ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2318/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2318/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra

recursurilor de față;

Din

examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

de Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal,

la data de 13 decembrie 2011 ca primă instanță.

Prin sentința

nr. 1185 din 13 decembrie 2011 Tribunalul Bihor a admis cererea formulată de

reclamanta SC P. SA, societate organizată în conformitate cu legile din Spania,

în contradictoriu cu pârâta SC E.F. SA cu sediul în România, sat P., comuna D.,

județul Bihor și în consecință a încuviințat recunoașterea cu efecte depline pe

teritoriul României a hotărârii arbitrale din 24 aprilie 2009 a Curții de

Arbitraj International a Camerei Federale de Comerț din Austria și executarea

silită a acestei hotărâri arbitrale; a fost admisă în parte cererea de cheltuieli

de judecată formulată de reclamantă în sensul obligării pârâtei la plata către

reclamantă a sumei de 80.000 RON.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut din examinarea actelor dosarului, a susținerilor

și apărărilor formulate de părți următoarele:

Prin hotărârea

arbitrală definitivă din 24 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Arbitraj Internațional

a Camerei Federale de Comerț din Austria la data de 24 aprilie 2009, Tribunalul

Arbitral a constatat denunțarea legală de către reclamantă a contractului de vânzare-cumpărare

încheiat cu SC T.G.I.E. SRL în calitate de cumpărător, înregistrat din 3

februarie 2006 (denumit „Contractul inițial”), a stabilit, potrivit înțelegerii

părților, prețul mărfii din contractul de vânzare-cumpărare din data de 4 din 5

octombrie 2007 (denumit „Noul contract de vânzare-cumpărare”) și a dispus obligarea

pârâtei SC E.F. SA, la plata către reclamantă a sumei de 1.643.925,50 euro pentru

butoaiele livrate în baza Noului Contract din 4 din 5 octombrie 2007; obligarea

pârâtei la plata unei dobânzi cu 8 puncte procentuale mai mare decât rata de bază

a dobânzii stabilite de Banca C.E., pentru suma de 1.439.175 euro începând cu 7

august 2008, iar pentru suma de 204.750,50 euro începând cu data comunicării hotărârii

arbitrale; deasemeni a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei totale

228.687,70 euro cu titlu de despăgubi pentru încălcarea obligațiilor contractuale;

celelalte pretenții formulate de părți fiind respinse.

Reține tribunalul

că sesizarea Curții de Arbitraj a fost făcută de SC T.G.I.E. SRL, iar la data de

2 martie 2006, reclamanta SC P. SA a primit o solicitare din partea acestei societăți

pentru a consimți la cesionarea contractului către SC E.F. SA, reclamanta fiind

de acord cu această cesiune, astfel că SC E.F. SA a dobândit calitatea de cumpărător

în temeiul contractului inițial și de parte în litigiu arbitral.

Cu privire la

temeiul legal al cererii de recunoaștere și executare a hotărârii arbitrale străine

pe teritoriul României, tribunalul reține prevederile art. 370

1

și art.

370

2

C. proc. civ. respectiv art. 167-art. 172; art. 173-art. 177 din

Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat

precum și Convenția de la New York din 1958 care a devenit parte din dreptul intern

fiind ratificată prin Decretul nr. 186/1961.

Examinând îndeplinirea

condițiilor prevăzute de dispozițiile legale incidente, tribunalul constată că hotărârea

arbitrală a cărei recunoaștere se solicită, este definitivă potrivit legii statului

unde a fost pronunțată, părțile stabilind pentru guvernarea procedurii arbitrale

regulile de arbitraj ale Curții de Arbitraj Internațional de la Viena, potrivit

cărora hotărârile arbitrale emise în faza finalizării procedurii arbitrale sunt

definitive și executorii.

În ce privește

competența Tribunalului Arbitral de a soluționa cauza, instanța reține că Tribunalul

Arbitral a fost investit de pârâtă cu soluționarea litigiului.

