiza valabilității titlului statului, recurenții arată că instanța de apel nesocotește dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., neținând seama de considerentele instanței de recurs care au constatat ca fondată critica lor în ceea ce privește valabilitatea titlului statului din perspectiva dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, text de lege pe care instanța de apel nu l-a avut în vedere și nu a făcut decât o analiză pur formală a titlului statului din perspectiva acelorași dispoziții din Legea nr. 10/2001, act normativ la care Înalta Curte de Casație și Justiție i-a recomandat să nu se raporteze. Practic Curtea de Apel reține ca fiind lipsită de relevanță juridică pronunțarea sa pe acest aspect tot din perspectiva argumentelor legate de apariția Legii nr. 10/2001 și dispozițiile Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului Atanasiu și alții contra României.

Or, această manieră de a soluționa o cerere adresată instanței de judecată este expresia unei încălcări a dreptului de a beneficia de un proces echitabil în soluționarea căruia instanțele nu trebuie să plece de la premise anterior prestabilite și de la judecăți anterior constatate ca fiind valabile. Raționamentul judecătorului trebuie să fie unul adecvat cauzei respective și nu unul prestabilit, rezultatul unei veritabile prejudecăți în materie juridică.

Recurenții susțin că are o deosebită importanță constatarea nevalabilității titlului statului dacă acțiunea lor se analizează în cadrul corect stabilit de către Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv în limitele stabilite de dispozițiile art. 480 C. civ., deoarece titlul chiriașilor cumpărători de la un non dominus trebuie analizat și din această perspectivă, câtă vreme, pe de o parte, în lipsa unui titlu al statului, chiriașii nu puteau dobândi imobilul în condițiile reglementate de dispozițiile Legii nr. 112/1995 care impunea ca și condiție de principiu în ceea ce privește bunurile ce formau obiectul legii ca acestea să fi fost preluate cu titlu de către stat.

Recurenții arată că în speță, compararea celor două titluri de proprietate, unul aparținând fostul proprietar, nedesființat niciodată și celălalt aparținând chiriașului cumpărător care a cumpărat de la un non dominus, nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului fiind deja constatat, este evident că trebuie să conducă la acordarea preferabilității titlului fostului proprietar.

Este indubitabil faptul că statul nu a dobândit valabil posesia imobilului ce constituie obiectul prezentului litigiu, titlul statului fiind nevalabil constituit, prevederile Decretului nr. 92/1950 fiind incorect aplicate în ceea ce o privește pe autoarea lor, acesta neîncadrându-se în dispozițiile acestei legi, imobilul în care locuia neputând fi considerat "mijloc de exploatare". Viciul care afectează titlul statului radiază implicit și în privința titlului chiriașilor cumpărători, fapt de natură să împiedice recunoașterea preferabilității titlului acestora, în concurs cu cel al autoarei subsemnaților, mai bine caracterizat, acesta fiind cel originar, provenind de la proprietarul inițial care obținuse bunul în condiții de perfectă legalitate, necontestat și anterior actului abuziv al naționalizării.

Buna-credință a chiriașului cumpărător la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală nu are nicio relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular condiții în care, restituirea în natură se impune drept unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate. Titlul preferabil se stabilește nu în raport de cine posedă bunul sau cine plătește impozitele ci în raport de drepturile autorilor de la care provine, urmând a se da eficiență celui care provine de la autorul al cărui drept este preferabil. Această soluție este o aplicație a principiului "nemo plus juris ad allium transfere potest quam ipse habet". Câtă vreme măsura naționalizării imobilului a fost nelegală iar bunul a fost naționalizat abuziv, fiind încălcat art. 1 din protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, statul nu putea transmite în mod valabil nici un drept cu privire la acest bun.

Acțiunea în revendicare nu este condiționată de constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare iar în acest sens, în cauza Păduraru c. României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a opinat că respingerea acțiunii în anularea contractului nu îl împiedică pe reclamant să solicite restituirea imobilului pe calea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, formulată împotriva cumpărătorului. Întrucât trecerea imobilului în proprietatea statului s-a făcut fără titlu valabil, apare evident că imobilul nu putea face obiectul vânzării către chiriași, pentru simplul considerent că nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995 al cărei domeniu de aplicare era strict limitat, referindu-se exclusiv la categoria imobilelor preluate cu titlu, nu și la cele preluate fără titlu valabil.

