ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 219/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 219/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 219/2017

Asupra recursului de față,

constată următoarele:

Prin

Sentința civilă nr. 1658 din 5 octombrie 2011, pronunțată

în dosarul nr. x/3/2001, Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active

și a respins acțiunea formulată de reclamanții A., B.

și C., în contradictoriu cu pârâții D., E., F., G., H. și

Municipiul București, ca fiind formulată de persoane fără

calitate procesuală activă.

Prima instanță a

reținut următoarele:

Imobilul ce face obiectul

acțiunii, situat în București, compus din teren în

suprafață de 169,80 mp și construcții a fost dobândit prin

contractul de vânzare-cumpărare din 22 octombrie 1936 de Tribunalul Ilfov,

secția notariat, de I. și J.

Pentru a dovedi calitatea

procesuală activă în această cauză, reclamanții

inițiali K. și B. ar fi trebuit să dovedească calitatea de

succesori ai proprietarelor imobilului ce face obiectul acțiunii în

revendicare (K. a decedat pe parcursul soluționării cauzei,

acțiunea fiind continuată de moștenitorii A., C. și B.).

Prin certificatul de moștenitor din 10 aprilie 2000 emis de Biroul

Notarial Fiducia s-a făcut dovada calității de succesor legal

(fiică) a lui J. de pe urma defunctei I., decedată la data de 30

martie 1941. Analizând certificatului de moștenitor din 7 noiembrie 1978

emis de Notariatul de Stat Local al Sectorului 4 București, tribunalul a

reținut că de pe urma defunctei J., decedată la data de 11

septembrie 1978, au rămas ca moștenitori B. și K., "în

calitate de legatari cu titlu universal conform testamentului autentificat sub

nr. x/1974 al Notariatului Sector 4 București (și veri primari)".

În masa succesorală s-a reținut dreptul de concesiune asupra locului

de veci situat în cimitirul L., în suprafață de 6 mp. Rubrica privind

natura legală sau testamentară a succesiunii nu a fost

completată dar, tribunalul a reținut natura testamentară a succesiunii,

notarul menționând expres calitatea de legatari a numiților B.

și K..

Prin urmare, față de

conținutul testamentului, instanța a statuat că nu poate

reține decât calitatea de legatari cu titlu particular a

reclamanților asupra locului de veci menționat în cuprinsul

testamentului, fiecare urmând a deține cota de ½ din acest loc de veci.

Deși notarul a reținut

că B. și K. ar avea calitatea de legatari cu titlu universal,

tribunalul a constatat că aceasta reprezintă o simplă eroare

materială a notarului, deoarece, în baza testamentului autentificat sub

nr. x/1974, aceștia nu dobândesc vocație la o cotă-parte din

succesiune, ci, testamentul le conferă vocație succesorală cu

privire la un singur bun menționat în cuprinsul testamentului, respectiv

locul de veci. Faptul că fiecare dintre cei doi deține o cotă de

½ din dreptul de proprietate asupra bunului ce face obiectul legatului, nu îi

transformă pe aceștia în legatari cu titlu universal, deoarece ei nu

au dobândit o cotă-parte din întreaga succesiune, ci doar o cotă

parte dintr-un bun determinat, respectiv din locul de veci.

Nu se poate susține că

mențiunea notarului "legatari cu titlu universal" determină

calitatea de legatari cu titlu universal a numiților K. și B., atâta

timp cât, din conținutul certificatului de moștenitor, rezultă

în mod evident că notarul a dezbătut succesiunea testamentară,

conform testamentului nr. x/1974.

În aceeași măsură nu se

poate reține că la emiterea certificatului de moștenitor din 7

noiembrie 1978 a fost dezbătută și succesiunea legală.

Astfel, tribunalul a reținut

că pentru a face dovada de succesori legali ai defunctei, reclamanții

ar fi trebuit să dovedească atât acceptarea succesiunii, cât și

faptul că nu au fost înlăturați de la moștenire de alte

rude ale defunctei dintr-o clasă mai apropiată sau în grad mai

apropiat, care să fi acceptat succesiunea în termenul de opțiune

succesorală.

Or, aceste dovezi nu pot fi

făcute prin actele de stare civilă, iar reclamanții nu au

solicitat administrarea altor probe în acest sens.

Tribunalul a înlăturat și

susținerea reclamanților în sensul că dovada acceptării

succesiunii defunctei J. s-a făcut prin emiterea certificatului de legatar

nr. x/1978, deoarece principiul indivizibilității opțiunii

succesorale comportă o excepție în situația cumulării

calității de legatar cu cea de moștenitor legal,

moștenitorul legal gratificat prin testament putând opta diferit cu

privire la moștenirea legală și la legat.

Tocmai de aceea, acceptarea legatului

în cuprinsul certificatului de moștenitor nr. x/1978 nu poate duce la

concluzia acceptării succesiunii legale.

Prin urmare, întrucât verii primari nu

au nici calitatea de moștenitori sezinari, tribunalul a reținut

că în lipsa unui certificat de moștenitor sau de calitate de

moștenitor în ceea ce privește succesiunea legală de pe urma defunctei

J., reclamanții nu fac dovada calității de moștenitori

legali și, prin urmare, nici a calității active în prezenta

cauză.

S-a reținut că, în orice

situație, actele de stare civilă nu pot fi suficiente pentru a dovedi

calitatea de moștenitori legali a verilor primari.

Apelul și hotărârea

instanței de apel în primul ciclu procesual:

Împotriva sentinței au formulat

apel reclamanții B., C., și A. (ca și continuatori ai procesului

după decesul lui K.)

Prin Decizia civilă nr. 259 A din

19 iunie 2012, pronunțată în dosarul nr. x/2/2012, Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și familie, a admis apelul, a desființat Sentința civilă

nr. 1658 din 5 octombrie 2011 și s-a trimis cauza la aceeași

instanță spre rejudecare.

Pentru a dispune în acest sens s-au

reținut următoarele:

Instanța de control judiciar a

reținut că prima instanță a înlăturat în mod

greșit mențiunile existente în certificatul de moștenitor nr.

x/1978 emis de Notariatul de Stat Local al Sectorului 4 București, prin

care se recunoaște calitatea reclamanților de succesori cu titlu

universal conform testamentului și de moștenitori legali (veri ai

defunctei J.), în condițiile în care, fiind vorba de un act autentic,

până la anulare prin sentința judecătorească, face dovada

în ce privește calitatea de moștenitor și cota bunurilor ce

revin fiecărui moștenitor [conform art. 23 alin. (2) din Decretul nr.

