ÎCCJ, decizie (scj.ro #82828)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #82828) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Cerere

de intervenție accesorie formulată în interesul uneia dintre

părți. Condiții de admisibilitate din perspectiva interesului

personal al intervenientului

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Părțile

Index alfabetic: exequator

- cerere de intervenție accesorie

- admitere în principiu

- lipsa interesului

C.

proc. civ., art. 51, art. 52

Legea nr.

105/1992, art. 167- art.174, art. 181

Convenția

de la New York, art. V

1.

Intervenientul nu justifică un interes personal în promovarea unei

cereri de intervenție accesorii în interesul pârâtei în cazul în care

între aceasta și intervenient a avut loc cesiunea unui contract, prin care

pârâta a preluat toate drepturile și obligațiunile sale, iar

angajarea răspunderii pârâtei în temeiul unei hotărâri arbitrale a

cărei recunoaștere se solicită prin acțiune are în vedere

neexecutarea obligațiilor contractuale de către pârâtă.

2.

Terțul a cărui cerere de intervenție accesorie nu a fost

admisă în principiu nu poate formula critici decât în privința

soluției date cererii sale, și nu critici care să vizeze

soluția dată în cererea principală.

Astfel,

dacă cererea de intervenție accesorie nu a fost admisă în

principiu, intervenientul nu poate formula critici referitoare la cererea de

reexaminare a taxei de timbru formulată de acesta în fața primei

instanțe, în cazul în care cererea de intervenție nu a fost anulată

ca netimbrată, ci respinsă ca inadmisibilă.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2318 din 11

iunie  2013

Notă

: Legea nr. 105/1992 a fost

abrogată prin Legea nr. 76/2012 la data de 15 februarie 2013

Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la

data de 13 decembrie 2011 ca primă instanță.

Prin

sentința nr. 1185 din 13 decembrie 2011, Tribunalul Bihor a admis cererea

formulată de reclamanta SC P. SA, societate organizată în

conformitate cu legile din Spania, în contradictoriu cu pârâta SC E.F. SA cu

sediul în România, Sat Păntășești, Comuna

Drăgănești, jud. Bihor și, în consecință, a

încuviințat recunoașterea cu efecte depline pe teritoriul României a

Hotărârii arbitrale nr. SCH-5006 din 24 aprilie 2009 a Curții de

Arbitraj Internațional a Camerei Federale de Comerț din Austria

și executarea silită a acestei hotărâri arbitrale; a fost

admisă în parte cererea de cheltuieli de judecată formulată de

reclamantă în sensul obligării pârâtei la plata către

reclamantă a sumei de 80.000 lei.

Pentru

a hotărî astfel, prima instanță a reținut din examinarea

actelor dosarului, a susținerilor și apărărilor formulate

de părți următoarele:

Prin

Hotărârea arbitrală definitivă nr. SCH 5006 pronunțată

de Curtea de Arbitraj Internațional a Camerei Federale de Comerț din

Austria la data de 24 aprilie 2009, Tribunalul Arbitral a constatat

denunțarea legală de către reclamantă a contractului de

vânzare-cumpărare încheiat cu SC T.G.I.E. SRL în calitate de

cumpărător, înregistrat sub nr. 47/3 februarie 2006 (denumit

„Contractul inițial”), a stabilit, potrivit înțelegerii

părților, prețul mărfii din contractul de

vânzare-cumpărare din data de 4/5 octombrie 2007 (denumit „Noul Contract

de vânzare-cumpărare”) și a dispus obligarea pârâtei SC E.F. SA, la

plata către reclamantă a sumei de 1.643.925,50 Euro pentru butoaiele

livrate în baza Noului Contract din 4/5 octombrie 2007; obligarea pârâtei la

plata unei dobânzi cu 8 puncte procentuale mai mare decât rata de bază a

dobânzii stabilite de Banca Centrală Europeană, pentru suma de

1.439.175 Euro începând cu 7 august 2008, iar pentru suma de 204.750,50 Euro

începând cu data comunicării hotărârii arbitrale; de asemenea, a fost

obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei totale

228.687,70 Euro cu titlu de despăgubiri pentru încălcarea

obligațiilor contractuale, celelalte pretenții formulate de

părți fiind respinse.