Curtea de Apel București analizează titlul chiriașilor-cumpărători exclusiv, prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001, fără a ține seama de considerentele deciziei de casare pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție care impuneau ca, în rejudecare, să nu se țină seama de dispozițiile legii speciale și să se aplice regulile de comparație privind preferabilitatea titlurilor prevăzute în dreptul comun, cerințe pe care curtea de apel le-a ignorat în totalitate, încălcând prevederile dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. Curtea a tratat problema comparării celor două titluri pornind de la argumentul că nu se aflăm în prezența unei acțiuni în revendicare, ci în cadrul acțiunii în revendicare specifice care impune analizarea apărărilor și susținerilor părților prin prisma dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Or, o astfel de abordare este total contrară dispozițiilor cuprinse în decizia de casare. În ceea ce privește principiul securității raporturilor juridice și cel al respectării dreptului de proprietate al unui terț, precum și modalitățile concrete de obținere a unei reparații efective pentru pierderea bunului, recurenții invocă faptul că prin intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, riscul încălcării dreptului de proprietate al cumpărătorului este eliminat în condițiile în care acesta are posibilitatea obținerii valorii de piață a imobilului în cadrul unei proceduri judiciare de drept comun. Principiul securității circuitului civil protejează deopotrivă pe proprietarul deposedat de bun în mod abuziv și samavolnic dar trebuie ca nici chiriașul cumpărător să nu suporte consecințele adoptării de către stat a unor norme neconforme cu tratatele internaționale la care România este parte.

Or, în cauză, acest risc a fost eliminat prin adoptarea Legii nr. 1/2009 care îi dă dreptul chiriașului de a obține valoarea de piață a imobilului, astfel încât dreptul conferit de contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 nu va fi afectat în mod substanțial. Aprecierea curții de apel potrivit cu care, în cazul admiterii acțiunii în revendicare, vătămarea produsă pârâților ar fi mai mare decât vătămarea pe care ar suferi-o reclamanții în cazul respingerii acțiunii este în afara oricărei aprecieri logice și juridice susțin reclamanții, câtă vreme pierderea lor este totală, fără nicio speranță efectivă că ar mai putea fi în vreun fel despăgubiți, în timp de pârâții au la dispoziție o cale efectivă și sigură de despăgubire la valoarea actuală a apartamentelor, curtea de apel omițând să amintească despre această cale reglementată de Legea nr. 1/2009.

Recursul reclamanților este nefondat, pentru cele ce se vor arăta în continuare: Un prim motiv de nelegalitate invocat se referă la nerespectarea îndrumărilor deciziei de casare a instanței supreme din primul ciclu procesual al cauzei de față, prin încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. 1865, instanță care, susțin recurenții, a dat îndrumări ca în compararea titlurilor în acțiunea în revendicare de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. 1865, să nu se aplice dispozițiile legii speciale de reparație nr. 10/2001. Criticile recurenților sunt nefondate. În primul ciclu procesual, prin Decizia nr. 3228 din 11 iunie 2013, instanța de recurs a analizat și a statuat irevocabil numai asupra aspectului legat de dovedirea calității de moștenitori a reclamanților și de calitatea procesuală activă a acestora, față de soluția inițială de respingere a acțiunii pe excepție, menținută și de instanța de apel.