Referitor la condiția

reciprocității tribunalul constată că atât România cât și Austria sunt semnatare

ale Convenției de la New York privind recunoașterea și executarea hotărârilor arbitrale

străine.

Apărările pârâtei

cu privire la încălcarea ordinii publice de drept internațional privat au fost apreciate

de prima instanță ca neîntemeiate cu motivarea că aspectele invocate de pârâtă vizează

chestiuni de drept procesual intern și nu au legătură cu conținutul concret al noțiunii

de ordine publică de drept internațional privat român și condițiile din art. 168

alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 105/1992.

nr. 58/C din 27 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a ll-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel pârâta SC E.F. SA și SC T.G.I.E. SRL în calitate de intervenientă

accesorie în interesul pârâtei a cărei cerere de intervenție a fost respinsă ca

inadmisibilă de Tribunalul Bihor prin încheierea dată în ședința publică din 29

noiembrie 2011.

Pârâta a susținut,

în esență, prin motivele de apel că prima instanță a soluționat cauza fără a intra

în cercetarea fondului, în sensul că nu a analizat apărările părții referitoare

la faptul că hotărârea arbitrală a fost produsul unei fraude comise în procedura

din străinătate între reclamantă și societatea pârâtă nefiind încheiat un contract

care să conțină o clauză compromisorie de atribuire a competenței în favoarea Curții

de Arbitraj de la Viena.

Totodată pârâta

critică motivarea primei instanțe cu privire la nerespectarea ordinii publice de

drept internațional privat român.

Intervenientă

accesorie a criticat ca nelegală soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii

sale în condițiile în care în temeiul cesiunii contractului către SC E.F. SA, s-a

obligat să garanteze derularea corectă a acestui contract.

Totodată invocă

încălcări ale dispozițiilor legale care reglementează soluționarea cererii de reexaminare

a taxei de timbru datorate.

Prin decizia

nr. 58/C/2012 Curtea de Apel Oradea a respins ca nefondate apelurile declarate de

pârâta SC E.F. SA și de intervenientă SC T.G.I.E. SRL.

Răspunzând criticilor

formulate prin cererile de apel, instanța de control judiciar constată că tribunalul

a soluționat cauza pe fond, prin analizarea tuturor condițiilor de admisibilitate,

motivul de desființare a hotărârii în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ. negăsindu-și

incidența în cauză.

Cu privire la

competența tribunalului arbitral de a soluționa litigiul, instanța constată că pârâta

apelantă SC E.F. SA a inițiat procedura de arbitraj Curții de Arbitraj din Viena

invocând clauza compromisorie din contractul de vânzare-cumpărare inițial încheiat

la 3 februarie 2006, în care a devenit parte urmare cesiunii încheiate cu SC

T.G.I.E. SRL cumpărătoarea inițială.

Din sentința arbitrală

provizorie, instanța reține că în cadrul procedurii arbitrale, părțile și Tribunalul

Arbitral au convenit bifurcarea procedurii, și au încheiat la 4 din 5 octombrie

2007 un nou contract de vânzare-cumpărare cu privire la livrarea cantității restante

de butoaie keg, fiind de acord ca Tribunalul Arbitral investit va avea competența

de a stabili prețul ce urmează a fi plătit pentru butoaiele keg din noul contract

de vânzare-cumpărare.

Ca atare, instanța

constată că, competența Tribunalului Arbitral de a soluționa disputele dintre părți

în temeiul Noului Contract de Achiziție este dată de clauza compromisorie, din acest

contract care se interpretează potrivit legii contractului, legea austriacă, pe

larg și în principiu, după ce s-a stabilit că părțile au dorit să supună disputa

lor arbitrajului.

Critica privind

încălcarea ordinii publice de drept internațional privat român argumentată de pârâta

apelantă în sensul încălcării de către Tribunalul Arbitral a principiului disponibilității

și al egalității părților a fost înlăturată cu motivarea că atât contractul inițial

cât și noul contract cuprind o clauză compromisorie, pârâta apelantă fiind cea care

a sesizat arbitrajul, iar argumentele privind încălcarea principiului egalității

vizează aspecte de temeinicie a hotărârii arbitrale care nu pot face obiect de examinare

în cadrul procedurii de recunoaștere a hotărârilor străine.

Referitor la excepția

de prematuritate a cererii de exequatur, excepție respinsă de prima instanță, curtea

de apel constată că dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ. nu au incidență

în cauza de față, litigiul fiind deja soluționat pe fond prin hotărârea arbitrală.

Totodată instanța

constată că în cauză s-a depus de către reclamanta intimată hotărârea arbitrală

în original și în traducere legalizată, hotărârea care poartă mențiunea definitivă

și executorie, precum și cele două contracte care conțin clauza de arbitraj, fiind

îndeplinite cerințele impuse de art. 167-art. 172 C. proc. civ. pentru recunoașterea

și executarea hotărârii arbitrale străine.

În ceea ce privește

apelul declarat de intervenienta SC T.G.I.E. SRL, instanța reține că aceasta a formulat

la data de 15 noiembrie 2011 o cerere de intervenție accesorie în interesul pârâtei

prin care a solicitat respingerea cererii de exequatur formulată de reclamantă.

Primind intervenția,

prima instanță a dispus citarea intervenientei cu mențiunea de a achita taxa de

timbru datorată în sumă de 10 RON și 0,30 RON timbru judiciar pentru termenul din

29 noiembrie 2011, dovada de îndeplinire a procedurii de citare cu această parte

fiind îndeplinită la 23 noiembrie 2011 procesul-verbal purtând semnătura și ștampila

societății.

La termenul din

29 noiembrie 2011 tribunalul constatând că cererea de intervenție este legal timbrată,

a luat-o în examinare și prin încheierea de la acea dată a respins-o ca inadmisibilă

apreciind că intervenienta accesorie nu justifică un interes în sensul art. 53 C.

proc. civ. pentru formularea intervenției.

Critica intervenientei

în sensul că la 29 noiembrie 2011 a formulat o cerere de reexaminare a taxei de

timbru prin care a solicitat să se constate că nu datorează taxa de timbru, iar

în subsidiar să se dispună reducerea sa de la 10 RON la 4 RON, cerere care nu a

fost soluționată prin trimiterea la completul cu numărul următor, a fost apreciată

de instanța de apel ca nefondată cu motivarea că această cerere de reexaminare nu

se regăsea la dosar în momentul în care instanța de fond constatase achitată taxa

de timbru și se pronunțase și asupra admiterii ei în principiu.

Reține instanța

totodată că deși dovada achitării taxei de timbru a fost depusă de reprezentantul

reclamantei, așa cum se menționează în încheierea de ședință din acea dată, această

împrejurare, nu a cauzat intervenientei nicio vătămare, ci, dimpotrivă s-a urmărit

de către reclamantă soluționarea cauzei care se afla deja de doi ani pe rolul primei

instanțe și evitarea tergiversării acesteia.

de recurs.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, în termen legal, pârâta SC E.F. SA și intervenienta

accesorie SC T.G.I.E. SRL.

3.1. Recurenta

pârâtă și-a întemeiat motivele de recurs pe ipoteza reglementată de art. 304

pct. 9 și art. 304 pct. 7 C. proc. civ., vizând aplicarea greșită a dispozițiilor

legale incidente și nemotivarea deciziei atacate.

În argumentarea

criticilor formulate, recurenta a susținut, în sinteză, următoarele:

Subsumat motivului

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta consideră că instanța de apel

a aplicat greșit dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ. relative la parcurgerea

procedurii prealabile obligatorii deoarece cererea de exequatur urmează regulile

dreptului comun, prevăzute în general pentru soluționarea oricărui litigiu comercial

evaluabil în bani, cererea privind recunoașterea hotărârii arbitrale fiind în fapt

o acțiune în constatare cu obiect patrimonial.

Sub un al doilea

aspect recurenta critică aplicarea greșită a dispozițiilor art. 297 alin. (1) C.

proc. civ. care obligau instanța de apel să desființeze sentința fondului cu trimiterea

cauzei spre rejudecare, întrucât prima instanță a soluționat cauza fără a intra

în cercetarea fondului. Susține recurenta că instanța de apel a analizat selectiv

și trunchiat argumentele sale referitoare la faptul că hotărârea arbitrală a fost

produsul unei fraude comise în procedura din străinătate.

În același sens,

susține recurenta, că motivarea instanței de fond cu privire la nerespectarea ordinii

publice de drept internațional privat este incorectă, cele două principii încălcate

în mod flagrant în cadrul procedurii arbitrale, principiul disponibilității și al

egalității părților, impuneau înlăturarea aplicării legii străine.

Potrivit recurentei

considerentele instanței de apel cu privire la încălcarea ordinii publice de drept

internațional privat român sunt imposibil de înțeles.

Cu privire la

aplicarea greșită a dispozițiilor referitoare la recunoașterea hotărârilor arbitrale

străine, recurenta arată că instanța de apel a făcut o analiză ambiguă a dispozițiilor

legale omițând să facă distincția între condițiile a căror neîndeplinire duce la

inadmisibilitatea cererii și condițiile propriu-zise de recunoaștere.

Potrivit recurentei

cererea reclamantei nu îndeplinește condițiile de admisibilitate referitoare la

dovada caracterului definitiv al hotărârii arbitrale precum și dovada caracterului

executoriu, eliberată de instanța care a pronunțat-o.

Sub aspectul condițiilor

propriu-zise ale recunoașterii impuse de art. 167-art. 174 din Legea nr. 105/1992

și art. 4 din Convenția de la New York, recurenta susține că nu au fost analizate

distinct, iar în ce privește necompetența instanței arbitrale condiția nu era îndeplinită

sub cel puțin două aspecte determinate de faptul că între reclamantă și pârâta SC

P. SA nu a fost încheiat un contract care să conțină o clauză compromisorie de atribuire

a competenței Curții de Arbitraj de la Viena, iar sub al doilea aspect curtea de

arbitraj s-a declarat competentă în baza art. 14 din contractul inițial, deși sentința

arbitrală se referă la neîndeplinirea condițiilor din noul contract încheiat la

4 din 5 octombrie 2007 depășindu-și astfel competența cu care a fost investită inițial,

și procedând la judecarea cererii reconvenționale formulată de SC P. SA.

Cu privire la

încuviințarea executării hotărârii arbitrale recurenta susține că cererea de încuviințare

nu poate fi admisă odată cu recunoașterea atâta timp cât sentința de recunoaștere

nu a intrat în puterea lucrului judecat.

În dezvoltarea

motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta

arată că instanța de apel pe lângă faptul că nu a analizat în mod corespunzător

argumentele referitoare la nemotivarea sentinței fondului, decizia pronunțată este

insuficient motivată și plină de contradicții, respectiv nu a analizat motivul de

apel de la pct. 2-pct. 4 referitor la neîndeplinirea condițiilor impuse de lege

pentru a fi recunoscută și executată hotărârea arbitrală precum și motivul de apel

de la pct. 1.2 din cererea de apel referitor la anularea sentinței fondului în temeiul

art. 261 alin. (1) pct. 5, încălcându-și obligația legală de a demonstra în scris

motivele care susțin soluția adoptată.

Pentru aceste

motive recurenta pârâtă a solicitat modificarea în tot a deciziei atacate în sensul

respingerii cererii formulate de reclamantă.

3.2. Recurenta

intervenientă a invocat prin memoriu de recurs două motive de nelegalitate întemeiate

pe ipoteza reglementată de art. 304 pct. 5 și art. 304 pct. 9 C. proc. civ. solicitând

modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului și pe cale de consecință,

desființarea sentinței fondului cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe,

iar în subsidiar anularea deciziei atacate în temeiul art. 261 alin. (1) pct. 5

C. proc. civ.

Potrivit recurentei,

instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității

de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. apreciind în mod nelegal că cererea de reexaminare

a taxei de timbru depusă la fond era tardivă, fără să cerceteze în mod concret acest

aspect, în condițiile în care prima instanță nu a pus în discuție această cerere.

Susține recurenta

că instanța nu s-a pronunțat asupra apelului său, considerând că cererea sa depinde

de soluția ce urmează a se pronunța asupra cererii de chemare în judecată.

Din perspectiva

motivului de nelegalitate vizând aplicarea greșită a legii, recurenta intervenientă

arată că prima instanță a respins cererea sa de intervenție ca inadmisibilă, lăsând-o

astfel nesoluționată pe fond, soluție menținută în apel.

Ca primă instanță

a greșit, lăsând în nelucrare cererea de reexaminare a taxei de timbru, deși era

obligată să o transmită completului imediat următor pentru soluționare, și în egală

măsură în mod nelegal a primit taxa de timbru aferentă cererii sale de intervenție

de la o persoană care nu avea calitatea de reprezentant al său, nelegalități care

nu au fost sancționate de instanța de apel care prin decizia pronunțată a păstrat

soluția primei instanțe de respingere ca inadmisibilă a intervenției.

Intimata-reclamantă

SC P. SA a formulat întâmpinare la recursurile declarate de pârâtă și intervenientă

împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel prin care a solicitat respingerea

recursurilor ca nefondate. În esență intimata a arătat că prin recursul promovat

de pârâtă sunt reluate motivele de apel fără să se aducă o critică substanțială

de nelegalitate deciziei atacate.

Referitor la recursul

intervenientei intimata arată că cererea de intervenție a primit o soluție pe fondul

ei, în sensul că intervenienta nu a justificat un interes personal legitim și născut

care să susțină o asemenea cerere.

Curte verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de

criticile formulate, constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele

ce urmează.

4.1. Cu privire

la recursul promovat de recurenta pârâtă SC E.F. SA.

Procedura prealabilă

prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ. în procesele și cererile în materie

comercială evaluabile în bani nu este incidență în materia recunoașterii și încuviințării

hotărârilor arbitrale străine așa cum în mod corect a statuat instanța de apel.

Obiectul prezentei

cereri de exequatur îl constituie recunoașterea efectelor extrateritoriale ale hotărârii

arbitrale străine, efecte al căror conținut este dat de dispozițiile art. 370

1

,

art. 370

2

și art. 370

3

C. proc. civ. cuprinse în Cartea a

IV-a, Capitolul XI respectiv puterea lucrului judecat, forța executorie și forța

probantă.

Prin urmare, cererea

de exequatur ale cărei caracteristici sunt prevăzute expres de dispozițiile legale

susmenționate, nu poate fi asimilată unei acțiuni în constatarea unor drepturi patrimoniale

întemeiată pe art. 111 C. proc. civ. așa cum susține recurenta invocând argumente

străine de calificarea juridică a acestei proceduri în temeiul căreia hotărârile

străine își afirmă puterea de lucru judecat, forța probantă și forța executorie

în România.

4.2. Critica întemeiată

pe necercetarea fondului de către prima instanță și pe cale de consecință aplicarea

de către instanța de apel a dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în sensul

desființării sentinței și trimiterii spre rejudecare, se vădește nefondată.

Un examen obiectiv

al sentinței fondului relevă faptul că prima instanță a analizat fondul cauzei din

perspectiva dispozițiilor legale incidente examinând în mod complet apărările formulate

de pârâtă circumscrise neîndeplinirii condițiilor prevăzute în art. 167-art. 174

din Legea nr. 105/1992 referitoare la necompetența Tribunalului arbitral și încălcarea

ordinii publice de drept internațional privat.

Concluzia instanței

de apel cu privire la acest motiv de critică a sentinței fondului este corectă,

dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. cuprinse în Titlul IV, Apelul, Capitolul

II referitor la judecarea apelului, devin incidente numai în cazul în care se constată

că prima instanță, în mod greșit, a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea

fondului, ipoteză care nu este confirmată de soluția pronunțată de prima instanță

și considerentele pe care se sprijină, după cum nu este confirmată nici omisiunea

de a analiza toate argumentele invocate de pârâtă.

Totodată

Înalta Curte constată că instanța de apel din perspectiva caracterului devolutiv

al acestei căi, respectând întru-totul dispozițiile art. 295 (1) C. proc. civ. reexaminează

apărările pârâtei, reiterate prin cererea de apel, referitoare la existența unei

fraude în procedura arbitrală și nerespectarea ordinii de drept internațional privat,

prin încălcarea de instanța arbitrală a principiului disponibilității și egalității

părților, argumentele instanței în sensul respingerii acestor apărări, ca nefondate,

fiind pertinente.

4.3. Cu privire

la aceste critici ale recurentei Înalta Curte notează că dispozițiile art. 168

alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 105/1992 care reglementează refuzul recunoașterii

în cazul în care „hotărârea este rezultatul unei fraude comise în procedura urmată

în străinătate”, se regăsesc și în Convenția de la New York care în art. V.1 se

referă la neinformarea părții despre desemnarea arbitrilor sau procedura de arbitraj,

respectiv violarea principiului contradictorialității. Or, recurenta invocă nesemnarea

contractului inițial și faptul că acesta a fost încheiat cu SC T.G.I.E. SRL, motiv

care nu se poate încadra în fraude procedurale la care se referă dispozițiile legale

sus menționate, recurenta a devenit parte în contractul inițial urmare cesiunii

contractului de către cumpărătoarea inițială SC T.G.I.E. SRL, cesiune prin care

și-a însușit clauzele contractului, inclusiv clauza compromisorie în temeiul căreia

a sesizat Tribunalul arbitral cu cererea de arbitrare din data de 19 ianuarie 2007.

4.4. În ceea ce

privește încălcarea ordinii publice de drept internațional privat român ca refuz

de recunoaștere și executare a unei hotărâri arbitrale străine, reglementate în

Convenția de la New York în art. V.2.b, iar în sistemul Legii nr. 105/1992 în

art. 168 alin. (2), art. 174 și art. 181, Înalta Curte notează că aprecierea compatibilității

sentinței arbitrale străine cu ordinea publică de drept internațional român trebuie

efectuată în concret în raport de circumstanțele cauzei.

În dreptul român,

în materia procedurii arbitrale art. 358 C. proc. civ. instituie obligativitatea

asigurării pentru părți a egalității de tratament, a dreptului la apărare și a principiului

contradictorialității sub sancțiunea nulității.

Respectarea acestor

principii alături de cel al disponibilității care semnifică dreptul părților de

a stabili cadrul procesual și de a uza de căile de atac este confirmată de modul

cum s-au derulat procedurile în fața Tribunalului arbitral sesizat de către recurenta-pârâtă

care a participat la desemnarea arbitrilor și derularea întregii proceduri arbitrale

pe cele două stagii, respectarea întrutotul a principiului contradictorialității

în cauză constituind și mijlocul prin care se realizează și afirmă egalitatea de

tratament și dreptul la apărare.

Din conținutul

sentinței arbitrale provizorii reiese că părțile și Tribunalul arbitral au convenit

asupra bifurcării procedurii, și că părțile au fost de acord să încheie la 4

din 5 octombrie 2007 un nou contract de achiziții cu privire la livrarea cantității

restante de butoaie, urmând ca Tribunalul arbitral deja investit să stabilească

prețul ce urmează a fi plătit pentru butoaiele din acest nou contract.

Așa fiind, nu

se poate reține încălcarea principiului disponibilității, Tribunalul arbitrai pronunțând

o hotărâre în temeiul ambelor contracte consimțite de ambele părți și în limita

investirii acestuia.

Cu privire la

încălcarea principiului egalității părților argumentul recurentei referitor la culpa

ambelor părți reținută de Tribunalul arbitral care însă nu s-a concretizat și în

obligarea pârâtei arbitrale (SC P. SA) la plata de penalități, vizează aspecte de

temeinicie a hotărârii și nu de egalitate de tratament sub aspectul drepturilor

procesuale ale părților.

4.5. Referitor

la ultima critică de nelegalitate subsumată motivului reglementat de art. 304

pct. 9 C. proc. civ. vizând neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii

de exequatur Înalta Curte constată următoarele:

Convenția de la

New York care în art. V enunța condițiile de fond cerute pentru recunoașterea și

executarea hotărârilor arbitrale străine instituie o prezumție de regularitate a

hotărârilor arbitrale străine răsturnând sarcina probei, în sensul că va reveni

pârâtului din cererea de exequator sarcina de a demonstra existența unui impediment

care lipsește hotărârea străină de producerea efectelor extrateritoriale.

În cauză recurenta

susține că nu s-a făcut dovada caracterului definitiv și executoriu al hotărârii

străine așa cum prevăd și dispozițiile art. 171 din Legea nr. 105/1992.

Or, așa cum corect

a reținut și instanța de apel caracterul definitiv și executoriu al hotărârii arbitrale

rezultă din însăși conținutul hotărârii care poartă mențiunea „definitivă și executorie”

în temeiul art. 606 alin. (6) C. proc. civ. austriac.

În același sens,

în art. 14 din Contractul inițial și art. 7.1 din Noul contract s-a prevăzut expres

că „sentința pronunțată de Tribunalul arbitral va fi definitivă și obligatorie pentru

vânzător și cumpărător, iar potrivit art. 27 alin. (8) din Regulamentul de arbitraj

al Curții de arbitraj de la Viena la care părțile au subscris, ele se obligă să

execute hotărârea.

Așa fiind revenea

recurentei pârâte să facă dovada contrară caracterului definitiv și executoriu al

hotărârii arbitrale, respectiv a neîndeplinirii acestei condiții intrinseci ale

arbitrajului străin de natură să paralizeze cererea.

În ceea ce privește

condiția intrinsecă referitoare la competența Tribunalului arbitral Curtea a statuat

deja prin considerentele anterioare, existența unei clauze compromisorii ce atribuie

competența de soluționare Curții de Arbitraj de la Viena în contractul inițial ce

a fost cesionat de recurentă de la SC T.G.I.E. SRL, clauză în temeiul căreia a inițiat

litigiul arbitral.

În sfârșit, prin

Noul Contract de achiziție din data de 4 din 5 octombrie 2007 părțile au stabilit

în art. 9.9 competența Tribunalului arbitral din arbitrajul în curs să soluționeze

litigiul respectiv orice alte aspecte legate de executarea, rezilierea și interpretarea

noului contract, așa încât susținerile recurentei cu privire la necompetența Tribunalului

arbitral sunt nefondate.

Sub aspectul nemotivării,

argumentele recurentei sunt lipsite de substanță în condițiile în care instanța

de apel examinează în mod exhaustiv atât circumstanțele de fapt care au dus la apariția

litigiului arbitral, cât și modul de derulare al procedurii arbitrale din perspectiva

impedimentelor la exequatur, răspunzând punctual tuturor criticilor formulate cu

argumente concrete care exprimă raționamentul interior al instanței în adoptarea

soluției pronunțate.

Cu privire la

recursul declarat de intervenienta accesorie SC T.G.I.E. SRL Înalta Curte notează

cu titlu preliminar că intervenienta a formulat în fața primei instanțe o cerere

de intervenție accesorie în sprijinul pârâtei SC E.F. SA.

Prin încheierea

din 29 noiembrie 2011 tribunalul a pus în discuția părților potrivit art. 52 alin.

(2) C. proc. civ. admisibilitatea în principiu a cererii de intervenție și apreciind

că intervenientul nu justifică un interes personal în promovarea cererii a dispus

respingerea ei ca inadmisibilă, soluție menținută de instanța de apel

O primă concluzie

pe care o impune analiza dispozițiilor referitoare la formularea și soluționarea

intervenției accesorii cuprinse în C. proc. civ. art. 51-art. 52, este aceea că

terțul a cărui cerere de intervenție accesorie nu a fost admisă în principiu nu

poate formula critici împotriva încheierii de respingere a cererii decât referitoare

la soluția dată cererii sale și nu critici care să vizeze soluția dată în cererea

principală.

Or sub aspectul

interesului personal în promovarea intervenției recurente face simple afirmații

nesusținute de vreun înscris.

Actele dosarului

relevă că între pârâta din cauză și intervenienta a avut loc o cesiune a contractului

inițial prin care pârâta a preluat toate drepturile și obligațiunile sale, iar angajarea

răspunderii pârâtei în temeiul hotărârii arbitrale a cărei recunoaștere se solicită

prin acțiune a avut în vedere neexecutarea obligațiilor contractuale de către pârâtă,

aspecte care nu justifică interesul personal al intervenientei în promovarea cererii

de intervenție accesorie.

Referitor la cererea

de reexaminare a taxei de timbru formulată de intervenientă în fața primei instanțe,

criticile recurentei interveniente sunt neavenite, deoarece cererea de intervenție

nu a fost anulată ca netimbrată ci respinsă ca inadmisibilă, la data examinării

ei era depusă taxa de timbru datorate de 10 RON.

Împrejurarea că

această taxă a fost depusă în contul intervenientei de către reclamanta din cauză

pentru a evita tergiversarea judecății, nu este de natură să-i producă vreo vătămare

intervenientei a cărei cerere a fost astfel analizată sub aspectul admisibilității

în principiu.

Distinct de acestea,

intervenientă nu contestă consemnările din încheierea de ședință din 29 noiembrie

2011 care atestă că la data examinării admiterii în principiu a cererii de intervenție

accesorie, nu se afla la dosarul cauzei cererea de reexaminare a taxei de timbru,

cerere care poartă numai ștampila serviciului registratură cu data de 29 noiembrie

2011 fără menționarea orei depunerii, având în vedere că data de 29 noiembrie 2011

era data termenului de judecată, și fără să cuprindă rezoluția de primire la dosar

sub semnătura completului de judecată.

Intervenienta,

nu a solicitat, pentru rațiuni care ne scapă, verificări în ce privește circuitul

acestei cereri, așa încât nu poate imputa cu temei primei instanțe încălcarea dispozițiilor

legale cu privire la cererea de reexaminare.

Aprecierile instanței

de apel cu privire la tardivitatea cererii de reexaminare sunt neavenite în condițiile

în care cererea de reexaminare chiar introdusă în termen și nesoluționată nu a avut

nicio consecință pe aspectul obligației de a timbra, obligație pe care instanța

a constatat-o îndeplinită.

Așa fiind, pentru

rațiunile mai sus înfățișate Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. va respinge ca nefondate recursurile declarate de cele două recurente, constatând

că decizia atacată nu este susceptibilă de critică pe aspectele de nelegalitate

invocate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de pârâta SC E.F. SA P. și de intervenientă SC T.G.I.E.

SRL Oradea împotriva deciziei civile nr. 58/C/2012-a din 27 iunie 2012 pronunțată

de Curtea de Apel Oradea, secția a ll-a civilă și de contencios administrativ și

fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 11 iunie 2013.