A reținut tribunalul că sesizarea Curții de Arbitraj a fost

făcută de SC T.G.I.E. SRL, iar la data de 2 martie 2006, reclamanta

P. a primit o solicitare din partea acestei societăți pentru a

consimți la cesionarea contractului către SC E.F. SA, reclamanta

fiind de acord cu această cesiune, astfel că SC E.F. SA a dobândit

calitatea de cumpărător în temeiul contractului inițial și

de parte în litigiul arbitral.

Cu privire la temeiul legal al cererii de recunoaștere și executare a

hotărârii arbitrale străine pe teritoriul României, tribunalul a

reținut prevederile art. 370

1

și 370

2

C.

proc. civ., respectiv art. 167-172; 173-177 din Legea nr. 105/1992 privind

reglementarea raporturilor de drept internațional privat precum și

Convenția de la New York din 1958 care a devenit parte din dreptul intern

fiind ratificată prin Decretul nr. 186/24 iulie 1961.

Examinând

îndeplinirea condițiilor prevăzute de dispozițiile legale

incidente, tribunalul a constatat că hotărârea arbitrală a

cărei recunoaștere se solicită este definitivă potrivit

legii statului unde a fost pronunțată, părțile stabilind

pentru guvernarea procedurii arbitrale regulile de arbitraj ale Curții de

Arbitraj Internațional de la Viena, potrivit cărora hotărârile

arbitrale emise în faza finalizării procedurii arbitrale sunt definitive

și executorii.

În ce

privește competența tribunalului arbitral de a soluționa cauza,

instanța a reținut că Tribunalul arbitral a fost investit de

pârâtă cu soluționarea litigiului.

Referitor la condiția reciprocității tribunalul a constatat

că atât România cât și Austria sunt semnatare ale Convenției de

la New York privind recunoașterea și executarea hotărârilor

arbitrale străine.

Apărările pârâtei cu privire la încălcarea ordinii publice de

drept internațional privat au fost apreciate de prima instanță

ca neîntemeiate cu motivarea că aspectele invocate de pârâtă

vizează chestiuni de drept procesual intern și nu au

legătură cu conținutul concret al noțiunii de ordine

publică de drept internațional privat român și condițiile

din art. 168 alin. (1) și (2) din Legea nr. 105/1992.

2.

Apelul. Decizia nr. 58/C din 27 iunie 2012 pronunțată de Curtea

de Apel Oradea, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ

și fiscal.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel pârâta SC E.F. SA și SC T.G.I.E.

SRL în calitate de intervenientă accesorie în interesul pârâtei a

cărei cerere de intervenție a fost respinsă ca inadmisibilă

de Tribunalul Bihor prin încheierea dată în ședința publică

din 29 noiembrie 2011.

Pârâta

a susținut, în esență, prin motivele de apel că prima

instanță a soluționat cauza fără a intra în cercetarea

fondului, în sensul că nu a analizat apărările părții

referitoare la faptul că hotărârea arbitrală a fost produsul

unei fraude comise în procedura din străinătate între reclamantă

și societatea pârâtă nefiind încheiat un contract care să

conțină o clauză compromisorie de atribuire a competenței

în favoarea Curții de Arbitraj de la Viena.

Totodată, pârâta a criticat motivarea primei instanțe cu privire la

nerespectarea ordinii publice de drept internațional privat român.

Intervenienta accesorie a criticat ca nelegală soluția de respingere

ca inadmisibilă a cererii sale în condițiile în care în temeiul

cesiunii contractului nr. 47/2007 către SC E.F. SA, s-a obligat să

garanteze derularea corectă a acestui contract.

Totodată, a invocat încălcări ale dispozițiilor legale care

reglementează soluționarea cererii de reexaminare a taxei de timbru

datorate.

Prin decizia

nr. 58/C/2012, Curtea de Apel Oradea a respins ca nefondate apelurile declarate

de pârâta SC E.F. SA și de intervenienta SC T.G.I.E. SRL.

Răspunzând

criticilor formulate prin cererile de apel, instanța de control judiciar a

constatat că tribunalul a soluționat cauza pe fond, prin analizarea

tuturor condițiilor de admisibilitate, motivul de desființare a

hotărârii în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

negăsindu-și incidența în cauză.

Cu

privire la competența tribunalului arbitral de a soluționa litigiul,

instanța a constatat că pârâta-apelantă SC E.F. SA a

inițiat procedura de arbitraj a Curții de Arbitraj din Viena invocând

clauza compromisorie din contractul de vânzare-cumpărare inițial

încheiat la 3 februarie 2006, în care a devenit parte urmare cesiunii încheiate

cu SC T.G.I.E. SRL cumpărătoarea inițială.

Din

sentința arbitrală provizorie, instanța a reținut că

în cadrul procedurii arbitrale, părțile și Tribunalul Arbitral

au convenit bifurcarea procedurii și au încheiat la 4/5 octombrie 2007 un

nou contract de vânzare-cumpărare cu privire la livrarea

cantității restante de butoaie keg, fiind de acord că Tribunalul

arbitral investit va avea competența de a stabili prețul ce

urmează a fi plătit pentru butoaiele keg din noul contract de vânzare-cumpărare.

Ca

atare, instanța a constatat că, competența Tribunalului Arbitral

de a soluționa disputele dintre părți în temeiul Noului Contract

de Achiziție este dată de clauza compromisorie din acest contract

care se interpretează potrivit legii contractului – legea austriacă –

pe larg și în principiu, după ce s-a stabilit că

părțile au dorit să supună disputa lor arbitrajului.

Critica

privind încălcarea ordinii publice de drept internațional privat

român argumentată de pârâta apelantă în sensul încălcării

de către Tribunalul Arbitral a principiului disponibilității

și al egalității părților a fost înlăturată

cu motivarea că atât contractul inițial cât și noul contract

cuprind o clauză compromisorie, pârâta-apelantă fiind cea care a

sesizat arbitrajul, iar argumentele privind încălcarea principiului

egalității vizează aspecte de temeinicie a hotărârii

arbitrale care nu pot face obiect de examinare în cadrul procedurii de

recunoaștere a hotărârilor străine.

Referitor

la excepția de prematuritate a cererii de exequatur, excepție

respinsă de prima instanță, Curtea de apel a constatat că

dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ. nu au incidență

în cauza de față, litigiul fiind deja soluționat pe fond prin

hotărârea arbitrală.

Totodată,

instanța a constatat că în cauză s-a depus de către

reclamanta-intimată hotărârea arbitrală în original și în

traducere legalizată, hotărârea care poartă mențiunea

definitivă și executorie, precum și cele două contracte

care conțin clauza de arbitraj, fiind îndeplinite cerințele impuse de

art. 167-172 din Legea nr. 105/1992 pentru recunoașterea și

executarea hotărârii arbitrale străine.

În ceea

ce privește apelul declarat de intervenienta SC T.G.I.E. SRL,

instanța a reținut că aceasta a formulat la data de 15 noiembrie

2011 o cerere de intervenție accesorie în interesul pârâtei prin care a

solicitat respingerea cererii de exequatur formulată de reclamantă.

Primind

intervenția, prima instanță a dispus citarea intervenientei cu

mențiunea de a achita taxa de timbru datorată în sumă de 10 lei

și 0,30 lei timbru judiciar pentru termenul din 29 noiembrie 2011, dovada

de îndeplinire a procedurii de citare cu această parte fiind

îndeplinită la 23 noiembrie 2011 procesul verbal purtând semnătura

și ștampila societății.

La

termenul din 29 noiembrie 2011 tribunalul, constatând că cererea de

intervenție este legal timbrată, a luat-o în examinare și prin

încheierea de la acea dată a respins-o ca inadmisibilă apreciind

că intervenienta accesorie nu justifică un interes în sensul art. 53

C. proc. civ. pentru formularea intervenției.

Critica

intervenientei în sensul că la 29 noiembrie 2011 a formulat o cerere de

reexaminare a taxei de timbru prin care a solicitat să se constate că

nu datorează taxa de timbru, iar în subsidiar să se dispună

reducerea sa de la 10 lei la 4 lei, cerere care nu a fost soluționată

prin trimiterea la completul cu numărul următor, a fost

apreciată de instanța de apel ca nefondată cu motivarea că

această cerere de reexaminare nu se regăsea la dosar în momentul în

care instanța de fond constatase achitată taxa de timbru și se

pronunțase și asupra admiterii ei în principiu.

A

reținut instanța, totodată, că deși dovada

achitării taxei de timbru a fost depusă de reprezentantul

reclamantei, așa cum se menționează în încheierea de

ședință din acea dată, această împrejurare nu a cauzat

intervenientei nicio vătămare, ci, dimpotrivă s-a urmărit

de către reclamantă soluționarea cauzei care se afla deja de doi

ani pe rolul primei instanțe și evitarea tergiversării

acesteia.

3.

Recursul. Motivele de recurs.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal,

pârâta SC E.F. SA și intervenienta accesorie SC T.G.I.E. SRL.

3.1.

Recurenta-pârâtă și-a întemeiat motivele de recurs pe ipoteza

reglementată de art. 304 pct. 9 și art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

vizând aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente

și nemotivarea deciziei atacate.

În

argumentarea criticilor formulate, recurenta a susținut, în sinteză,

următoarele:

Subsumat

motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta

consideră că instanța de apel a aplicat greșit

dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ. relative la parcurgerea

procedurii prealabile obligatorii deoarece cererea de exequatur urmează

regulile dreptului comun, prevăzute în general pentru soluționarea

oricărui litigiu comercial evaluabil în bani, cererea privind

recunoașterea hotărârii arbitrale fiind în fapt o acțiune în

constatare cu obiect patrimonial.

Sub un

al doilea aspect, recurenta a criticat aplicarea greșită a dispozițiilor

art. 297 alin. (1) C. proc. civ. care obligau instanța de apel să

desființeze sentința fondului cu trimiterea cauzei spre rejudecare,

întrucât prima instanță a soluționat cauza fără a

intra în cercetarea fondului. A susținut recurenta că instanța de

apel a analizat selectiv și trunchiat argumentele sale referitoare la

faptul că hotărârea arbitrală a fost produsul unei fraude comise

în procedura din străinătate.

În

același sens, a mai susținut recurenta că motivarea

instanței de fond cu privire la nerespectarea ordinii publice de drept

internațional privat este incorectă, cele două principii

încălcate în mod flagrant în cadrul procedurii arbitrale, principiul

disponibilității și al egalității părților,

impuneau înlăturarea aplicării legii străine.

Potrivit

recurentei considerentele instanței de apel cu privire la încălcarea

ordinii publice de drept internațional privat român sunt imposibil de

înțeles.

Cu

privire la aplicarea greșită a dispozițiilor referitoare la

recunoașterea hotărârilor arbitrale străine, recurenta

arată că instanța de apel a făcut o analiză

ambiguă a dispozițiilor legale omițând să facă

distincția între condițiile a căror neîndeplinire duce la

inadmisibilitatea cererii și condițiile propriu-zise de

recunoaștere.

Potrivit

recurentei cererea reclamantei nu îndeplinește condițiile de

admisibilitate referitoare la dovada caracterului definitiv al hotărârii

arbitrale precum și dovada caracterului executoriu, eliberată de

instanța care a pronunțat-o.

Sub

aspectul condițiilor propriu-zise ale recunoașterii impuse de art.

167-174 din Legea nr. 105/1992 și art. 4 din Convenția de la New

York, recurenta a susținut că nu au fost analizate distinct, iar în

ce privește necompetența instanței arbitrale condiția nu

era îndeplinită sub cel puțin două aspecte determinate de faptul

că între reclamantă și pârâta P. nu a fost încheiat un contract

care să conțină o clauză compromisorie de atribuire a

competenței Curții de Arbitraj de la Viena, iar sub al doilea aspect

curtea de arbitraj s-a declarat competentă în baza art. 14 din contractul

inițial, deși sentința arbitrală se referă la

neîndeplinirea condițiilor din noul contract încheiat la 4/5 octombrie

2007 depășindu-și astfel competența cu care a fost

investită inițial, și procedând la judecarea cererii reconvenționale

formulată de P.

Cu

privire la încuviințarea executării hotărârii arbitrale

recurenta a susținut că cererea de încuviințare nu poate fi

admisă odată cu recunoașterea atâta timp cât sentința de

recunoaștere nu a intrat în puterea lucrului judecat.