Instanța de recurs, la acel stadiu, nici nu avea cum să dea îndrumări legate de compararea titlurilor, câtă vreme nu se intrase pe fondul cauzei. Observând decizia de casare a instanței de recurs din cel de-al doilea ciclu procesual, respectiv Decizia nr. 669 din 23 martie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, deși recurenții nu se referă la ea în mod expres, dar redau un parag. din ea, ["instanța de apel a reținut în mod greșit aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 încălcând principiul neretroactivității legii civile noi, potrivit căruia o lege civilă se aplică numai situațiilor ce se ivesc sau se nasc după adoptarea ei, iar nu și situațiilor anterioare"], se reține că nici raportat la considerentele acestei decizii instanța de apel, în decizia recurată, nu a încălcat dispozițiile art. 315 C. proc.

civ. de la 1865. Instanța de recurs, în cel de-al doilea ciclu procesual, a casat cu trimitere pentru motivul necercetării motivelor de apel invocate, al lipsei unei analize efective a acestora, prin prisma încălcării dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenția Europeană. De asemenea, în decizia de casare s-a mai reținut că instanța a soluționat litigiul în baza unui alt temei de drept, schimbând cauza juridică a cererii și încălcând principiul neretroactivității Legii nr. 10/2001, dând îndrumări ca acțiunea să fie calificată ca o acțiune în revendicare de drept comun, dat fiind momentul introducerii ei, 22 decembrie 1998, anterior intrării în vigoare a legii speciale de retrocedare.

O altă îndrumare a fost ca instanța de apel să se pronunțe asupra valabilității titlului statului prin prisma art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998. Interpretarea pe care recurenții o dau considerentelor instanței de recurs, din cele două cicluri procesuale anterioare, este una privită prin prisma interesului lor, iar nu un obiectivă. În decizia recurată, instanța de apel pleacă de la statuările instanțelor de recurs, calificând acțiunea cu care a fost investită ca o acțiune în revendicare de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

1864, aplicând criteriile de comparație clasice între titlurile exhibate de părțile în litigiu, caracterizându-le prin prisma criteriilor clasice și statuărilor jurisprudenței instanțelor naționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului anterioare anului 1990. Așa cum corect a argumentat, instanța nu putea însă nega specificitatea acțiunii în raport de apărările formulate de părți cu privire la consolidarea și preferabilitatea titlului lor de proprietate, determinată de apariția, ulterior promovării acțiunii, a Legii nr. 10/2001, apărări pe care instanța nu putea să le ignore, pentru a nu fi acuzată de încălcarea dreptului la un proces echitabil consacrat prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin neascultarea susținerilor și apărărilor părților.

Chiar dacă acțiunea este introdusă anterior intrării în vigoare a legii speciale de retrocedare, Legea nr. 10/2001, ceea ce o plasează sub incidența dreptului comun, normele dreptului intern care ocrotesc dreptul de proprietate nu pot fi interpretate decât prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, care face parte din dreptul intern, jurisprudență care, chiar dacă este ulterioară datei introducerii acțiunii, nu poate fi ignorată la data la care instanța se pronunță.

Astfel, la criteriile clasice de caracterizare a titlurilor, pe care nu le neagă ci doar le caracterizează pentru a da preferabilitate unuia dintre ele, instanța de apel a luat în considerare și următoare criterii: existența unui bun în patrimoniul părților, din perspectiva art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului; principiul securității raporturilor juridice și cel al respectării dreptului de proprietate dobândit prin Legea nr. 112/1995, precum și modalitățile concrete de obținere a unei reparații efective pentru pierderea bunului, criterii consacrate în jurisprudența instanțelor naționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului, anterior legii retrocedării. Aceste criterii nu sunt neapărat subsecvente adoptării Legii nr. 10/2001 și nu au fost consacrate pentru prima oară prin hotărârea pronunțată în cauza Maria Atanasiu contra României, cum susțin recurenții.

Instanța de apel a recunoscut valabilitatea titlurilor părților dar le-a caracterizat și prin prisma noțiunii de bun actual, mai concret dacă fiecare titlu conferă titularului său un bun actual în patrimoniu, prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Noțiunile de "bun actual" și de "speranță legitimă" sunt consacrate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu mult înainte de apariția Legii nr. 10/2001. Chiar în cauzele Petrescu și alții împotriva României, hotărârea din 3 iunie 2008 și Nistorescu împotriva României, hotărârea din 17 iunie 2008, invocate de recurenți, precum și în celelalte cauze invocate