40/1953, act juridic în baza căruia a fost emis].

Certificatul în cauză

justifică, prin mențiunile sale, atât calitatea reclamanților

inițiali ai acțiunii de moștenitori testamentari, cât și

calitatea de succesori legali ai defunctei J..

Certificatul astfel eliberat face

dovada deplină în privința calității de moștenitor

și a cotei sau bunurilor care se cuvin fiecărui moștenitor în

parte.

Încălcând limitele învestirii

instanței, cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 129 C.

proc. civ., tribunalul a cenzurat mențiunile certificatului de

moștenitor nr. x/1978, concluzionând, în analiza excepției lipsei

calității procesuale active, că reclamanții, în calitatea

lor de beneficiari ai unui legat particular privind locul de veci, preluând

acest bun succesoral, nu au vocație la întreaga masă

succesorală.

În speță, prin cererea de

deschidere a moștenirii formulată în termen, cei doi veri primari

și succesibili ai defunctei J., la data deschiderii moștenirii

acesteia, și-au manifestat expres opțiunea succesorală în ceea

ce privește succesiunea rămasă de pe urma acesteia.

Reclamanții K. și B., fiind

singurele rude în viață la deschiderea moștenirii

rămasă de pe urma defunctei J., au acceptat în termen moștenirea

prin cererea de dezbatere a succesiunii adresată notarului public, iar

notarul public a constatat în mod expres calitatea lor de moștenitori

legali și testamentari (mențiunea gradului lor de rudenie fiind

edificatoare în acest sens).

Curtea a constatat că nu a fost

administrată nicio probă din care să rezulte că

reclamanții K. și B. ar fi renunțat la moștenirea

legală de pe urma autoarei lor, sarcina dovedirii acestei împrejurări

de drept revenind pârâților D., E. și F., respectiv pârâților G.

și H..

Or, în cuprinsul certificatului de

moștenitor nr. x/1978, perfect valabil, se atestă că

reclamanții K. și B. culeg moștenirea în calitate de legatari

și în calitate de veri primari ai defunctei, cumulând astfel cele

două calități.

Pentru aceste argumente,

reclamanții inițiali ai acțiunii nu erau obligați să

dovedească atât acceptarea succesiunii, cât și faptul că nu au

fost înlăturați de la moștenire de alte rude ale defunctei dintr-o

clasă mai apropiată sau în grad mai apropiat, care să fi

acceptat succesiunea în termenul de opțiune succesorală.

Instanța de apel a mai

reținut că certificatul de moștenitor nr. x/1978 face dovada

deplină a calității reclamanților de moștenitori legali

și testamentari ai defunctei J., sens în care excepția lipsei

calității procesuale active invocată de pârâții persoane

fizice a fost găsită neîntemeiată.

Recursul și hotărârea

instanței de recurs în primul ciclu procesual:

Împotriva deciziei au formulat recurs

pârâții G. și H., D., E. și F..

Prin Decizia civilă nr. 3228 din

11 iunie 2013, pronunțată în dosarul nr. x/2/2012, Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția I civilă a respins

recursul ca nefondat.

Înalta Curte a apreciat nefondat

motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 9 C.

proc. civ. prin care se susține încălcarea dispozițiilor C. civ.

ce reglementează caracterul de indivizibilitate a dreptului de

opțiune succesorală, de fapt a excepției de la acest principiu,

reglementată de art. 752 C. civ. de la 1864, expunând pe larg argumentele

sale.

Nefondat a fost apreciat și

motivul de recurs prin care s-a susținut greșita interpretare a

prevederilor art. 129 C. proc. civ., instanța de apel apreciind legal

că prima instanță a depășit limitele învestirii, când

în cadrul cercetării calității procesuale a reclamanților a

analizat de fapt valabilitatea certificatului de moștenitor, care nu se

putea face decât dacă instanța ar fi fost sesizată cu o cerere

de constatare a nulității acestui certificat.

A fost găsit nefondat și

motivul de recurs prin care s-a susținut încălcarea

dispozițiilor art. 1169 C. civ. S-a statuat că reclamanții au

dovedit calitatea procesuală activă cu certificatul de

moștenitor în care se reține calitatea lor de legatari cu titlu

universal dar și cea de veri primari cu vocație la succesiunea

legală a de cujus-ului și că, atâta timp cât nu a fost constatat

nul certificatul de moștenitor, acesta face dovada deplină a calității

reclamanților de succesori.

De asemenea, s-a respins ca nefondat

și motivul de recurs încadrat în prevederile art. 304 alin. (1) pct. 7 C.

proc. civ., prin care s-a susținut încălcarea dreptului la un proces

echitabil, reținându-se că instanța de apel a analizat

apărările intimaților pârâți arătând de ce nu poate

analiza susținerile referitoare la conținutul certificatului de

moștenitor, raportat la testament, sau de ce nu poate considera dovedite

anumite situații de fapt susținute de către pârâți, prin

raportare la prevederile art. 1169 C. civ.

Hotărârea instanței de fond

în al doilea ciclu procesual.

Cauza s-a reînregistrat la Tribunalul

București sub nr. x/3/2001*.

Prin Sentința civilă nr. 288

din 4 martie 2015, pronunțată de Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea

în revendicarea imobilului situat în București, compus din teren în

suprafață de 169,80 mp și construcție, formulată de

reclamanții C., A. și M. (moștenitoarea lui B.) în contradictoriu

cu pârâții G., H., E., F., Municipiul București și SC N. SRL. Au

fost obligați reclamanții la plata sumei de 1.500 lei către

pârâtul G. și la plata sumei de 1.500 lei către pârâții D.

și E.

Pentru a dispune în acest sens s-au

reținut în esență următoarele:

În temeiul art. 315 C. proc. civ.,

având în vedere că hotărârea instanței de recurs se impune cu

forță obligatorie tribunalului sub aspectul problemelor de drept

dezlegate, tribunalul a reținut că reclamanții inițiali

sunt succesori cu titlu universal ai J., în calitate de veri primari, potrivit

certificatului de moștenitor din 7 noiembrie 1978 emis de Notariatul de

Stat Sector 4, având astfel calitate procesuală activă în prezentul

litigiu.

