ÎCCJ, decizie (scj.ro #153781)

Cerere de intervenție accesorie. Condiții de admisibilitate. Cerința justificării unui interes propriu

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Acțiunea civilă. Participanții la procesul civil. Intervenția

Index alfabetic : intervenție accesorie

interes

folos practic

C.proc.civ., art. 32, art. 33, art. 61

Dispozițiile art. 61 – 64 C.proc.civ. se întregesc cu celelalte condiții de exercițiu ale acțiunii civile în măsura în care nu contravin instituției intervenției voluntare astfel cum este reglementată distinct prin normele procedurale menționate.

Astfel, dispozițiile art. 32 C.proc.civ., care prevăd condițiile de exercitare a acțiunii civile, instituie obligația ca autorul acesteia să justifice un interes, printre celelalte cerințe impuse pentru formularea și susținerea unei cereri în fața instanțelor civile. În completarea acestor prevederi legale, art. 33 C.proc.civ. impune ca „interesul să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Cu toate acestea, chiar dacă interesul nu este născut și actual, se poate formula  o cerere  cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv amenințat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente  și care nu s-ar putea repara”. Prin urmare, condiția determinării interesului vizează stabilirea folosului practic ce poate fi realizat de parte în concret în eventualitatea admiterii formei procedurale exercitate, fiind echivalentă cu cerința existenței interesului însuși.

Secția I civilă, decizia nr.52 din 17 ianuarie 2019

Prin sentința civilă nr.747 din data de 31.05.2017, Tribunalul București, Secția a III-a civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

A constatat caracterul politic al condamnării lui B. la pedeapsa închisorii de 8 ani temniță grea și la

pedeapsa de 3 ani detenție riguroasă, în baza Deciziunii Criminale nr.27 din 06.02.1948 a Curții de Apel București, pronunțată în dosar nr. x/1947, definitivă prin respingerea recursului prin Deciziunea nr.1510 din 07.08.1948 a Curții Supreme de Justiție, Secția Penală, pronunțată în dosar nr.214/1948.

Împotriva  hotărârii instanței de fond a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice înregistrat pe rolul Curții de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la 8.10.2018.

La data de 27.11.2017, Institutul Național C. a depus la dosar cerere de intervenție accesorie în

interesul apelantului-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice București, solicitând admiterea în principiu a cererii de intervenție, admiterea apelului declarat de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice București împotriva sentinței civile nr. 747 din 31.05.2017, pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a civilă, în soluționarea cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/3/2016 și obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 24.05.2018, Institutul D. a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul intimatei-reclamante.

Prin încheierea de ședință din data de 3.10.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au fost respinse, ca inadmisibile, cererile de intervenție accesorie formulate de Institutul Național C., Institutul D. și  de Asociația E.

Împotriva acestei încheieri au declarat recurs reclamanta, Institutul D. și respectiv Institutul Național C.

Astfel, reclamanta a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii civile din 03.10.2018, cu consecința admiterii cererii de intervenție accesorie formulate de Institutul D.; retrimiterea cauzei către instanța de recurs pentru continuarea judecații.

Constatând că reclamanta invocă și dezvoltă aceleași motive de recurs ca cele expuse de Institutul D., întemeiate pe dispozițiilor prevăzute de art. 488 pct. pct. 8 C.proc.civ., "...hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material" cu referire la dispozițiile art. 61 C.pr.civ., Înalta Curte urmează a reține că  motivele de nelegalitate invocate prin cererile de recurs formulate de părțile sus enunțate vizează  următoarele aspecte:

Se  învederează că în contextul în care, intervenientul accesoriu trebuie să aibă un interes propriu în a lua parte la rezolvarea litigiului și a sprijini una dintre părți în câștigarea procesului, în cazul de față, cererea de intervenție accesorie era admisibilă, întrucât interesul afirmat de către intervenientul accesoriu Institutul D., există și îndeplinește cerințele impuse de lege având un caracter legitim, urmărind afirmarea sau realizarea unui drept subiectiv recunoscut de lege sau a unui interes ocrotit de lege.

Astfel, cu privire la interesul Institutului D. de a susține pretențiile reclamantei, se  învederează  că trebuie avute în vedere mai multe elemente faptice și juridice, care se materializează în tot atâtea argumente în susținerea acestui interes.

În acest sens se arată că Institutul D., înființat prin H.G. nr. 1.372/2009, cu modificările și completările ulterioare, instituție publică cu personalitate juridică aflată în subordinea Guvernului României și în coordonarea Primului-ministru, are  ca scop sprijinirea constituirii unor mecanisme educaționale și de informare destinate să promoveze, la nivel public, național și internațional, memoria perioadei comuniste din istoria României și de încurajare a dezvoltării unei culturi a libertății, democrației și a statului de drept, prin omagierea victimelor dictaturii comuniste din România și analiza mecanismelor statului totalitar.

