ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2473/2019

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2017, la data de 09.08.2017, revizuentul-pârât municipiul București a solicitat, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. și B. și cu expertul judiciar C., revizuirea Sentinței civile nr. 767/25.05.2010, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2009.

În motivarea cererii, revizuentul-pârât a arătat faptul că expertul judiciar C. a săvârșit infracțiunea de mărturie mincinoasă cu ocazia întocmirii raportului de expertiză tehnică judiciară în specialitatea topografie, administrat în cauză și avut în vedere la pronunțarea soluției din hotărârea judecătorească atacată; expertul judiciar a consemnat eronat faptul că numita D., cumpărător în temeiul Legii nr. 112/1995, ar ocupa abuziv o suprafață de 20 m.p. aferentă unei anexe gospodărești cu amprentă la sol de 15 m.p., care ar fi fost ilegal edificată; această concluzie a condus la pronunțarea unei soluții de restituire în natură a acelui teren în favoarea reclamanților, deși acesta era aferent locuinței vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1997, anexa constituind o bucătărie aparținând numitei D.; acest aspect rezultă din planșa 2A - plan de amplasare, anexă la contractul de vânzare-cumpărare, din planurile topografice scara 1:2000 din anii 1997 și 2009 și din documentația cadastrală aferentă imobilului numitei D.; prin încheierea penală din 12.05.2017, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București în Dosarul nr. x/2017, s-a schimbat temeiul de clasare pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă în cel vizând împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale. În drept, revizuentul-pârât a invocat dispozițiile art. 322 pct. 4 C. proc. civ. din 1865.

Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare la cererea de revizuire, prin care au solicitat, în principal, respingerea acesteia ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Numita D. a formulat cerere de intervenție voluntară accesorie în interesul revizuentului, arătând, în esență, că cererea de intervenție este admisibilă în revizuire, raportat la art. 51 C. proc. civ. din 1865, și că a dobândit partea de imobil disputată prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, motiv pentru care are interes în promovarea cererii, soluția ce se va pronunța răsfrângându-se direct și imediat în propriul patrimoniu; prin constatările sale, expertul judiciar i-a încălcat dreptul de proprietate, fiindu-i demolată construcția achiziționată și nesocotită limita de proprietate în privința terenului; în speță, au fost încălcate art. 7 alin. (1

1

) și alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și art. 7.3 din H.G. nr. 250/2007; expertul a atestat neadevărat că numita D. ar fi edificat, fără autorizație de construire, o anexă gospodărească lângă locuința cumpărată în temeiul Legii nr. 112/1995, aceasta fiind în realitate bucătăria cumpărată prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1997, pe care expertul l-a avut la dispoziție; construcția a existat din anul 1966, a fost individualizată în schița-plan la contract și a fost înscrisă în cartea funciară încă din anul 2006; după pronunțarea hotărârii atacate cu revizuire, oficiul de cadastru și publicitate imobiliară a sesizat o suprapunere între terenurile părților; însăși instanța penală a schimbat temeiul juridic al clasării pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă de către expert din cel vizând inexistența faptei în cel referitor la prescrierea răspunderii penale.

Expertul judiciar C. a formulat întâmpinare la cererea de revizuire, prin care a invocat excepția inadmisibilității acesteia, având în vedere faptul că nu s-a stabilit falsul expertizei sau vinovăția sa, precum și excepția lipsei calității sale procesuale pasive, raportat la art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Prin încheierea pronunțată în data de 03.10.2017, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins cererea de intervenție voluntară accesorie ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, faptul că cererea de intervenție voluntară accesorie nu este admisibilă în calea de atac a revizuirii, întrucât, deși intervenienta susține un interes propriu în apărarea uneia dintre părți, cadrul procesual existent la momentul pronunțării soluției nu poate fi modificat; art. 51 C. proc. civ. este de strictă interpretare și aplicare, vizând exclusiv calea de atac extraordinară a recursului.

În aceeași ședință de judecată, prima instanță a respins excepția inadmisibilității revizuirii și excepția lipsei calității procesuale pasive a expertului C., pentru argumentele cuprinse în încheierea de ședință de la acea dată.

Prin Sentința civilă nr. 1068/04.05.2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins cererea de revizuire, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că anexa de 15 m.p. este o construcție distinctă de bucătăria înstrăinată în temeiul Legii nr. 112/1995, aspect ce rezultă din probele administrate în cauză, precum și din Sentința civilă nr. 19497/10.11.2014, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, în Dosarul nr. x/2012; nu rezultă din probatoriu că expertul judiciar C. ar fi redat în cuprinsul raportului de expertiză aspecte neconforme cu realitatea ori că ar fi atestat o situație de fapt diferită de cea existentă la fața locului la momentul efectuării expertizei.

Împotriva sentinței civile și a încheierilor pronunțate în datele de 15.12.2017 și 20.04.2018, revizuentul municipiul București a declarat apel, ce a fost înregistrat, la data de 02.07.2018, pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2017.

În motivarea apelului său, apelantul-revizuent municipiul București a arătat că, în mod greșit, prima instanță, prin încheierea de ședință din data de 05.12.2017, a dispus administrarea unei probe cu expertiză topografică având aceleași obiective la care a răspuns și expertul C., în condițiile în care la fața locului nu mai există bucătăria înstrăinată către numita D.; încheierea de ședință din data de 20.04.2018 este nelegală prin prisma soluției de respingere a cererii revizuentului de amânare a cauzei pentru a formula obiecțiuni la raportul de expertiză topografică întocmit de expertul judiciar E., în condițiile în care acesta a fost depus la dosar cu încălcarea termenului prevăzut de art. 336 alin. (1) noul C. proc. civ., fiind aplicabil acest cod în temeiul art. 26 alin. (2); prima instanță nu s-a pronunțat asupra cererii revizuentului de repunere a cauzei pe rol; instanța, în Dosarul nr. x/2009, a avut în vedere Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1997, însă în mod denaturat astfel cum l-a prezentat expertul judiciar C.; Sentința civilă nr. 19497/10.11.2014, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, în Dosarul nr. x/2012, nu are autoritate de lucru judecat, din moment ce este ulterioară pronunțării hotărârii a cărei revizuire se cere, iar municipiul București nu a fost parte în acel proces; O.C.P.I. a semnalat suprapunerea de terenuri; motivul clasării l-a constituit o cauză de înlăturare a răspunderii penale, iar nu una de înlăturare a caracterului penal al faptei; fapta unui expert de a transforma printr-un desen două corpuri de clădire separate într-un singur corp de clădire constituie o gravă denaturare a realității de fapt; construcțiile dobândite de numita D. au suprafața utilă de 31,92 m.p., suprafața construită (amprenta la sol) fiind de 40,14 m.p.; bucătăria nu a făcut corp comun cu restul locuinței numitei D. și era amplasată pe locul așa-zisei anexe considerate a fi ilegal edificate de către expertul C.

S-a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței instanței de fond, în sensul admiterii cererii de revizuire.

La data de 17.09.2018, instanța de apel a dispus repunerea pe rol a cauzei pentru a pune în discuția părților cererea apelantului Municipiul București privind suplimentarea probatoriului.

După repunerea pe rol a apelului formulat de Municipiul București, s-a înregistrat în dosar, la data de 31.10.2018, apelul formulat de apelanta-petentă F. (în calitate de succesoare a petentei D., decedată la data de 21.12.2017), atât împotriva încheierii din data de 03.10.2017 (prin care fusese respinsă cererea de intervenție accesorie formulată de D., ca inadmisibilă), cât și împotriva Sentinței civile nr. 1068/04.05.2018.

Apelanta-intervenientă F., în motivarea apelului său, a arătat că, în mod nelegal, prima instanță a respins cererea de intervenție voluntară accesorie formulată de numita D. ca inadmisibilă, întrucât, în primul rând, dispoziția este cuprinsă în practicaua, iar nu în dispozitivul încheierii; în al doilea rând, cererii de revizuire i se aplică regulile prevăzute pentru cererea de chemare în judecată, prin raportare la art. 326 alin. (1) C. proc. civ. din 1865; apoi textul art. 51 C. proc. civ. din 1865 nu este de strictă interpretare și aplicare, dată fiind folosirea sintagmei "chiar și în recurs" prin expertiza efectuată în Dosarul nr. x/2009 expertul judiciar C. a denaturat adevărul și a determinat astfel restituirea către intimații-reclamanți a unei porțiuni de teren mai mari decât aceea care era liberă; numita D. nu a fost parte în acel dosar, era suferindă de demență senilă și a fost pusă sub interdicție, motiv pentru care nu a participat la efectuarea expertizei; în Dosarul nr. x/2012, expertul judiciar G. a identificat bucătăria înstrăinată către numita D. pe amplasamentul pe care expertul judiciar C. declarase anterior anexa ilegală; expertul judiciar C. nu a inclus două corpuri de clădire în unul singur, ci a exclus un corp de clădire, ce făcea separat obiectul contractului încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare la apelul declarat de apelantul-revizuent, prin care au solicitat respingerea acestuia ca nefondat, cu motivarea că obiectivele expertizei solicitate în primă instanță sunt diferite de cele menționate în cererea de apel; în cauză nu este aplicabil noul C. proc. civ. nici măcar în privința administrării probatoriului; cererea de repunere pe rol nu se impunea a fi soluționată de către instanța de judecată; anexa în suprafață de 15 m.p. nu poate coincide cu bucătăria în suprafață de 5,56 m.p.; afirmațiile expertului judiciar C. sunt reale, fiind reținute ulterior și în Sentința civilă nr. 19497/10.11.2014, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, în Dosarul nr. x/2012; instanța penală nu a constatat săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă de către expertul judiciar C.; Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1997 face referire la existența unui singur corp de construcție; nu există probe care să dovedească că afirmația făcută de expert în cuprinsul expertizei a fost făcută în contextul în care acesta cunoștea o altă situație de fapt decât cea relatată în cuprinsul raportului.

Prin Decizia nr. 1123 din 3 iulie 2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-intervenientă voluntară accesorie F., împotriva încheierii din data de 03.10.2017 și a Sentinței civile nr. 1068/04.05.2018, ambele pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. și B. și cu intimatul C.; a schimbat în parte încheierea pronunțată la data de 03.10.2017 de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2017, în sensul că a admis, în principiu, cererea de intervenție voluntară accesorie și a anulat în tot, Sentința civilă nr. 1068/04.05.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2017 și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

De asemenea a fost respins apelul declarat de apelantul-revizuent Municipiul București, împotriva încheierilor din datele de 05.12.2017 și 20.04.2018 și a Sentinței civile nr. 1068/04.05.2018, ambele pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, ca rămas fără obiect.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele:

Numita F., moștenitoare a intervenientei voluntare accesorii D., a declarat apel împotriva încheierii din data de 03.10.2017, prin care prima instanță a respins cererea de intervenție ca inadmisibilă, precum și împotriva Sentinței civile nr. 1068/04.05.2018, pronunțate de către Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

De asemenea, apelantul-revizuent municipiul București a declarat apel împotriva încheierilor pronunțate în datele de 15.12.2017 și 20.04.2018, precum și împotriva sentinței civile specificate anterior.

Având în vedere succesiunea și tipul hotărârilor judecătorești atacate cu apel în prezentul dosar, Curtea a analizat cu prioritate apelul declarat de apelanta-intervenientă împotriva încheierii din data de 03.10.2017, întrucât, în ipoteza admiterii acestuia, soluția de schimbare a încheierii în discuție va atrage după sine atât anularea sentinței civile pronunțate de către prima instanță, cât și a procedurii ce a urmat soluției de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de intervenție, dat fiind caracterul derivat al acestor din urmă nulități.

Cererea de intervenție voluntară accesorie a fost formulată de către numita D., autoarea apelantei F., în vederea sprijinirii poziției procesuale adoptate de către revizuentul municipiul București în revizuirea Sentinței civile nr. 767/25.05.2010, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2009.

Potrivit art. 49 alin. (1) și (3) C. proc. civ. din 1865, aplicabil prin raportare la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., oricine are interes poate interveni într-o pricină ce se urmează între alte persoane; intervenția este în interesul uneia din părți când sprijină numai apărarea acesteia. În conformitate cu art. 51 C. proc. civ. din 1865, cererea de intervenție în interesul uneia din părți se poate face chiar înaintea instanței de recurs.

Pentru admiterea în principiu a unei cereri de intervenție voluntare accesorii în reglementarea C. proc. civ. din 1865 este necesară întrunirea următoarelor cerințe legale: cererea de intervenție voluntară accesorie să îmbrace forma scrisă, potrivit art. 82 alin. (1) C. proc. civ. din 1865; cererea de intervenție voluntară accesorie să fie depusă la dosar până la închiderea dezbaterilor în fond în etapa procesuală în care a fost formulată; cererea de intervenție voluntară accesorie să nu fie formulată în cadrul unui proces cu caracter strict personal, cu excepția situației în care legea ar prevedea expres contrariul sau cererea de intervenție ar viza cereri accesorii sau incidentale formulate în respectivul proces și care nu ar avea un astfel de caracter strict personal; prin intermediul cererii de intervenție voluntară accesorie, intervenientul să sprijine apărarea uneia dintre părțile inițiale, fără a urmări obținerea unei hotărâri judecătorești prin care părțile inițiale să fie condamnate față de el, ci exclusiv față de partea în favoarea căreia a intervenit; intervenientul să justifice un interes propriu în promovarea cererii de intervenție voluntară accesorie în cadrul unui litigiu pendinte, interes distinct de cel al părții în favoarea căreia a intervenit.

Curtea a constatat îndeplinirea în mod cumulativ a condițiilor specificate anterior, subliniind că cererea de intervenție voluntară accesorie a fost expediată prin e-mail primei instanțe, în data de 04.09.2017, în formă scrisă și a fost formulată în etapa judecății în primă instanță, până la închiderea dezbaterilor asupra fondului revizuirii, mai precis cu o zi înaintea primului termen de judecată stabilit în dosar.

Curtea a considerat că dispozițiile art. 51 C. proc. civ. din 1865, potrivit cărora cererea de intervenție în interesul uneia dintre părți se poate face chiar înaintea instanței de recurs, se interpretează în sensul că cererea de intervenție voluntară accesorie poate fi formulată în orice etapă procesuală (primă instanță, apel, recurs), textul având scopul de a diferenția regimul juridic al acestui tip de intervenție față de cel al intervenției voluntare principale, a cărei admisibilitate este circumscrisă judecății în primă instanță și, cu învoirea părților, și celei din apel.

Aceasta este, în opinia Curții, justificarea reglementării art. 51 C. proc. civ. din 1865, nicidecum aceea de a exclude posibilitatea formulării unei cereri de intervenție voluntară accesorie în cadrul judecății celorlalte căi de atac extraordinare (contestație în anulare și revizuire), articolul referindu-se la etape procesuale (primă instanță, apel și recurs), iar nu la tipuri de căi de atac.

De altfel, revizuirea, dat fiind caracterul său de cale de atac de retractare, poate parcurge stadiile procesuale menționate, după caz, în funcție de etapa concretă în care a fost pronunțată hotărârea ce constituie obiectul său. Terțul are posibilitatea să intervină pentru a apăra poziția procesuală a uneia dintre părți și în cazul căilor extraordinare de retractare, cum este ipoteza revizuirii, întrucât acestea se judecă potrivit regulilor de la judecata în primă instanță, în apel sau în recurs, după cum s-a atacat o sentință, o decizie pronunțată în apel sau o decizie dată în recurs.

Totodată, textul în discuție nu este formulat în termeni de natură a impune o interpretare restrictivă, folosindu-se adverbul "chiar" ("chiar și înaintea instanței de recurs"), care nu are sens limitativ.

Rațiunea pentru care intervenția voluntară accesorie poate fi făcută nu numai înaintea primei instanțe, ci în orice etapă procesuală a judecății, chiar direct în căile de atac, este justificată de natura juridică de simplă apărare a acestei forme de intervenție voluntară, de faptul că terțul nu supune judecății o pretenție proprie, astfel încât, prin ipoteză, nu se restrânge dreptul părților la vreun grad de jurisdicție.

Argumentul primei instanțe în sensul că intervenția voluntară accesorie nu este admisibilă în revizuire, întrucât nu s-ar putea modifica cadrul procesual existent la data pronunțării hotărârii atacate, nu a fost reținut de Curte, din moment ce, ca regulă, cererile de intervenție voluntară sunt de natură să modifice cadrul procesual din punctul de vedere al părților, fiind expres permise de lege, chiar dacă produc un atare efect juridic.

S-a mai arătat că intervenienta voluntară accesorie D., a cărei calitate procesuală s-a transmis legal către moștenitoarea sa F., a sprijinit poziția procesuală a revizuentului Municipiul București, fără a tinde să obțină în prezentul proces o hotărâre judecătorească prin care intimații-reclamanți să fie obligați direct față de ea;

De asemenea, intervenienta menționată s-a prevalat în formularea cererii sale de intervenție de un interes propriu cu caracter patrimonial, distinct de cel al revizuentului, urmărind ca, prin revizuirea hotărârii atacate în sensul schimbării suprafeței de teren restituite în natură intimaților-reclamanți, să înlăture dreptul acestora de proprietate asupra unei porțiuni din acest teren în privința căreia se pretinde titulară a dreptului de proprietate.

Ca atare, prin intervenția formulată, numita D. a intenționat să-și protejeze pretinsul drept de proprietate invocat asupra unei porțiuni de teren restituite în natură intimaților-reclamanți prin sentința civilă a cărei revizuire s-a solicitat de către municipiul București, iar în prezent, interesul specificat aparține moștenitoarei intervenientei D., care a preluat, prin succesiune legală, patrimoniul acesteia.

Pentru aceste motive, Curtea a admis apelul declarat de apelanta-intervenientă voluntară accesorie împotriva încheierii pronunțate în data de 03.10.2017, pe care, în temeiul art. 296 C. proc. civ. din 1865, a schimbat-o în parte în sensul admiterii în principiu a cererii de intervenție formulate (soluțiile pronunțate asupra excepției inadmisibilității cererii de revizuire și a excepției lipsei calității procesuale pasive a intimatului C., nefiind atacate, au fost menținute). Dată fiind pronunțarea acestei soluții, ținând cont de caracterul premergător interlocutoriu al încheierii asupra admisibilității în principiu a intervenției și de faptul că restul procesului a fost derulat în fața primei instanțe în mod nelegal fără participarea intervenientei voluntare accesorii, sentința civilă este lovită de nulitate, urmând a fi aplicată această sancțiune procedurală în consecință.

Din moment ce prima instanță a procedat la judecarea cauzei, în mod nelegal, fără a intra în dezbaterea fondului cererii de intervenție voluntară accesorie și fără participarea intervenientei, pentru a nu se răpi acesteia un grad de jurisdicție, Curtea a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

S-a stabilit că prima instanță, cu ocazia rejudecării, va proceda la citarea în mod legal a intervenientei voluntare accesorii F., dându-i-se acesteia posibilitatea de a-și exercita drepturile procesuale, cauza urmând a fi rejudecată de la momentul discutării admisibilității în principiu a cererii (mai puțin în privința soluțiilor pronunțate asupra celor două excepții menționate anterior).

Astfel, intervenienta accesorie va lua procedura în starea în care se afla la momentul la care, în mod incorect, a fost respinsă cererea sa de către prima instanță, prin raportare la art. 53 C. proc. civ., prima instanță fiind în drept să ia în considerare la pronunțarea soluției și raportul de expertiză efectuat în etapa procesuală a apelului de către expertul judiciar H., caz în care va acorda posibilitatea și intervenientei voluntare accesorii să formuleze eventuale obiecțiuni în privința acestuia.

Având în vedere că, urmare a admiterii apelului declarat de către apelanta-intervenientă voluntară accesorie, sentința civilă pronunțată în cauză de către prima instanță a fost anulată, Curtea a respins apelul declarat de apelantul-revizuent ca rămas fără obiect. Această soluție este incidentă și în privința apelului declarat de revizuent împotriva încheierilor pronunțate în datele de 05.12.2017 și 20.04.2018, în condițiile în care procedura va fi reluată din momentul în care prima instanță a discutat admisibilitatea în principiu a cererii de intervenție, iar cele două încheieri atacate sunt ulterioare încheierii din data de 03.10.2017.

Împotriva acestei ultime decizii au declarat recurs reclamanții A. și B.

În motivarea cererii de recurs, recurenții au arătat că, instanța de apel a soluționat apelul cu încălcarea dreptului recurenților intimați la un proces echitabil, încadrând acest motiv de recurs în dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Au susținut că potrivit art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim și previzibil, de către o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege, iar în acest scop, instanța este datoare să dispună toate măsurile permise de lege și să asigure desfășurarea cu celeritate a judecății, în același sens fiind și dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituție și art. 10 din Legea nr. 304/2004.

S-a apreciat că în cauza de față, apelurile împotriva sentinței instanței de fond au fost înregistrate pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, la data de 02.07.2018 (apelul declarat de Municipiul București), respectiv la data de 31.10.2018 (apelul declarat de intervenienta F.), iar la primul termen de judecată stabilit în apel, 10.09.2018, instanța de apel a reținut cauza spre soluționare și a amânat pronunțarea la data de 17.09.2018.

La data de 17.09.2019, din oficiu, instanța a repus cauza pe rol în vederea completării probatoriului și în continuare, s-au acordat în cauză încă 7 termene de judecată, în vederea efectuării unui raport de expertiză, ale cărui obiective nu aveau legătură cu fondul cererii de revizuire (consemnarea falsă efectuată de intimatul C. în cuprinsul expertizei sale cu privire la anexa în suprafață de 15 mp edificată de autoarea intervenientei - D., fără autorizație de construire) și ale cărui concluzii nu au fost valorificate de instanța de apel prin decizia pronunțată asupra apelurilor.

Prin decizia recurată, instanța de apel a analizat exclusiv legalitatea încheierii pronunțată de instanța de fond la data de 03.10.2017, prin care s-a respins ca inadmisibilă în principiu cererea de intervenție formulată de D., prin raportare la dispozițiile art. 51 din vechiul C. proc. civ., iar o astfel de decizie putea fi pronunțată imediat după depunerea la dosar a apelului declarat de apelanta intervenientă accesorie și nu presupunea administrarea de probe suplimentare, cu atât mai puțin administrarea probei cu expertiză.

Prin modalitatea în care instanța de apel a înțeles să soluționeze apelurile, respectiv: reținerea cauzei în pronunțare, pentru ca ulterior să se dispună, din oficiu, repunerea pe rol a cauzei în vederea suplimentării probatoriului cu o expertiză care fusese solicitată de apelantul revizuent chiar prin motivele de apel; acordarea în cauză a 7 termene de judecată în vederea efectuării unui raport de expertiză de care ulterior nu s-a ținut deloc seama la pronunțarea deciziei, recurenții pretind că s-a încălcat în mod evident dreptul intimaților reclamanți la un proces echitabil, din punct de vedere al dreptului acestora la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil.

S-au încălcat totodată dispozițiile art. 297 C. proc. civ. care prevăd că instanța de apel va putea încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 292, dacă sunt necesare pentru soluționarea cauzei.

Mai mult decât atât, instanța de apel menționează în considerentele deciziei pronunțate că, instanța de fond este în drept să ia în considerare la pronunțarea soluției și raportul de expertiză efectuat în etapa procesuală a apelului de către expertul H., caz în care va acorda posibilitatea și intervenientei voluntare accesorii să formuleze eventuale obiecțiuni în privința acestuia, fără să aibă temei juridic pentru a dispune astfel și fără să arate de ce acest raport de expertiză, efectuat în apel, ar fi preferabil celui efectuat în fața instanței de fond.

Potrivit art. 296 din vechiul C. proc. civ., instanța de apel poate impune instanței de rejudecare administrarea probelor pe care le consideră necesare, dar nu poate impune acesteia luarea în considerare a unei singure probe.

Procedând astfel și impunând instanței de rejudecare să țină seama în rejudecare de raportul de expertiză efectuat în apel, cu indicația obligatorie de a da posibilitate intervenientei să formuleze obiecțiuni la acest raport de expertiză, Curtea de Apel București a pronunțat o decizie nelegală, care încalcă în mod grav dreptul recurenților la un proces echitabil, iar prejudiciul astfel creat acestora nu poate fi altfel înlăturat decât prin admiterea recursului de față și casarea deciziei recurate.

Un alt motiv de recurs este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și vizează faptul că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 51 din vechiul C. proc. civ.

Revizuirea, fiind o cale de atac extraordinară, de retractare, nu permite modificarea cadrului procesual stabilit de instanța a cărei hotărâre se solicită a fi revizuită, cum în mod corect a apreciat și instanța de fond.

Formularea unei cereri de intervenție voluntară principală sau accesorie înseamnă schimbarea cadrului procesual sub aspectul părților față de care s-a pronunțat hotărârea atacată (astfel cum recunoaște chiar instanța de apel) și încălcarea, în acest fel, a principiului relativității efectelor hotărârii judecătorești și, prin urmare, este inadmisibilă formularea unei cereri de intervenție în această cale de atac.

În acest sens art. 51 din vechiul C. proc. civ. prevede în mod expres momentul limită până la care poate fi depusă cererea de intervenție accesorie, respectiv chiar înaintea instanței de recurs.

Atât timp cât textul legal menționat face referire expresă la momentul limită până la care poate fi depusă această cerere (fond, apel și chiar înaintea instanței de recurs), nu era necesar ca textul respectiv să reglementeze și situația negativă, adică fazele procesuale și căile de atac extraordinare în care nu poate fi formulată intervenția principală, cum în mod eronat a apreciat instanța de apel, acest aspect rezultând fără dubiu din interpretarea normei legale respective.

A accepta ideea posibilității formulării unei cereri de intervenție voluntară accesorie în revizuire, față de formularea clară a art. 51 din vechiul cod, pe lângă faptul că ar însemna în final, indiferent de soluția adoptată, a pune în discuție o hotărâre ce nu a fost pronunțată în contradictoriu cu cei ce au formulat o astfel de cerere de intervenție, aducându-se atingere principiului relativității efectelor hotărârilor judecătorești, ar reprezenta, în același timp și o adăugare la lege, pe care judecătorul (interpretul) nu are voie să o facă.

Dispozițiile art. 51 din vechiul C. proc. civ. prevăd că cererea de intervenție în interesul uneia din părți se poate face chiar înaintea instanței de recurs și nu se pot interpreta extensiv, în sensul că cererea de intervenție în interesul uneia din părți se poate face chiar înaintea instanței de recurs, de contestație în anulare sau de revizuire, cum în mod eronat a apreciat instanța de apel.

Atât în cazul art. 50 alin. (2) și (3) din vechiul C. proc. civ., cât și în cazul art. 51 alin. (1) C. proc. civ., intenția legiuitorului a fost de a stabili momentul limită până la care se poate formula într-o cauză cererea de intervenție voluntară principală, respectiv cererea de intervenție voluntară accesorie și nu doar de a diferenția regimul juridic al celor două forme de intervenție, cum în mod eronat reține instanța de apel.

Potrivit acestei reglementări, intervenția voluntară principală poate fi efectuată numai în fața primei instanțe și înainte de închiderea dezbaterilor, iar în apel doar dacă există acordul părților (art. 50 C. proc. civ.), în timp ce intervenția voluntară accesorie poate fi făcută, cel mai târziu în fața instanței de recurs (art. 51 C. proc. civ.).

În consecință, pentru motivele de nelegalitate anterior solicitate, recurenții reclamanți A. și B. solicită instanței de recurs să constate că cererea de intervenție accesorie formulată de autoarea apelantei F. era inadmisibilă în revizuire, conform art. 51 C. proc. civ., și pe cale de consecință, să dispună: admiterea recursului, casarea Deciziei nr. 1123A/03.07.2019, respingerea apelului formulat de apelanta intervenientă împotriva încheierii din data de 03.10.2017, ca fiind nefondat, trimiterea cauzei la instanța de apel pentru judecarea pe fond a apelului formulat de Municipiul București împotriva sentinței instanței de fond, cu cheltuieli de judecată.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 din vechiul C. proc. civ., art. 51 C. proc. civ. și art. 274 C. proc. civ.

Intimata F. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, invocând și nulitatea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. întrucât argumentele cuprinse în dezvoltarea acestui motiv nu au nicio legătură cu acesta și nu îl explică în niciun mod.

Examinând argumentele de nelegalitate subsumate de către recurenți disp. art. 304 pct. 5 C. proc. civ. se observă că prin nici unul dintre ele nu se reproșează instanței de apel "încălcarea formelor de procedură", "neobservarea formelor legale" ori "necompetenta unui funcționar" nemulțumirile legate de pretinsa durată prea îndelungată a judecății în apel și pretinsa impunere a unei probe primei instanțe neîncadrându-se în cerințele legale necesare pentru a fi incident acest motiv de recurs.

Prin urmare, se solicită să se dispună nulitatea recursului întemeiat pe art. 304 pct. 5 C. proc. civ. ca nemotivat potrivit art. 306 C. proc. civ. iar în subsidiar, se solicită respingerea ca nefondat a acestui motiv de recurs, observându-se ca alegațiile recurenților privind pretinsa încălcare a termenului rezonabil de soluționare a cauze și pretinsa "impunere" a unei probe primei instanțe nu sunt reale și, în realitate, modul în care instanța de apel a înțeles sa realizeze cercetarea judecătorească și îndrumările pe care le-a dat primei instanțe nu constituie "încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2)".

Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs prin care recurenții intimați susțin ca instanța de apel ar fi "interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 51 din vechiul C. proc. civ.." și ca astfel ar fi incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 vechiul C. proc. civ. intimata a susținut că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Deși recurenții susțin că revizuirea, fiind o cale de atac extraordinară, de retractare, nu permite modificarea cadrului procesual stabilit de instanța a cărei hotărâre se solicita a fi revizuită, întrucât intervenția accesorie înseamnă schimbarea cadrului procesual și în acest fel s-ar încălca principiul relativității hotărârii judecătorești, nu există niciun text de lege care să prevadă expres interdicția modificării cadrului procesual în revizuire, chiar dacă aceasta este o cale extraordinară de atac de retractare.

Apreciază intimata că tocmai pentru că revizuirea este o cale de atac de retractare, este admisibilă în principiu o cerere de intervenție accesorie în cadrul său, întrucât după cum s-a arătat în doctrină "în cadrul revizuirii nu se pune problema realizării unui control judiciar, ci a unei noi judecăți, pe temeiul unor elemente ce nu au format obiectul judecății finalizată cu pronunțarea hotărârii a cărei revizuire se solicită."

Dacă în cadrul revizuirii se realizează așadar o nouă judecată înseamnă că în privința acesteia sunt incidente toate normele legale procedurale și materiale aplicabile acelei judecăți în funcție de stadiul procesual în care judecata se afla - în speța toate normele legale procedurale aplicabile judecații în primă instanță, întrucât în speță s-a cerut revizuirea unei hotărâri de primă instanță.

Față de aceste considerente se apreciază că sunt nefondate susținerile recurenților în sensul că art. 51 C. proc. civ. prevede un moment limită până la care intervenția accesorie se poate face și anume maxim până în recurs.

În condițiile în care art. 51 C. proc. civ. se referă la stadii/faze procesuale și nu la căi de atac, argumentul unui moment limită până la care intervenția accesorie este admisibilă în principiu și anume până în recurs, nu poate fi primit întrucât în cadrul unei revizuiri se pot parcurge toate cele trei stadii procesuale: judecata în prima instanță, în apel și în recurs, astfel încât intervenția accesorie este admisibilă oricând.

Totodată, presupunând că art. 51 C. proc. civ. ar avea în vedere căile de atac și nu stadiile procesuale, argumentul recurenților potrivit cu care sintagma "chiar înaintea instanței de recurs" reprezintă un așa zis moment limită până la care intervenția accesorie se poate depune, apare ca nefondat întrucât introduce o "discriminare" nejustificată între două căi extraordinare de atac: în calea de atac a recursului se pot aduce modificări cadrului procesual însă în calea de atac a revizuirii nu.

Pentru toate aceste considerente se solicită sa respingerea ca nefondat a recurs formulat și menținerea Deciziei civile nr. 1123A/03.07.2019 pronunțată de Curtea de Apel București în cauza ca legală.

Analizând recursul declarat în cauză prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, a criticilor formulate și a exigențelor stabilite în cadrul art. 304 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prezentului litigiu îi sunt aplicabile dispozițiile vechiul C. proc. civ. și nu ale noului C. proc. civ., astfel cum a fost adoptat prin Legea nr. 134/2010, în vigoare de la data de 15 februarie 2013, având în vedere dispozițiile art. 3 din Legea nr. 76/2012 potrivit cărora dispozițiile Codului (nou - n.n.) de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare, precum și faptul că revizuirea de față reprezintă o cale extraordinară de atac aferentă unei cereri de chemare în judecată ce a fost înregistrată anterior datei sus-menționate.

În susținerea cererii de recurs au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., potrivit cărora, modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate, când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) - (pct . 5) sau când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii - (pct. 9).

Înalta Curte constată că nu poate da curs solicitării intimatei de a de constata nulitatea motivului de recurs întemeiat pe disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., câtă vreme criticile invocate în cadrul cererii de recurs se încadrează în cazurile prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

Pe de altă parte nulitatea vizează cererea de recurs în integralitatea sa, în sensul că se poate dispune când motivele din cuprinsul acesteia nu pot fi încadrate în cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ., și nu doar parțial, cu privire la unul din motivele de recurs, cum a invocat intimata, urmând ca această susținere să fie avută în vedere ca o simplă apărare.

Analizând primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se observă că recurenții susțin că, instanța de apel a soluționat apelul cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, consfințit de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind privind organizarea judiciară.

Este adevărat ca aceste dispoziții legale prevăd că orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim și previzibil, de către o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege, iar în acest scop, instanța este datoare să dispună toate măsurile permise de lege și să asigure desfășurarea cu celeritate a judecății, dar în speța de față nu se poate constata încălcarea acestora de către instanța de apel.

Faptul că la primul termen de judecată stabilit în apel, 10.09.2018, instanța de apel a reținut cauza spre soluționare și a amânat pronunțarea la data de 17.09.2018, dată la care, din oficiu, instanța a repus cauza pe rol în vederea completării probatoriului, nu este de natură a afecta celeritatea soluționării cauzei, fiind de altfel în concordanță cu dispozițiile art. 260 C. proc. civ. potrivit cărora dacă instanța nu poate hotărî de îndată, pronunțarea se va amâna pentru un termen pe care președintele îl va anunța și care nu va putea fi mai mare de 7 zile, dar și art. 151 C. proc. civ., potrivit căruia pricina poate fi repusa pe rol, dacă instanța găsește necesare noi lămuriri.

Ca atare, sub acest aspect, nu se poate aprecia că instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității.

Repunerea pe rol a cauzei, după rămânerea în pronunțare a instanței de judecată, poate fi dispusă în acele situații în care instanța găsește că sunt necesare probe sau lămuriri noi pentru dezlegarea corectă a pricinii și este guvernată de principiul aflării adevărului, principiu ce guvernează procesul civil, în concordanță cu dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., conform cărora judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanța va dispune ca părțile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părțile se împotrivesc.

Împrejurarea că s-au acordat în cauză mai multe termene de judecată, în vederea efectuării unui raport de expertiză și susținerea referitoare la faptul că acest raport de expertiză are obiective ce nu aveau legătură cu fondul cererii de revizuire ține de administrarea acestei probe, critică inadmisibilă în calea de atac a recursului, în condițiile în care nu a fost invocată nerespectarea procedurii prevăzută de art. 201 - 214 C. proc. civ. sub acest aspect.

Recurenții pretind că instanța de apel putea să pronunțe decizia imediat după depunerea apelului intervenientei, care nu presupunea administrarea de probe suplimentare, ce nu au fost valorificate finalmente de către instanța de apel, aceasta rezumându-și analiza exclusiv la legalitatea încheierii primei instanțe din 03.10.2017.

Sub acest aspect, Înalta Curte observă că apelul intervenientei accesorii s-a înregistrat în cauză în termen legal abia la data de 31.10.2018, deci ulterior momentului 17.09.2017, când instanța de apel a decis repunerea cauzei pe rol și acordarea unui termen la 03.12.2018, pentru discutarea probatoriului propus de apelantul revizuent Municipiul București.

Față de faptul că instanța de apel decisese deja printr-o încheiere interlocutorie încă din data de 17.09.2018 punerea în discuție a probatoriului solicitat prin cererea de apel de către Municipiul București, în mod firesc la termenul de judecată imediat următor, la data de 03.12.2018, instanța de apel a dat curs acestei dispoziții, fiind legată de ea, și în atare condiții nu se putea pronunța direct asupra apelului intervenientei, așa cum nefondat pretind recurenții ca ar fi putut să facă.

Îngrădirea nejustificată a dreptului de a administra o proba cerută chiar prin cererea de apel, despre care instanța deja a afirmat că este pertinentă, concludentă și utilă soluționării cauzei, acesta fiind motivul repunerii pe rol a cauzei, în contextul depunerii unei alte căi de atac de către intervenientă ar fi echivalat cu o antepronunțare asupra cauzei și ar fi condus implicit la crearea unei stări de incompatibilitate, astfel cum este reglementată de art. 27 alin. (1), pct. 7 C. proc. civ.

Nu orice probă administrată de părți poate primi valența necesară soluționării cauzei în sensul dorit de acestea, această operațiune de interpretare a probelor fiind atributul exclusiv al instanței de judecată care nu mai poate face obiectul controlului judiciar în faza recursului, în condițiile în care dispozițiile art. 304 pct. 10 și 11 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii și când hotărârea se întemeiază pe o greșeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate, au fost abrogate de art. 1 pct. 112 din Ordonanța de urgenta nr. 138/2000 publicată în M.Of. nr. 479/2.10.2000, respectiv de art. I, pct. 49 din Legea nr. 219 din 6 iulie 2005, publicată în M.Of. nr. 609/14.07.2005.

Ca atare, în contextul în care admiterea apelului intervenientei impunea reluarea pricinii de la un stadiu anterior încuviințării probatoriilor, afirmația ca expertiza administrată în apel nu a fost valorificată de către instanța de apel este nefondată.

Recurenții mai invocă faptul că au fost încălcate dispozițiile art. 295 C. proc. civ. care prevăd că instanța de apel va putea încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 292, dacă sunt necesare pentru soluționarea cauzei.

Or, așa cum s-a arătat anterior, temeiul în baza căruia instanța a dispus repunerea pe rol a cauzei a fost art. 151 C. proc. civ., potrivit căruia pricina poate fi repusă pe rol, dacă instanța găsește necesare noi lămuriri, aceasta fiind expresia exercitării rolului activ al instanței, modul în care Curtea de Apel București a apreciat asupra oportunității acestei probe neputând fi încadrat într-un motiv de nelegalitate al hotărârii recurate.

Este adevărat că, instanța de apel menționează în considerentele deciziei pronunțate că, instanța de fond este în drept să ia în considerare la pronunțarea soluției și raportul de expertiză efectuat în etapa procesuală a apelului de către expertul H., caz în care va acorda posibilitatea și intervenientei voluntare accesorii să formuleze eventuale obiecțiuni în privința acestuia, dar această mențiunea este o simplă recomandare, fără caracter obligatoriu, dată tocmai în considerarea respectării soluționării cauzei într-un termen rezonabil, pentru a se evita tergiversarea acesteia prin reluarea unor probe deja administrate.

Concluzia de mai sus rezultă interpretarea gramaticală a fragmentului din cadrul considerentelor hotărârii supuse controlului judiciar, vizat de recurenți, folosirea expresiilor în drept sau și fiind de natură a întări concluzia că intervenienta accesorie va lua procedura în starea în care se afla la momentul la care, în mod incorect, a fost respinsă cererea sa de către prima instanță, deci anterior încuviințării probatoriilor, dar că este în căderea instanței de fond de a aprecia asupra oportunității valorificării acestei probe.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. acesta vizează faptul că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 51 din vechiul C. proc. civ., prin admiterea unei cereri de intervenție voluntară accesorie, în revizuire, care, fiind o cale de atac extraordinară, de retractare, nu permite modificarea cadrului procesual stabilit de instanța a cărei hotărâre se solicită a fi revizuită și ar conduce la încălcarea, în acest fel, a principiului relativității efectelor hotărârii judecătorești.

Intervenția a fost definită de doctrină (Ioan Leș, "Tratat de drept procesual civil", pag. 96) ca fiind "acea instituție procesuală care conferă terțului posibilitatea de a participa din proprie inițiativă într-un proces în curs de judecată între alte persoane în scopul valorificării unui drept propriu sau spre a sprijini apărarea reclamantului sau pârâtului", iar din art. 49 alin. (3) C. proc. civ. potrivit căruia intervenția "(...) este în interesul uneia dintre părți când sprijină numai apărarea acesteia", se poate desprinde concluzia că intervenția voluntară accesorie este cererea prin care un terț care justifică un interes solicită introducerea sa într-un litigiu în curs de desfășurare, pentru a apăra drepturile uneia dintre părțile inițiale.

Intervenția voluntară accesorie are un scop limitat, deoarece terțul nu invocă o pretenție proprie și nu urmărește obținerea unei hotărâri prin care părțile inițiale să fie condamnate față de el, ci tinde, prin apărările pe care le face, ca instanța să pronunțe o soluție în favoarea părții pentru care a intervenit.

Ca natură juridică, intervenția voluntară accesorie este o simplă apărare, iar din această calificare decurg consecințe practice deosebite în ceea ce privește regimul juridic al intervenției accesorii.

Dispozițiile art. 51 din vechiul C. proc. civ. prevăd că cererea de intervenție în interesul uneia din părți se poate face chiar înaintea instanței de recurs.

Constituind o cerere incidental, prin care terțul nu invocă un drept propriu, ci doar sprijină pe reclamant sau pe pârât, după caz, poate fi formulată în orice fază a procesului civil, chiar și în fața instanței de recurs.

Doctrina și practica judiciară au statuat că soluția legislativă conform căreia intervenția accesorie poate fi făcută nu numai în fața primei instanțe, ci și în orice fază a judecății, chiar direct în căile de atac, este justificată de natura juridică a acestei forme de intervenție voluntară, de faptul că terțul nu supune judecății o pretenție proprie, astfel încât, prin ipoteză, nu se răpește părților vreun grad de jurisdicție.

Terțul are posibilitatea să intervină pentru a apăra pe una din părți și în cadrul căilor extraordinare de atac de retractare, întrucât acestea se judecă potrivit regulilor de la judecata în primă instanță, în apel sau în recurs, după cum a fost atacată o sentință, o decizie de apel sau o decizie pronunțată în recurs.

Tribunalul Suprem, completul de 7 judecători, prin Decizia nr. 24/1974, pronunțată în compunerea prevăzută de art. 39 alin. (2) și (3) din fosta Lege pentru organizarea judecătorească, (în "Culegere de Decizii ale Tribunalului Suprem" 1975, pag. 227) a statuat că intervenția voluntară accesorie este admisibilă și atunci când cauza este pendinte în fața instanței de recurs extraordinar, cale de atac care, în legislația în vigoare de la data introducerii cererii de chemare în judecată, nu mai era reglementată.

Raportat la considerentele inserate în cadrul acestei decizii rezultă concluzia că, cu atât mai mult este admisibilă formularea unei cereri de intervenție în calea extraordinară de atac a revizuirii.

Nu pot fi primite susținerile recurenților în sensul că art. 51 din vechiul C. proc. civ. prevede în mod expres momentul limită până la care poate fi depusă cererea de intervenție accesorie, respectiv chiar înaintea instanței de recurs, ci acesta se interpretează în sensul că cererea de intervenție voluntară accesorie poate fi formulată în orice etapă procesuală (primă instanță, apel, recurs), textul având scopul de a diferenția regimul juridic al acestui tip de intervenție față de cel al intervenției voluntare principale.

Așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, revizuirea, dat fiind caracterul său de cale de atac de retractare, poate parcurge stadiile procesuale menționate, după caz, în funcție de etapa concretă în care a fost pronunțată hotărârea ce constituie obiectul său iar susținerea că intervenția voluntară accesorie nu este admisibilă în revizuire, întrucât s-ar putea modifica cadrul procesual existent la data pronunțării