În

dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7

C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de apel, pe

lângă faptul că nu a analizat în mod corespunzător argumentele

referitoare la nemotivarea sentinței fondului, decizia

pronunțată este insuficient motivată și plină de

contradicții – respectiv nu a analizat motivul de apel de la pct. 2-4

referitor la neîndeplinirea condițiilor impuse de lege pentru a fi

recunoscută și executată hotărârea arbitrală precum

și motivul de apel de la pct. 1.2 din cererea de apel referitor la

anularea sentinței fondului în temeiul art. 261 alin. (1) pct. 5,

încălcându-și obligația legală de a demonstra în scris

motivele care susțin soluția adoptată.

Pentru

aceste motive recurenta pârâtă a solicitat modificarea în tot a deciziei

atacate în sensul respingerii cererii formulate de reclamantă.

3.2.

Recurenta-intervenientă a invocat prin memoriul de recurs două motive

de nelegalitate întemeiate pe ipoteza reglementată de art. 304 pct. 5

și art. 304 pct. 9 C. proc. civ. solicitând modificarea deciziei atacate

în sensul admiterii apelului și, pe cale de consecință,

desființarea sentinței fondului cu trimiterea cauzei spre rejudecare

primei instanțe, iar în subsidiar anularea deciziei atacate în temeiul

art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit

recurentei, instanța de apel a încălcat formele de procedură

prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C.

proc. civ. apreciind în mod nelegal că cererea de reexaminare a taxei de timbru

depusă la fond era tardivă, fără să cerceteze în mod

concret acest aspect, în condițiile în care prima instanță nu a

pus în discuție această cerere.

A

susținut recurenta că instanța nu s-a pronunțat asupra

apelului său, considerând că cererea sa depinde de soluția ce

urmează a se pronunța asupra cererii de chemare în judecată.

Din

perspectiva motivului de nelegalitate vizând aplicarea greșită a

legii, recurenta-intervenientă a arătat că prima

instanță a respins cererea sa de intervenție ca inadmisibilă,

lăsând-o astfel nesoluționată pe fond, soluție

menținută în apel.

Ca

primă instanță a greșit, lăsând în nelucrare cererea

de reexaminare a taxei de timbru, deși era obligată să o

transmită completului imediat următor pentru soluționare,

și în egală măsură în mod nelegal a primit taxa de timbru

aferentă cererii sale de intervenție de la o persoană care nu

avea calitatea de reprezentant al său, nelegalități care nu au

fost sancționate de instanța de apel care prin decizia

pronunțată a păstrat soluția primei instanțe de

respingere ca inadmisibilă a intervenției.

Intimata-reclamantă

SC P. SA a formulat întâmpinare la recursurile declarate de pârâtă și

intervenientă împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel prin

care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate. În esență,

intimata a arătat că prin recursul promovat de pârâtă sunt

reluate motivele de apel fără să se aducă o critică

substanțială de nelegalitate deciziei atacate.

Referitor

la recursul intervenientei intimata a arătat că cererea de intervenție

a primit o soluție pe fondul ei, în sensul că intervenienta nu a

justificat un interes personal legitim și născut care să

susțină o asemenea cerere.

4.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia

atacată în raport de criticile formulate, a constatat că recursurile

sunt nefondate pentru considerentele ce urmează.

4.1. Cu

privire la recursul promovat de recurenta-pârâtă SC E.F. SA.

Procedura

prealabilă prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ. în

procesele și cererile în materie comercială evaluabile în bani nu

este incidentă în materia recunoașterii și

încuviințării hotărârilor arbitrale străine așa cum în

mod corect a statuat instanța de apel.

Obiectul

prezentei cereri de exequatur îl constituie recunoașterea efectelor

extrateritoriale ale hotărârii arbitrale străine, efecte al

căror conținut este dat de dispozițiile art. 370

1

,

370

2

și 370

3

C. proc. civ. cuprinse în Cartea a IV-a

– Capitolul XI respectiv puterea lucrului judecat, forța executorie

și forța probantă.

Prin

urmare, cererea de exequatur ale cărei caracteristici sunt prevăzute

expres de dispozițiile legale susmenționate, nu poate fi

asimilată unei acțiuni în constatarea unor drepturi patrimoniale

întemeiată pe art. 111 C. proc. civ. așa cum a susținut

recurenta invocând argumente străine de calificarea juridică a

acestei proceduri în temeiul căreia hotărârile străine își

afirmă puterea de lucru judecat, forța probantă și

forța executorie în România.

4.2.

Critica întemeiată pe necercetarea fondului de către prima

instanță și pe cale de consecință aplicarea de

către instanța de apel a dispozițiilor art. 297 alin. (1) C.

proc. civ. în sensul desființării sentinței și trimiterii

spre rejudecare, se vădește nefondată.

Un

examen obiectiv al sentinței fondului relevă faptul că prima

instanță a analizat fondul cauzei din perspectiva dispozițiilor

legale incidente examinând în mod complet apărările formulate de

pârâtă circumscrise neîndeplinirii condițiilor prevăzute în art.

167-174 din Legea nr. 105/1992 referitoare la necompetența tribunalului

arbitral și încălcarea ordinii publice de drept internațional

privat.

Concluzia

instanței de apel cu privire la acest motiv de critică a

sentinței fondului este corectă, dispozițiile art. 297 alin. (1)

C. proc. civ. cuprinse în Titlul IV – Apelul – Capitolul II referitor la

judecarea apelului, devin incidente numai în cazul în care se constată

că prima instanță, în mod greșit, a rezolvat procesul

fără a intra în cercetarea fondului, ipoteză care nu este

confirmată de soluția pronunțată de prima

instanță și considerentele pe care se sprijină, după

cum nu este confirmată nici omisiunea de a analiza toate argumentele

invocate de pârâtă.

Totodată,

Înalta Curte a constatat că instanța de apel din perspectiva

caracterului devolutiv al acestei căi, respectând întrutotul

dispozițiile art. 295 (1) C. proc. civ. reexaminează

apărările pârâtei, reiterate prin cererea de apel, referitoare la

existența unei fraude în procedura arbitrală și nerespectarea

ordinii de drept internațional privat, prin încălcarea de

instanța arbitrală a principiului disponibilității și

egalității părților, argumentele instanței în sensul

respingerii acestor apărări, ca nefondate, fiind pertinente.

4.3. Cu

privire la aceste critici ale recurentei, Înalta Curte notează că

dispozițiile art. 168 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 105/1992 care

reglementează refuzul recunoașterii în cazul în care „hotărârea

este rezultatul unei fraude comise în procedura urmată în

străinătate”, se regăsesc și în Convenția de la New

York care în art. V.1 se referă la neinformarea părții despre

desemnarea arbitrilor sau procedura de arbitraj, respectiv violarea

principiului contradictorialității. Or, recurenta invocă

nesemnarea contractului inițial și faptul că acesta a fost

încheiat cu SC T.G.I.E. SRL, motiv care nu se poate încadra în fraude

procedurale la care se referă dispozițiile legale sus

menționate, recurenta a devenit parte în contractul inițial urmare

cesiunii contractului de către cumpărătoarea inițială

SC T.G.I.E. SRL, cesiune prin care și-a însușit clauzele

contractului, inclusiv clauza compromisorie în temeiul căreia a sesizat

Tribunalul arbitral cu cererea de arbitrare din data de 19 ianuarie 2007.

4.4 În

ceea ce privește încălcarea ordinii publice de drept

internațional privat român ca refuz de recunoaștere și executare

a unei hotărâri arbitrale străine, reglementate în Convenția de

la New York în art. V.2.b, iar în sistemul Legii nr. 105/1992 în art. 168 (2),

174 și 181, Înalta Curte notează că aprecierea

compatibilității sentinței arbitrale străine cu ordinea

publică de drept internațional român trebuie efectuată în

concret în raport de circumstanțele cauzei.

În

dreptul român, în materia procedurii arbitrale art. 358 C. proc. civ. instituie

obligativitatea asigurării pentru părți a egalității

de tratament, a dreptului la apărare și a principiului

contradictorialității sub sancțiunea nulității.