În aceeași ordine de idei, se susține că D. este singura instituție publică guvernamentală care are în competență investigarea abuzurilor comise în timpul regimul comunist și aducerea acestora la cunoștința publicului și/sau organelor de anchetă penală, sens în care se invocă  dispozițiile  art. 2 lit. e) din H.G. nr. 1.372/2009, potrivit cărora „Institutul are ca scopuri: ... investigarea științifică și identificarea crimelor, abuzurilor și încălcărilor drepturilor omului pe întreaga durată a regimului comunist în România, precum și sesizarea organelor în drept în acele cazuri în care sunt depistate situații de încălcare a legii", iar potrivit art. 4 alin. (1) lit.b) „pentru realizarea scopurilor prevăzute la art. 2, Institutul îndeplinește următoarele atribuții principale: ... b) adună date, documente și mărturii cu privire la toate acțiunile care au lezat drepturile și libertățile omului în anii regimului comunist și pe baza acestora sesizează organele de cercetare penală, indiferent de timpul și de circumstanțele în care acestea s-au petrecut”. În această schemă, D., instituție continuatoare a Institutului F. (înființat în 2006) și a Institutului G. (înființat în 2003) reprezintă principala instituție tranzițională existentă în România post-decembristă.

Având în vedere cele expuse, reclamanta precum și Institutul D., solicită admiterea recursului declarat împotriva încheierii din 3.10.2018.

Prin recursul declarat de Institutul Național C.

,

se solicită anularea încheierii  recurate  pentru  următoarele aspecte de nelegalitate prin prisma dispozițiilor art. 488  alin. (1) pct. 8 C.pr.civ.

Astfel, recurentul Institutul Național C., prin raportare la dispozițiile art. 61 alin. (1) și (3) C.pr.civ., susține că în cauză sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admitere în principiu a cererii de intervenție accesorie, respectiv că justifică un interes pentru a dobândi calitatea procesuală de intervenient accesoriu, în raport de faptul că: prin sentința civilă nr. 747 din 31.05.2017, pronunțată de către Tribunalul București, Secția a IlI-a civilă, în soluționarea în primă instanță a cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/3/2016, a fost admisă în parte cererea reclamantei A., fiind constatat caracterul politic al condamnării lui B. la pedeapsa închisorii de 8 ani temniță grea și la pedeapsa de 3 ani detenție riguroasă, în baza Deciziunii Criminale nr. 27/1948 a Curții de Apel București; că prin hotărârea judecătorească pronunțată în 1948, B., fost membru în cadrul Consiliului de Miniștrii prezidat de către Ion Antonescu, cu funcția de subsecretar de stat la Ministerul Finanțelor, a fost condamnat pentru săvârșirea faptei prevăzute de art. 1 lit. a) din Legea nr. 312/1945 pentru urmărirea și sancționarea celor vinovați de dezastrul țării sau de crime de război, respectiv a fost încadrat în rândul persoanelor care „militând pentru hitlerism sau fascism și având răspunderea politică efectivă au permis intrarea armatelor germane pe teritoriul țării"; că măsurile dispuse prin actele normative elaborate și aprobate de către Consiliul de Miniștrii în intervalul ianuarie 1941 - august 1944 au vizat instituirea și promovarea în rândul populației de origine evreiască a unui regim de viață și de muncă represiv și inuman, răspunderea revenind tuturor membrilor Consiliului; că potrivit art. 3 din H.G. nr. 902/2005, Institutului Național C. are ca obiect de activitate identificarea, culegerea, arhivarea, cercetarea, publicarea documentelor și rezolvarea unor probleme științifice referitoare la Holocaust, elaborarea și implementarea de programe educaționale și culturale privind acest fenomen istoric;  că în acest sens, conform art. 4 lit. 1) din H.G. nr. 902/2005, Institutul inițiază acțiuni cu caracter cultural, științific, educațional și legal pentru protejarea memoriei victimelor Holocaustului.

Din perspectiva celor expuse, se susține că interesul vizează evitarea unei confuzii între caracterul politic al unei condamnări penale (așa cum este prevăzut acesta în cadrul Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și respectiv măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989) și condamnarea definitivă pentru contribuția unui membru al Guvernului Antonescu la situația dezastruoasă cauzată de participarea României, alături de Germania, la operațiunile militare din cel de-al doilea război mondial.

În aceeași idee se arată că demersul judiciar vizează exclusiv sprijinirea poziției procesuale a apelantului-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice București, motiv pentru care se susține că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de  art. 61 alin. (3) C.pr.civ.