S-a mai reținut că imobilul

a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950 și că SC N. SA

(în calitate de administrator al statului) a vândut apartamentul nr. 1 din

imobil către O. și D. conform contractului de vânzare-cumpărare

din 19 decembrie 1996 și apartamentul nr. 2 din imobil către G.

și H., conform contractului de vânzare-cumpărare din 13 noiembrie

1996.

Reclamanții nu au formulat

acțiune în anularea contractelor de vânzare-cumpărare ce constituie

titlurile de proprietate ale pârâților dar, au formulat notificarea din 25

aprilie 2001 prin care au solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru

imobilul ce face obiectul prezentei cauze, în temeiul Legii nr. 10/2001,

notificarea făcând obiectul dosarului nr. x al Primăriei Municipiului

București, nesoluționat încă.

La data de 29 martie 2001 s-a dispus

suspendarea judecării cauzei, conform art. 47 din Legea nr. 10/2001,

dosarul fiind repus pe rol în urma cererii formulate de reclamanți la data

de 30 octombrie 2007.

Ca urmare a decesului reclamantului

K., la 30 decembrie 2002, au fost introduși în cauză

moștenitorii acestuia A. și C. Urmare a decesului pârâtului O., la 21

septembrie 2002, au fost introduși în cauză moștenitorii

acestuia D., E. și F.. În urma decesului reclamantului B., la 8 martie

2014, s-a reținut calitatea lui M. de moștenitor legal și

testamentar cu o cotă de 1/1 din masa succesorală, fiind și aceasta

introdusă în cauză. La 26 aprilie 2014 a decedat și pârâta D.,

moștenitorii acesteia, E. și F. continuând procesul.

Cu referire la acțiunea în

revendicare, instanța a constatat că atât reclamanții, cât

și pârâții se prevalează de titluri de proprietate valabile.

Având în vedere că reclamanții nu au formulat o acțiune în

anularea contractelor de vânzare-cumpărare din 19 decembrie 1996 și

din 13 noiembrie 1996, ce constituie titlurile de proprietate ale

pârâților persoane fizice, tribunalul a constatat că titlul de

proprietate al pârâților persoane fizice s-a consolidat prin neinvocarea

eventualelor cauze de nulitate în termenul prevăzut de lege.

În operațiunea de comparare a

titlurilor, în temeiul art. 480 C. civ., tribunalul a acordat preferabilitate

titlului pârâților și a respins acțiunea în revendicare.

În demersul său, tribunalul a

ținut cont de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, care statuează că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1

și principiul securității raporturilor juridice trebuie

respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al

cumpărătorului de bună-credință. Tribunalul a analizat

pe larg cele două principii expunând argumentele în susținerea

soluției sale.

Hotărârea instanței de apel

în cel de-al doilea ciclu procesual:

Împotriva sentinței au declarat

apel reclamanții C., A. și M..

Prin Decizia civilă nr. 567A din

20 noiembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de

apelanții-reclamanți împotriva Sentinței civile nr. 288 din 4

martie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, și au fost obligați recurenții, în solidar, la

plata sumei de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către

intimatul G..

Instanța de apel a constatat

că titlul de proprietate al pârâților s-a consolidat prin omisiunea

reclamanților de a cere constatarea nulității contractelor de

vânzare-cumpărare, ca urmare a împlinirii termenului de prescripție

și că apelanții-reclamanți se află în eroare cu

privire la ultraactivitatea Legii nr. 10/2001, întrucât dreptul material la

acțiune în constatarea nulității contractelor de

vânzare-cumpărare s-a născut la data adoptării acestei legi,

drept pe care autorul reclamanților nu l-a exercitat.

Instanța de apel a respins ca

nefondată și critica referitoare la faptul că prima

instanță ar fi aplicat dispozițiile Deciziei nr. 33/2008,

pronunțată în recurs în interesul legii, întrucât din considerentele

hotărârii nu rezultă că instanța de fond ar fi analizat

cauza din perspectiva acestei decizii.

Instanța de apel a mai

reținut că până la data repunerii pe rol a prezentei cauze,

reclamanții nu au solicitat constatarea nulității contractelor

de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți în baza Legii nr. 112/1995,

aceștia având în proprietate "un bun" în sensul art. 1 din

Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Hotărârea instanței de

recurs în cel de-al doilea ciclu procesual:

Împotriva acestei din urmă

decizii au declarat recurs reclamanții C., A. și M..

Prin Decizia civilă nr. 669 din

23 martie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/3/2001*, Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul

împotriva Deciziei civile nr. 567A din 20 noiembrie 2015 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, a casat decizia recurată

și a trimis cauza spre rejudecare curții de apel.

Înalta Curte a constatat în

esență următoarele:

Acțiunea dedusă

judecății este o acțiune în revendicare în modalitatea

comparării titlurilor de proprietate, întemeiată pe dispozițiile

art. 480 C. civ.

S-a reținut că sentința

primei instanțe a fost criticată pentru lipsa argumentației cu

privire la compararea titlurilor de proprietate, nevalabilitatea titlului

statului, ultraactivitatea Legii nr. 10/2001, neaplicabilitatea în

speță a Deciziei nr. 33/2008 pronunțată în recurs în

interesul legii, iar instanța de apel nu a răspuns acestor critici,

neredând criticile formulate și neprocedând la cercetarea acestora,

limitându-se a prelua aceleași argumente pe care le-a avut în vedere

instanța de fond.

Lipsa unei analize efective a

criticilor formulate în apel, dublată de contradicție și lipsa

de coerență a motivării constituie o încălcare a dreptului

la un proces echitabil în sensul art. 6 din Convenția Europeană. Pe

de altă parte, instanța de apel, a reținut în mod greșit

aplicabilitatea Legii nr. 10/2001, încălcând principiul

neretroactivității legii civile noi.

Instanța de recurs a reținut

incidența dispozițiilor art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

potrivit cărora prevederile acestei legi sunt aplicabile și

acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită

putând alege calea acestei legi, renunțând la judecarea cauzei sau

solicitând suspendarea ei.