Respectarea

acestor principii alături de cel al disponibilității care

semnifică dreptul părților de a stabili cadrul procesual și

de a uza de căile de atac este confirmată de modul cum s-au derulat

procedurile în fața Tribunalului arbitral sesizat de către

recurenta-pârâtă care a participat la desemnarea arbitrilor și

derularea întregii proceduri arbitrale pe cele două stagii, respectarea

întrutotul a principiului contradictorialității în cauză

constituind și mijlocul prin care se realizează și afirmă

egalitatea de tratament și dreptul la apărare.

Din

conținutul sentinței arbitrale provizorii reiese că

părțile și Tribunalul arbitral au convenit asupra

bifurcării procedurii și că părțile au fost de acord

să încheie la 4/5 octombrie 2007 un nou contract de achiziții cu

privire la livrarea cantității restante de butoaie, urmând ca

Tribunalul arbitral deja investit să stabilească prețul ce urmează

a fi plătit pentru butoaiele din acest nou contract.

Așa

fiind, nu se poate reține încălcarea principiului

disponibilității, Tribunalul arbitral pronunțând o hotărâre

în temeiul ambelor contracte consimțite de ambele părți și

în limita investirii acestuia.

Cu

privire la încălcarea principiului egalității părților

argumentul recurentei referitor la culpa ambelor părți,

reținută de Tribunalul arbitral, care însă nu s-a concretizat

și în obligarea pârâtei arbitrale (P.) la plata de penalități,

vizează aspecte de temeinicie a hotărârii, și nu de egalitate de

tratament sub aspectul drepturilor procesuale ale părților.

4.5.

Referitor la ultima critică de nelegalitate subsumată motivului

reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizând neîndeplinirea condițiilor

de admisibilitate a cererii de exequatur Înalta Curte a constatat

următoarele:

Convenția

de la New York care în art. V enunță condițiile de fond cerute

pentru recunoașterea și executarea hotărârilor arbitrale

străine instituie o prezumție de regularitate a hotărârilor

arbitrale străine răsturnând sarcina probei, în sensul că va

reveni pârâtului din cererea de exequator sarcina de a demonstra existența

unui impediment care lipsește hotărârea străină de producerea

efectelor extrateritoriale.

În

cauză recurenta susține că nu s-a făcut dovada caracterului

definitiv și executoriu al hotărârii străine așa cum

prevăd și dispozițiile art. 171 din Legea nr. 105/1992.

Or,

așa cum corect a reținut și instanța de apel caracterul

definitiv și executoriu al hotărârii arbitrale rezultă din

însăși conținutul hotărârii care poartă mențiunea

„definitivă și executorie” în temeiul art. 606 alin. (6) C. proc.

civ. austriac.

În

același sens, în art. 14 din Contractul inițial și art. 7.1 din

Noul contract s-a prevăzut expres că ”sentința

pronunțată de Tribunalul arbitral va fi definitivă și

obligatorie pentru vânzător și cumpărător, iar potrivit

art. 27 alin. (8) din Regulamentul de arbitraj al Curții de arbitraj de la

Viena la care părțile au subscris, ele se obligă să execute

hotărârea”.

Așa

fiind, revenea recurentei-pârâte să facă dovada contrară

caracterului definitiv și executoriu al hotărârii arbitrale,

respectiv a neîndeplinirii acestei condiții intrinseci a arbitrajului

străin de natură să paralizeze cererea.

În ceea

ce privește condiția intrinsecă referitoare la competența

Tribunalului arbitral, Curtea a statuat deja prin considerentele anterioare,

existența unei clauze compromisorii ce atribuie competența de

soluționare Curții de Arbitraj de la Viena în contractul inițial

ce a fost cesionat de recurentă de la SC T.G.I.E. SRL, clauză în

temeiul căreia a inițiat litigiul arbitral.

În

sfârșit, prin noul contract de achiziție din data de 4/5 octombrie

2007 părțile au stabilit în art. (9.9) competența Tribunalului

arbitral din arbitrajul în curs să soluționeze litigiul respectiv

orice alte aspecte legate de executarea, rezilierea și interpretarea

noului contract, așa încât susținerile recurentei cu privire la

necompetența tribunalului arbitral sunt nefondate.

4.6.

Sub aspectul nemotivării, argumentele recurentei sunt lipsite de

substanță în condițiile în care instanța de apel

examinează în mod exhaustiv atât circumstanțele de fapt care au dus

la apariția litigiului arbitral, cât și modul de derulare al

procedurii arbitrale din perspectiva impedimentelor la exequatur,

răspunzând punctual tuturor criticilor formulate cu argumente concrete

care exprimă raționamentul interior al instanței în adoptarea

soluției pronunțate.

4.7. Cu

privire la recursul declarat de intervenienta accesorie SC T.G.I.E. SRL Înalta

Curte notează cu titlu preliminar că intervenienta a formulat în

fața primei instanțe o cerere de intervenție accesorie în

sprijinul pârâtei SC E.F. SA.

Prin

încheierea din 29 noiembrie 2011 tribunalul a pus în discuția

părților potrivit art. 52 alin. (2) C. proc. civ. admisibilitatea în

principiu a cererii de intervenție și apreciind că

intervenientul nu justifică un interes personal în promovarea cererii a

dispus respingerea ei ca inadmisibilă, soluție menținută de

instanța de apel.

O

primă concluzie pe care o impune analiza dispozițiilor referitoare la

formularea și soluționarea intervenției accesorii cuprinse în

codul de procedură civilă art. 51-52, este aceea că terțul

a cărui cerere de intervenție accesorie nu a fost admisă în

principiu nu poate formula critici împotriva încheierii de respingere a cererii

decât referitoare la soluția dată cererii sale, și nu critici

care să vizeze soluția dată în cererea principală.

Or, sub

aspectul interesului personal în promovarea intervenției recurenta face

simple afirmații nesusținute de vreun înscris.

Actele

dosarului relevă că între pârâta din cauză și

intervenientă a avut loc o cesiune a contractului inițial prin care

pârâta a preluat toate drepturile și obligațiunile sale, iar angajarea

răspunderii pârâtei în temeiul hotărârii arbitrale a cărei

recunoaștere se solicită prin acțiune a avut în vedere

neexecutarea obligațiilor contractuale de către pârâtă, aspecte

care nu justifică interesul personal al intervenientei în promovarea cererii

de intervenție accesorie.

Referitor

la cererea de reexaminare a taxei de timbru formulată de

intervenientă în fața primei instanțe, criticile recurentei

interveniente sunt neavenite, deoarece cererea de intervenție nu a fost

anulată ca netimbrată, ci respinsă ca inadmisibilă, la data

examinării ei era depusă taxa de timbru datorate de 10 lei.

Împrejurarea

că această taxă a fost depusă în contul intervenientei de

către reclamanta din cauză pentru a evita tergiversarea

judecății nu este de natură să-i producă vreo

vătămare intervenientei a cărei cerere a fost astfel

analizată sub aspectul admisibilității în principiu.

Distinct

de acestea, intervenienta nu contestă consemnările din încheierea de

ședință din 29 noiembrie 2011 care atestă că la data

examinării admiterii în principiu a cererii de intervenție accesorie,

nu se afla la dosarul cauzei cererea de reexaminare a taxei de timbru, cerere

care poartă numai ștampila serviciului registratură cu data de

29 noiembrie 2011 fără menționarea orei depunerii, având în

vedere că data de 29 noiembrie 2011 era data termenului de judecată,

și fără să cuprindă rezoluția de primire la dosar

sub semnătura completului de judecată.

Intervenienta

nu a solicitat, pentru rațiuni care ne scapă, verificări în ce

privește circuitul acestei cereri, așa încât nu poate imputa cu temei

primei instanțe încălcarea dispozițiilor legale cu privire la

cererea de reexaminare.

Aprecierile

instanței de apel cu privire la tardivitatea cererii de reexaminare sunt

neavenite în condițiile în care cererea de reexaminare chiar

introdusă în termen și nesoluționată nu a avut nicio

consecință pe aspectul obligației de a timbra, obligație pe

care instanța a constatat-o îndeplinită.

Așa

fiind, pentru rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins ca nefondate recursurile

declarate de cele două recurente, constatând că decizia atacată

nu este susceptibilă de critică pe aspectele de nelegalitate

invocate.