Examinând încheierea recurată prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 488 alin.(1) pct.8 Cod procedură civilă, Înalta Curte constată  următoarele:

Prin încheierea de ședință din data de 3.10.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au fost respinse, ca inadmisibile, cererile de intervenție accesorie formulate de Institutul Național C., de Institutul D. și  de Asociația E.

În ceea ce privește recursul declarat de reclamantă împotriva încheierii enunțate, Înalta  Curte  apreciază că prealabil  analizării  lui  se impune a  se  reține  că potrivit dispozițiilor art. 64 alin. (4) C.pr.civ., „

Încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție poate fi atacată în termen de 5 zile, care curge de la pronunțare pentru partea prezentă, respectiv de la comunicare pentru partea lipsă”.

Noțiunea de „parte” din textul de lege citat mai sus, trebuie înțeleasă ca vizând persoana care a formulat cererea de intervenție principală sau accesorie, iar nu părțile inițiale ale dosarului.

Împrejurarea că, asemenea litigiului pendinte, reclamanta sau pârâtul în favoarea căruia s-a formulat cererea de intervenție are interes să exercite calea de atac împotriva încheierii prin care s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenție, pentru a obține ca terțul să participe la proces, nu este de natură să acopere condiția legitimării procesuale în exercitarea căii de atac.

Or, calitatea procesuală în calea de atac presupune existența unei identități între subiectul raportului juridic dedus judecății – cel care a formulat cererea de intervenție respinsă ca inadmisibilă – și cel care exercită calea de atac.

Dacă nu s-ar admite această opinie, și s-ar considera că numai părțile inițiale au legitimare procesuală activă în calea de atac, ar însemna că dacă s-ar respinge ca inadmisibilă cererea de intervenție principală, părțile inițiale să nu poată ataca niciodată încheierea, pentru că nu justifică interesul în exercitarea căii de atac.

Din perspectiva celor expuse, în condițiile în care reclamanta este partea în interesul căreia a intervenit Institutul D.,  precum și în condițiile în care  cererea de intervenție a fost respinsă ca inadmisibilă, constatând că în calea de atac calitatea procesuală (așa cum s-a arătat deja), presupune existența unei identități între subiectul raportului juridic dedus judecății (cel care a formulat cererea de intervenție) și cel  care exercită calea  de atac,  identitate ce în litigiul pendinte nu există, Înalta Curte urmează a respinge recursul  declarat de reclamantă, ca fiind formulat  de o persoană lipsită de calitate procesuală activă,  situație în care criticile invocate de aceasta prin cererea de recurs  nu se mai impun a fi analizate.

În ceea ce privește recursurile declarate de Institutul D. și de Institutul Național C., întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ., Înalta Curte reține că sunt nefondate din perspectiva următoarelor considerente:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ. casarea unor hotărâri se poate cere pentru motive de nelegalitate când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Incidența dispozițiilor legale enunțate a fost susținută  din perspectiva încălcării dispozițiilor  art. 61 C.pr.civ,  în ce privește soluția de respingere a cererilor de intervenție,  ca inadmisibile.

Față de critica  formulată, Înalta Curte  constată că potrivit  art. 61 alin. (1) și (3) C.proc.civ., normă specială ce reglementează intervenția voluntară „oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă între părțile originare”, „intervenția este accesorie când sprijină numai apărarea uneia dintre părți”.

Prin urmare, intervenientul accesoriu nu are o pretenție proprie, ci participarea lui la proces este efectul dorinței proprii de a susține una dintre părțile care se judecată, situație în care intervenientul accesoriu trebuie să justifice un interes propriu,  ce trebuie raportat la efectele pe care le-ar putea avea asupra drepturilor sale statuarea de către instanță cu privire la petitele cu care a fost investită.

Din acest punct de vedere, interesul intervenientului accesoriu este mai degrabă unul preventiv, prin formularea cererii de intervenție acesta urmărind prevenirea unui prejudiciu pe care l-ar putea suferi, direct sau indirect, dacă partea în favoarea cărei intervine nu ar avea câștig de cauză.

Dispozițiile art. 61 – 64 C.proc.civ. se întregesc cu celelalte condiții de exercițiu ale acțiunii civile în măsura în care nu contravin instituției intervenției voluntare astfel cum este reglementată distinct prin normele procedurale menționate.

În acest sens, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 32 C.proc.civ., care prevăd condițiile de exercitare a acțiunii civile, instituie obligația ca autorul acesteia să justifice un interes, printre celelalte cerințe impuse pentru formularea și susținerea unei cereri în fața instanțelor civile.