Prin urmare, cum acțiunea a fost

înregistrată la 22 decembrie 1998, deci anterior intrării în vigoare

a Legii nr. 10/2001 (14 februarie 2001), și cum reclamanții au

înțeles să se judece potrivit dreptului comun, rezultă că

în mod greșit instanța de apel a soluționat litigiul în baza

altui temei de drept, schimbând cauza juridică a cererii și încălcând

principiul neretroactivității legii.

S-a mai reținut că

instanța de apel nu s-a pronunțat asupra valabilității

titlului statului asupra imobilului în litigiu din perspectiva

dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Hotărârea instanței de apel

în al treilea ciclu procesual:

Cauza a fost reînregistrată pe

rolul Curții de Apel București sub nr. x/3/2011**.

În rejudecarea cauzei, nu a fost

administrată nici o probă.

Prin Decizia civilă nr. 509A din

28 iunie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de

apelanții-reclamanți C., A. și M. împotriva Sentinței

civile nr. 288 din 4 martie 2015, pronunțată de Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/3/2001*, în contradictoriu

cu intimații-pârâți F. și E., H. și G., Municipiul

București prin Primarul General și SC N. SA. Au fost obligați

apelanții la 1.500 lei cheltuieli de judecată în apel către

intimații-pârâți F. și E. și la 1.500 lei cheltuieli de

judecată în apel către intimații H. și G..

Curtea a apreciat că apelul este

nefondat, pentru următoarele considerente:

În primul rând, instanța de apel

constată că a fost învestită cu soluționarea unei

acțiuni în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.

civ. 1864 și că apelanții-reclamanți solicită ca, în

analizarea acesteia, să se aibă în vedere criteriile de

comparație clasice a titlurilor de proprietate.

În al doilea rând, Curtea a

reținut că acțiunea promovată are un caracter specific,

determinat de apariția Legii nr. 10/2001, precum și de

apărările formulate de către intimații-pârâți cu

privire la consolidarea și preferabilitatea titlului lor de proprietate,

în temeiul acestei legi.

Astfel, se reține că

deși cererea de chemare în judecată a fost promovată în anul

1998, acest lucru nu poate înlătura obligația instanței de

judecată de a analiza acțiunea și în raport de

apărările intimaților pârâți, care vizează

preferabilitatea titlului lor, în raport de jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului, coroborată cu apariția legilor de

reparație adoptate de Statul Român.

După o expunere

minuțioasă a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului ce a fost avută în vedere la caracterizarea titlurilor (decizia

recurată) în raport de criticile formulate, instanța de apel a avut

în vedere la soluționarea acțiunii în revendicare următoarele

criterii: existența unui bun în patrimoniul părților din

perspectiva art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor

Omului; principiul securității raporturilor juridice și cel al

respectării dreptului de proprietate dobândit prin Legea nr. 112/1995,

precum și modalitățile concrete de obținere a unei

reparații efective pentru pierderea bunului.

Referitor la titlul

reclamanților, instanța de apel a reținut următoarele:

Aplicând principiile enunțate mai

sus, instanța de apel a constatat că titlul reclamanților din

1936 nu poate fi considerat ca fiind un titlu de proprietate care să le

recunoască în patrimoniu existența vechi drept de proprietate asupra

bunului litigios deoarece acesta a ieșit din patrimoniul lor ca urmare a

preluării abuzive și nu mai există posibilitatea de a

obține restituire efectivă a bunului și intrarea acestuia în

proprietatea lor decât în baza unei legi speciale de reparație, la care de

altfel au apelat formulând notificarea.

Astfel, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a învederat că o persoană se poate plânge de

încălcarea art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, doar în măsura

în care invocă o decizie care se referă la un "bun", în

sensul noțiunii de bun, așa cum a fost definit în jurisprudența

sa și că nu poate fi considerat un bun, speranța de a i se

recunoaște un drept de proprietate, care s-a stins de mult timp și

nici o creanță condițională (parag. nr. 36 din cauza

Matieș împotriva României).

Instanța de apel a apreciat

că, în mod corect, tribunalul a reținut că

apelanților-reclamanți nu le-a fost recunoscut în mod definitiv un

drept de a li se restitui imobilul în litigiu, că nu dețin nicio

hotărâre judecătorească sau o decizie administrativă, prin

care să li se recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului

litigios, motiv pentru care aceștia nu se pot prevala de existența

unui bun actual sau un interes legitim, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Curtea învederează că

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului face parte

integrantă din dreptul intern și trebuie aplicată de

instanțele de judecată, care au îndatorirea de a analiza cererea de

chemare în judecată la momentul soluționării cauzei,

neputându-se face abstracție de jurisprudența elaborată

după anul 1998. Hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului

și deciziile în interesul legii pronunțate de Înalta Curte de

Casație și Justiție au ca scop lămurirea unor probleme

jurisprudențiale, care existau anterior și cu privire la care se

pronunță o dezlegare care este obligatorie pentru instanțele de

judecată în soluționarea cauzei, indiferent de data promovării

cererii de chemare în judecată.

Referitor la titlul pârâților,

contractele de vânzare-cumpărare din 19 decembrie 1996 și din 13

noiembrie 1996, instanța de apel a reținut următoarele:

Titlurile exhibate de către

pârâți, translative de proprietate, conferă pârâților în

proprietate "un bun", în sensul art. 1 din Protocolul 1 la

Convenției Europene a Drepturilor Omului pentru următoarele motive:

de vânzare-cumpărare, cu respectarea dispozițiilor art. 9 și

art. 14 din Legea nr. 112/1995, apte de a produce efecte juridice specifice,

respectiv recunoașterea dreptului de proprietate asupra bunului litigios

în patrimoniul intimaților;

încadra în domeniul de aplicare al Legii nr. 112/1995, așa cum era

stabilit prin Normele de aplicare adoptate, în vigoare la data încheierii

contractului de vânzare-cumpărare;

hotărâri judecătorești definitive prin care să se constate

nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare;

buna-credință care operează în favoarea

intimaților-pârâți, în ceea ce privește atitudinea

subiectivă a acestora la încheierea contractelor de

vânzare-cumpărare.

Curtea învederează că, la

data încheierii actelor de înstrăinare, titlul statului nu era contestat,

astfel încât era imposibil cumpărătorului și chiar unui

profesionist, să aprecieze că statul a preluat imobilul

fără titlu valabil și să anticipeze modificările

legislative care au intervenit ulterior în materia restituirii imobilelor

naționalizate. De altfel, legiuitorul a apreciat necesar a aduce

lămuriri în acest sens, astfel încât prin art. 45 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009, se prevede

că actele juridice de înstrăinare, având ca obiect imobile preluate

fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în

vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările și completările

ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în

care actul a fost încheiat cu bună-credință.

În ceea ce privește celelalte

criterii de comparație menționate de către

apelanții-reclamanți, prin motivele de apel, Curtea învederează

că acestea nu sunt aplicabile în cauză, având în vedere

specificitatea acțiunii în revendicare formulată și că

instanța de judecată nu poate face abstracție de

dispozițiile Legii nr. 10/2001, având în vedere faptul că ambele

părți au invocat normele juridice cuprinse în actul normativ pentru a

justifica valabilitatea și eficacitatea titlurilor lor.

Instanța de apel a apreciat

că dreptul la un "bun", de care beneficiază

intimații-pârâți este protejat din punct de vedere juridic și

prin efectele principiului securității raporturilor juridice și

a siguranței acestora.

Având în vedere dispozițiile

legale menționate, instanța de apel constată că titlurile

de proprietate exhibate de intimați sunt valabile și necontestate, se

bucură de prezumția de legalitate și valabilitate, fiind apte de

a-și produce efecte juridice, reprezentând un "bun" actual în

sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional.

Instanța de apel a apreciat

că apelanții-reclamanți nu au în proprietate un bun actual

și nicio speranță legitimă cu privire la posibilitatea

restituirii în natură a imobilului încât acțiunea în revendicare

trebuie respinsă având în vedere valabilitatea, temeinicia și

preferabilitatea titlului invocat de către intimații pârâți,

precum și aplicabilitatea principiului securității raporturilor

juridice.

Având în vedere incidența

dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, faptul că legiuitorul a adoptat Legea nr. 10/2001

și a oferit posibilitatea foștilor proprietari de a dobândi bunul

preluat abuziv, în natură sau de a dobândi măsuri reparatorii prin

echivalent în cazul în care bunul nu poate fi restituit în natură, curtea

a apreciat că vătămarea produsă reclamantului este mai

mică decât vătămarea care s-ar fi putut produce intimaților,

dacă aceștia ar pierde protecția juridică a dreptului de

proprietate în cadrul acțiunii în revendicare.

În ceea ce privește critica

privind constatarea valabilității titlului statului, pe motiv că

nu au fost respectate dispozițiile Decretului - Lege nr. 92/1950, se

învederează următoarele:

Instanța de apel susține

că este de notorietate că preluarea realizată de către stat

în perioada comunistă a constituit un exces de putere specific perioadei

în care a fost adoptat. Prin adoptarea Legii nr. 10/2001, s-a statuat legal

că preluarea realizată în temeiul Decretului nr. 92/1950

reprezintă o preluare abuzivă, în conformitate cu dispozițiile

art. 1 din Legea nr. 10/2001 și art. 1.1 din Normele Metodologice de

aplicare a legii. Atâta timp cât legiuitorul a adoptat o legislație, prin

care se prevede în mod expres caracterul abuziv al preluării imobilelor în

perioada comunistă nu se mai poate susține, în prezent, că

preluarea s-a realizat, în mod corect. Ținând cont de aceste aspecte,

Curtea apreciază că nu mai are relevanță dacă au fost

respectate sau nu dispozițiile actului normativ la momentul

preluării, atâta timp cât Decretul-Lege nr. 92/1950 a fost considerat de

legiuitor, ca fiind un act prin intermediul căruia s-au realizat

preluări abuzive.

Instanța constată că

preluarea abuzivă nu are relevanță juridică în prezenta

cauză, deoarece contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu

respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 nefiind desființate, astfel

încât bunul a intrat în mod definitiv în patrimoniul cumpărătorului.

De asemenea, constatarea

nevalabilității titlului statului nu produce nici un efect în

favoarea reclamanților, neputându-se considera că ar determina

recunoașterea dreptului de a obține restituirea efectivă a

apartamentelor litigioase.

Din acest punct de vedere,

instanța de apel învederează că, chestiunea caracterului abuziv

al preluării nu produce efecte juridice asupra situației juridice a

apelanților-reclamanți, atâta timp cât aceștia nu mai pot invoca

că există în patrimoniul lor un drept de proprietate asupra bunurilor

litigioase, care face obiectul prezentei cauze. Astfel, nu este fondată

nici ultima critică.

Recursul și considerentele

instanței de recurs în al treilea ciclu procesual.

Împotriva Deciziei civile nr. 509A din

28 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, au declarat recurs reclamanții C., A.

și M. solicitând modificarea în tot a deciziei recurate și pe fondul

cauzei admiterea acțiunii astfel cum aceasta a fost formulată și

precizată.

Recurenții au invocat

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că

instanța de apel a făcut o greșită aplicare a

dispozițiilor art. 480 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art.

315 alin. (1) C. proc. civ. 1865.

Recurenții susțin că

raționamentele juridice utilizate de curtea de apel pentru a da

preferabilitate titlului chiriașilor cumpărători în temeiul

Legii nr. 112/1995 sunt incorecte și în contradicție totală cu

mențiunile din decizia de casare pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție în soluționarea primului recurs în

această cauză.

Deși, Înalta Curte de

Casație și Justiție a statuat în motivarea admiterii recursului

promovat de reclamanți împotriva primei hotărâri în sensul că

instanța de apel în rejudecare nu va ține seama de dispozițiile

Legii nr. 10/2001, cu încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C.

proc. civ., Curtea de apel comite aceeași eroare sancționată

anterior în recurs, reținând că "instanța de judecată

nu poate face abstracție de dispozițiile Legii nr. 10/2001".

Această argumentație se

situează în cea mai evidentă contradicție cu motivarea Înaltei

Curți de Casație și Justiție în soluționarea primului

recurs care a stabilit că "instanța de apel a reținut în

mod greșit aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 încălcând principiul

neretroactivității legii civile noi, potrivit căruia o lege

civilă se aplică numai situațiilor ce se ivesc sau se nasc

după adoptarea ei, iar nu și situațiilor anterioare".

Curtea de Apel București în

rejudecare, soluționează cauza potrivit acelorași criterii de

apreciere care au apărut ulterior adoptării Legii nr. 10/2001 și

în temeiul unei jurisprudențe Curții Europene a Drepturilor Omului

care se aplică și interpretează greșit în cauza dedusă

judecății, aspect care are ca efect imediat o soluționare

incorectă a căii de atac sub toate aspectele.

Astfel, Curtea de Apel București

reține, prin raportare la jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului recentă (cu privire specială asupra cauzei

Atanasiu și alții contra României din care se citează) faptul

că reclamanții nu au în patrimoniu un bun în sensul Convenției

pentru că nu le-a fost recunoscut anterior un drept de proprietate în ceea

ce privește imobilul revendicat. Recurenții arată că

aprecierea este greșită, deoarece astfel le este suprimat accesul

efectiv și real la justiție din moment ce, de plano, acțiunea

este raportată în esență la același argumente avute în

vedere în primul apel și pe care instanța de recurs le-a

înlăturat.

Recurenții susțin că nu

aveau cum să obțină anterior o hotărâre în sensul celor

impuse de Curtea de Apel București, câtă vreme acțiunea lor în

revendicare, introdusă în anul 1998, a fost soluționată pe fond

în anul 2015, acest aspect fiind ignorat cu desăvârșire de către

instanțele de fond și apel. Hotărârea prin care li s-ar putea

recunoaște un drept asupra imobilului este hotărârea ce urmează

să se pronunțe în prezentul dosar.

Față de faptul că

instanța de apel reține că în temeiul legislației speciale,

respectiv Legea nr. 10/2001, s-a născut vocația de a dobândi un nou

drept de proprietate, recurenții reclamanți susțin că acest

lucru este cât se poate de neadevărat întrucât au un titlu de proprietate

valabil, care nu a fost desființat niciodată de nicio

instanță de judecată, iar legislația specială la care

face referire curtea de apel a recunoscut preexistența acestui drept care

nu s-a stins niciodată în patrimoniul persoanelor afectate de

naționalizări nelegale.

Faptul că au promovat o

acțiune în justiție anterior apariției legii speciale de care

face vorbire curtea de apel, iar cererea lor a ajuns să fie

soluționată abia la acest moment, nu poate rămâne fără

nicio consecință juridică și nu se poate valida

raționamentul instanțelor de fond și de apel potrivit cu care,

lipsa unei hotărâri de restituire a bunului conduce automat la respingerea

acțiunii în revendicare, câtă vreme această acțiune este

acțiunea prin care au solicitat restituirea în natură a bunului.

Cauza dedusă judecății

este soluționată în întregimea ei prin raportare la hotărârea

Atanasiu contra României care avea în vedere apariția Legii nr. 10/2001

și consecințele promovării unei acțiuni după

această dată, or acțiunea de față se impunea a fi

analizată potrivit dreptului comun.

Recurenții mai susțin

că se produce prin soluția recurată o evidentă discriminare

prin raportare la evoluția în timp a jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului, cauza lor trebuind să fie analiză prin

prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului

contemporane momentului introducerii cererii de chemare în judecată sau

imediat ulterioare. Jurisprudența din acea epocă a Curții

Europene a statuat în cauzele Petrescu și alții împotriva României,

cererea nr. 23635/04, hotărârea din 3 iunie 2008 precum și în cauza

Nistorescu împotriva României, cererea nr. 15517/03, hotărârea din 17

iunie 2008, ca "în contextul legislativ românesc ce reglementează

acțiunile în revendicare imobiliară și restituirea bunurilor

naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a bunului altuia

către terți de buna credință chiar atunci când este

anterioară confirmării în justiție a dreptului de proprietate al

altuia, trebuie analizată ca o privare de un bun. O astfel de privare,

însoțită de lipsa totală a unei despăgubiri contravine art.

1 din Protocolul nr. 1. Mai mult, notează Curtea, Guvernul nu a demonstrat

până în prezent că sistemul de despăgubiri implementat în iulie

2005 prin Legea nr. 247/2005 ar permite beneficiarilor acestei legi (...)

să primească după o procedură și la termene previzibile

o despăgubire corespunzătoare în raport cu valoarea estimată în

bani a bunului de care au fost privați.

Ținând cont de jurisprudența

sa în materie, Curtea apreciază în speță că încălcarea

dreptului de proprietate împreună cu lipsa unei despăgubiri timp de

șase ani le-a cauzat reclamanților un prejudiciu disproporționat

și excesiv incompatibil cu dreptul la respectarea bunurilor garantate de

art. 1 din Protocolul nr. 1".

De asemenea, în cauza Nistorescu

împotriva României, se specifică fără echivoc următoarele:

curtea a afirmat deja în numeroase cauze că zădărnicirea

dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunurilor vândute de

către stat unor terți care le ocupau în calitate de locatari,

coroborată cu lipsa despăgubirii la valoarea bunului este

incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor acestora, garantat de

art. 1 din protocolul nr. 1.

În ceea ce privește analiza

valabilității titlului statului, recurenții arată că

instanța de apel nesocotește dispozițiile art. 315 alin. (1) C.

proc. civ., neținând seama de considerentele instanței de recurs care

au constatat ca fondată critica lor în ceea ce privește valabilitatea

titlului statului din perspectiva dispozițiilor art. 6 din Legea nr.

213/1998, text de lege pe care instanța de apel nu l-a avut în vedere

și nu a făcut decât o analiză pur formală a titlului

statului din perspectiva acelorași dispoziții din Legea nr. 10/2001,

act normativ la care Înalta Curte de Casație și Justiție i-a

recomandat să nu se raporteze.

Practic Curtea de Apel reține ca

fiind lipsită de relevanță juridică pronunțarea sa pe

acest aspect tot din perspectiva argumentelor legate de apariția Legii nr.

10/2001 și dispozițiile Hotărârii Curții Europene a

Drepturilor Omului Atanasiu și alții contra României. Or, această

manieră de a soluționa o cerere adresată instanței de

judecată este expresia unei încălcări a dreptului de a beneficia

de un proces echitabil în soluționarea căruia instanțele nu

trebuie să plece de la premise anterior prestabilite și de la judecăți

anterior constatate ca fiind valabile. Raționamentul judecătorului

trebuie să fie unul adecvat cauzei respective și nu unul prestabilit,

rezultatul unei veritabile prejudecăți în materie juridică.

Recurenții susțin că

are o deosebită importanță constatarea nevalabilității

titlului statului dacă acțiunea lor se analizează în cadrul

corect stabilit de către Înalta Curte de Casație și

Justiție, respectiv în limitele stabilite de dispozițiile art. 480 C.

civ., deoarece titlul chiriașilor cumpărători de la un non

dominus trebuie analizat și din această perspectivă, câtă

vreme, pe de o parte, în lipsa unui titlu al statului, chiriașii nu puteau

dobândi imobilul în condițiile reglementate de dispozițiile Legii nr.

112/1995 care impunea ca și condiție de principiu în ceea ce privește

bunurile ce formau obiectul legii ca acestea să fi fost preluate cu titlu

de către stat.

Recurenții arată că în

speță, compararea celor două titluri de proprietate, unul

aparținând fostul proprietar, nedesființat niciodată și

celălalt aparținând chiriașului cumpărător care a

cumpărat de la un non dominus, nevalabilitatea titlului statului asupra

imobilului fiind deja constatat, este evident că trebuie să

conducă la acordarea preferabilității titlului fostului

proprietar. Este indubitabil faptul că statul nu a dobândit valabil

posesia imobilului ce constituie obiectul prezentului litigiu, titlul statului

fiind nevalabil constituit, prevederile Decretului nr. 92/1950 fiind incorect

aplicate în ceea ce o privește pe autoarea lor, acesta neîncadrându-se în

dispozițiile acestei legi, imobilul în care locuia neputând fi considerat

"mijloc de exploatare".

Viciul care afectează titlul

statului radiază implicit și în privința titlului

chiriașilor cumpărători, fapt de natură să împiedice

recunoașterea preferabilității titlului acestora, în concurs cu

cel al autoarei subsemnaților, mai bine caracterizat, acesta fiind cel

originar, provenind de la proprietarul inițial care obținuse bunul în

condiții de perfectă legalitate, necontestat și anterior actului

abuziv al naționalizării. Buna-credință a chiriașului

cumpărător la momentul contractării cu autoritatea

administrativă locală nu are nicio relevanță în aprecierea

privării de proprietate a adevăratului titular condiții în care,

restituirea în natură se impune drept unica măsură reparatorie

posibilă pentru privarea de proprietate.

Titlul preferabil se stabilește

nu în raport de cine posedă bunul sau cine plătește impozitele

ci în raport de drepturile autorilor de la care provine, urmând a se da

eficiență celui care provine de la autorul al cărui drept este

preferabil. Această soluție este o aplicație a principiului

"nemo plus juris ad allium transfere potest quam ipse habet".

Câtă vreme măsura

naționalizării imobilului a fost nelegală iar bunul a fost

naționalizat abuziv, fiind încălcat art. 1 din protocolul nr. 1 la

Convenția europeană a drepturilor omului, statul nu putea transmite

în mod valabil nici un drept cu privire la acest bun.

Acțiunea în revendicare nu este

condiționată de constatarea nulității contractului de

vânzare-cumpărare iar în acest sens, în cauza Păduraru c. României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a opinat că respingerea

acțiunii în anularea contractului nu îl împiedică pe reclamant

să solicite restituirea imobilului pe calea acțiunii în revendicare

întemeiată pe dreptul comun, formulată împotriva

cumpărătorului. Întrucât trecerea imobilului în proprietatea statului

s-a făcut fără titlu valabil, apare evident că imobilul nu

putea face obiectul vânzării către chiriași, pentru simplul

considerent că nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995 al

cărei domeniu de aplicare era strict limitat, referindu-se exclusiv la

categoria imobilelor preluate cu titlu, nu și la cele preluate

fără titlu valabil.

Curtea de Apel București

analizează titlul chiriașilor-cumpărători exclusiv, prin

raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001, fără a ține

seama de considerentele deciziei de casare pronunțate de Înalta Curte de

Casație și Justiție care impuneau ca, în rejudecare, să nu

se țină seama de dispozițiile legii speciale și să se

aplice regulile de comparație privind preferabilitatea titlurilor

prevăzute în dreptul comun, cerințe pe care curtea de apel le-a

ignorat în totalitate, încălcând prevederile dispozițiilor art. 315

alin. (1) C. proc. civ.

Curtea a tratat problema

comparării celor două titluri pornind de la argumentul că nu se

aflăm în prezența unei acțiuni în revendicare, ci în cadrul

acțiunii în revendicare specifice care impune analizarea

apărărilor și susținerilor părților prin prisma

dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Or, o astfel de abordare este total

contrară dispozițiilor cuprinse în decizia de casare.

În ceea ce privește principiul

securității raporturilor juridice și cel al respectării

dreptului de proprietate al unui terț, precum și

modalitățile concrete de obținere a unei reparații efective

pentru pierderea bunului, recurenții invocă faptul că prin

intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, riscul încălcării dreptului

de proprietate al cumpărătorului este eliminat în condițiile în

care acesta are posibilitatea obținerii valorii de piață a

imobilului în cadrul unei proceduri judiciare de drept comun.

Principiul securității

circuitului civil protejează deopotrivă pe proprietarul deposedat de

bun în mod abuziv și samavolnic dar trebuie ca nici chiriașul

cumpărător să nu suporte consecințele adoptării de

către stat a unor norme neconforme cu tratatele internaționale la

care România este parte. Or, în cauză, acest risc a fost eliminat prin

adoptarea Legii nr. 1/2009 care îi dă dreptul chiriașului de a

obține valoarea de piață a imobilului, astfel încât dreptul

conferit de contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.

112/1995 nu va fi afectat în mod substanțial.

Aprecierea curții de apel

potrivit cu care, în cazul admiterii acțiunii în revendicare,

vătămarea produsă pârâților ar fi mai mare decât

vătămarea pe care ar suferi-o reclamanții în cazul respingerii

acțiunii este în afara oricărei aprecieri logice și juridice

susțin reclamanții, câtă vreme pierderea lor este totală, fără

nicio speranță efectivă că ar mai putea fi în vreun fel

despăgubiți, în timp de pârâții au la dispoziție o cale

efectivă și sigură de despăgubire la valoarea actuală

a apartamentelor, curtea de apel omițând să amintească despre

această cale reglementată de Legea nr. 1/2009.

Recursul reclamanților este nefondat,

pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Un prim motiv de nelegalitate invocat

se referă la nerespectarea îndrumărilor deciziei de casare a

instanței supreme din primul ciclu procesual al cauzei de față,

prin încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. 1865,

instanță care, susțin recurenții, a dat îndrumări ca

în compararea titlurilor în acțiunea în revendicare de drept comun,

întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. 1865, să nu se aplice

dispozițiile legii speciale de reparație nr. 10/2001.

Criticile recurenților sunt

nefondate. În primul ciclu procesual, prin Decizia nr. 3228 din 11 iunie 2013,

instanța de recurs a analizat și a statuat irevocabil numai asupra

aspectului legat de dovedirea calității de moștenitori a

reclamanților și de calitatea procesuală activă a acestora,

față de soluția inițială de respingere a acțiunii

pe excepție, menținută și de instanța de apel.

Instanța de recurs, la acel stadiu, nici nu avea cum să dea

îndrumări legate de compararea titlurilor, câtă vreme nu se intrase

pe fondul cauzei.

Observând decizia de casare a

instanței de recurs din cel de-al doilea ciclu procesual, respectiv

Decizia nr. 669 din 23 martie 2016 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, deși recurenții nu se referă la ea în mod expres,

dar redau un parag. din ea, ["instanța de apel a reținut în mod

greșit aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 încălcând principiul

neretroactivității legii civile noi, potrivit căruia o lege

civilă se aplică numai situațiilor ce se ivesc sau se nasc

după adoptarea ei, iar nu și situațiilor anterioare"], se

reține că nici raportat la considerentele acestei decizii

instanța de apel, în decizia recurată, nu a încălcat

dispozițiile art. 315 C. proc. civ. de la 1865. Instanța de recurs,

în cel de-al doilea ciclu procesual, a casat cu trimitere pentru motivul

necercetării motivelor de apel invocate, al lipsei unei analize efective a

acestora, prin prisma încălcării dreptului la un proces echitabil

garantat de art. 6 din Convenția Europeană. De asemenea, în decizia

de casare s-a mai reținut că instanța a soluționat litigiul

în baza unui alt temei de drept, schimbând cauza juridică a cererii

și încălcând principiul neretroactivității Legii nr.

10/2001, dând îndrumări ca acțiunea să fie calificată ca o

acțiune în revendicare de drept comun, dat fiind momentul introducerii ei,

22 decembrie 1998, anterior intrării în vigoare a legii speciale de

retrocedare. O altă îndrumare a fost ca instanța de apel să se

pronunțe asupra valabilității titlului statului prin prisma art.

6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Interpretarea pe care recurenții

o dau considerentelor instanței de recurs, din cele două cicluri

procesuale anterioare, este una privită prin prisma interesului lor, iar

nu un obiectivă.

În decizia recurată,

instanța de apel pleacă de la statuările instanțelor de

recurs, calificând acțiunea cu care a fost investită ca o

acțiune în revendicare de drept comun, întemeiată pe

dispozițiile art. 480 C. civ. 1864, aplicând criteriile de comparație

clasice între titlurile exhibate de părțile în litigiu,

caracterizându-le prin prisma criteriilor clasice și statuărilor

jurisprudenței instanțelor naționale și a Curții

Europene a Drepturilor Omului anterioare anului 1990. Așa cum corect a

argumentat, instanța nu putea însă nega specificitatea acțiunii

în raport de apărările formulate de părți cu privire la

consolidarea și preferabilitatea titlului lor de proprietate,

determinată de apariția, ulterior promovării acțiunii, a

Legii nr. 10/2001, apărări pe care instanța nu putea să le

ignore, pentru a nu fi acuzată de încălcarea dreptului la un proces

echitabil consacrat prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, prin neascultarea susținerilor și apărărilor

părților.

Chiar dacă acțiunea este

introdusă anterior intrării în vigoare a legii speciale de

retrocedare, Legea nr. 10/2001, ceea ce o plasează sub incidența

dreptului comun, normele dreptului intern care ocrotesc dreptul de proprietate

nu pot fi interpretate decât prin prisma jurisprudenței Curții Europene

a Drepturilor Omului, care face parte din dreptul intern,

jurisprudență care, chiar dacă este ulterioară datei

introducerii acțiunii, nu poate fi ignorată la data la care

instanța se pronunță.

Astfel, la criteriile clasice de

caracterizare a titlurilor, pe care nu le neagă ci doar le

caracterizează pentru a da preferabilitate unuia dintre ele, instanța

de apel a luat în considerare și următoare criterii: existența

unui bun în patrimoniul părților, din perspectiva art. 1 din

Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului; principiul

securității raporturilor juridice și cel al respectării

dreptului de proprietate dobândit prin Legea nr. 112/1995, precum și

modalitățile concrete de obținere a unei reparații efective

pentru pierderea bunului, criterii consacrate în jurisprudența

instanțelor naționale și a Curții Europene a Drepturilor

Omului, anterior legii retrocedării. Aceste criterii nu sunt neapărat

subsecvente adoptării Legii nr. 10/2001 și nu au fost consacrate

pentru prima oară prin hotărârea pronunțată în cauza Maria

Atanasiu contra României, cum susțin recurenții.

Instanța de apel a recunoscut

valabilitatea titlurilor părților dar le-a caracterizat și prin

prisma noțiunii de bun actual, mai concret dacă fiecare titlu

conferă titularului său un bun actual în patrimoniu, prin prisma

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Noțiunile de "bun

actual" și de "speranță legitimă" sunt

consacrate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu

mult înainte de apariția Legii nr. 10/2001. Chiar în cauzele Petrescu

și alții împotriva României, hotărârea din 3 iunie 2008 și

Nistorescu împotriva României, hotărârea din 17 iunie 2008, invocate de

recurenți, precum și în celelalte cauze invocate