În completarea acestor prevederi legale, art. 33 C.proc.civ. impune ca „interesul să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Cu toate acestea, chiar dacă interesul nu este născut și actual, se poate formula  o cerere  cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv amenințat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente  și care nu s-ar putea repara”.

Prin urmare, condiția determinării interesului vizează stabilirea folosului practic ce poate fi realizat de parte în concret în eventualitatea admiterii formei procedurale exercitate, fiind echivalentă cu cerința existenței interesului însuși.

Din perspectiva dispozițiilor legale enunțate, Înalta Curte reține că în mod  legal și corect s-a reținut de către instanța de apel că ”

la momentul pronunțării asupra admisibilității în principiu a cererii de intervenție accesorie, instanța trebuie să aibă în vedere domeniul de aplicare al intervenției și interesul propriu al terțului în legătură cu modul de soluționare al acțiunii principale. Aceasta, deoarece, terțul care intervine nu este un simplu apărător al părții în favoarea căreia intervine, ci el are un interes propriu la judecata procesului respectiv, pentru că, prin aceasta, poate evita să fie acționat ulterior în judecată de partea pe care o sprijină”.

Cum obiectul litigiului pendinte este întemeiat pe dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora ”(1)

Persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. (3). Cererea poate fi introdusă și după decesul persoanei, de orice persoană fizică sau juridică interesată ori, din oficiu,de parchetul de pe lângă tribunalul în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată”,

Înalta Curte reține că dispozițiile legale speciale incidente în cauză nu conferă expres legitimare procesuală unei anumite persoane juridice pentru introducerea unei cereri de constatare a caracterului politic al condamnării unei persoane condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, și nici de apărare a intereselor persoanei care a formulat o astfel de cerere, sau ale statului, în situația în care instanța este învestită cu o cerere întemeiată pe dispozițiile acestei legi.

Prin urmare, în condițiile în care intervenientul accesoriu nu este un simplu apărător al uneia dintre părți, precum și în condițiile în care fiecare din instituțiile interveniente accesoriu din prezenta cauză, au formulat cererea în interesul părții reclamante, respectiv a părții pârâte, acestea  trebuie să justifice un interes propriu în a lua parte la rezolvarea prezentului litigiului având ca obiect cererea reclamantei A. privind constatarea caracterului politic al condamnărilor penale suferite de tatăl său, B., prin hotărâri judecătorești, cu înlăturarea tuturor consecințelor acestora.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul Institutul D., în interesul reclamantei, a fost întemeiată pe dispozițiile art. 2 lit. e) din H.G. nr. 1372/2009, din care rezultă obiectul de activitate, respectiv scopul pentru care a fost înființată această instituție, scop ce vizează investigarea științifică și identificarea crimelor, abuzurilor și încălcărilor drepturilor omului pe întreaga durată a regimului comunist în România, precum și sesizarea organelor în drept în acele cazuri în care sunt depistate situații de încălcare a legii.

De asemenea, în ceea ce privește cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul Institutul Național C., în favoarea apelantului-pârât, Înalta Curte constată că cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 3 din H.G. nr. 902/2005, potrivit cărora Institutul are ca obiect de activitate identificarea, culegerea, arhivarea, cercetarea, publicarea documentelor și rezolvarea unor probleme științifice referitoare la Holocaust, elaborarea și implementarea de programe educaționale și culturale privind acest fenomen istoric.

Or, în raport de  scopul/ obiectul de activitate  pentru care pentru care au fost înființate fiecare din cele două instituții ce au formulat cererea de intervenție accesorie  (scop ce rezultă fără posibilitate de echivoc din  H.G. nr. 902/2005, și respectiv din  H.G. nr. 1372/2009) și de obiectul dedus judecății ce este întemeiat pe dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, Înalta Curte constată că acesta nu legitimează (cum  legal a reținut de altfel și curtea de apel) interesul intervenienților în formularea cererilor de intervenție accesorie în litigiul pendinte, în condițiile în care interesul este legitim atunci când se urmărește afirmarea sau realizarea unui drept subiectiv recunoscut de lege, respectiv a unui interes ocrotit de lege, și potrivit scopului economic și social pentru care a fost recunoscut, ceea ce în litigiul  pendinte nu există.

Din perspectiva celor expuse, în condițiile în care în cauză nu sunt întrunite cumulativ condițiile de exercitare a cererii de intervenție accesorie  prevăzute de art. 61, art.63 coroborate cu dispozițiile art. 33 C.proc.civ., criticile legate de încălcarea  dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8  C.pr.civ. sunt nefondate, situație în care Înalta Curte în temeiul art. 496 alin.(1) C.pr.civ., a respins,  recursurile declarate de Institutul D. și de Institutul Național C. împotriva încheierii din data de 3.10.2018 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondate.