ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3181/2009

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3181/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea lucrărilor din dosar

constată că prin sentința comercială nr. 12431 din 18

noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a

VI-a comercială, în dosarul nr. 22545/3/2008 a fost admisă cererea

formulată de reclamanta C.E.E.R.E.S. B.V. Olanda în contradictoriu cu

pârâta SC I.E. SA București și s-au recunoscut efectele

hotărârii arbitrale din 16 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul

Arbitral de pe lângă Camera Internațională de Comerț de la

Paris în dosarul nr. 14450/AVH/FM în România. De asemenea, s-a încuviințat

executarea silită a acestei hotărâri în România numai pentru pct. 5

și 6 din dispozitiv, cu privire la obligarea paratei SC I.E. SA să

plătească reclamantei suma de 200.000 euro cu titlu de cheltuieli de

judecată și suma de 38.333,33 dolari S.U.A. cu titlu de cheltuieli

arbitrale.

Pentru a pronunța

astfel, instanța de fond a reținut în esență că,

pârâta invocând "interpretarea eronată a situației de fapt sau a

convenției" ori ignorarea probelor, încearcă să repună

în discuție fondul cauzei, ceea ce este inadmisibil în raport cu

dispozițiile art. 168 din L.D.I.P.R., iar pe de altă parte, se

îndepărtează de conținutul și limitele celor doua drepturi

fundamentale garantate de art. 21 alin. (3) din Constituție și de art.

61 alin. (1) C.E.D.O. și anume dreptul la un proces echitabil, respectiv

principiul egalității paratilor în fața justiției și

principiul imparțialității.

De altfel aceste motive sunt

admise în mod limitativ între cazurile de recurs nefiind incluse în cazurile de

acțiune în anulare prevăzut de art. 364 C. proc. civ., român.

În privința încuviințării

cererii de executare instanța de fond a reținut că sunt

îndeplinite cerințele din art. 174 din L.D.I.P.R. cu referire la art. 167

din aceiași lege.

Împotriva sentinței primei

instanțe a formulat apel pârâta, solicitând admiterea apelului, modificarea

în tot a sentinței apelate și respingerea cererii formulate de

reclamantă întrucât, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de

art. 5 și art. 6 din Convenția pentru recunoașterea și

executarea sentințelor arbitrale străine adoptată la New York la

10 iunie 1958, respectiv, dispozițiile art. 167 și art. 168 din Legea

nr. 105/1992 (L.D.I.P.).

Prin decizia comercială

nr. 195 din 21 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a

VI-a comercială, apelul a fost respins ca nefondat pentru următoarele

considerente:

Noțiunea de ordine

publică are consecințe diferite în soluționarea litigiilor cu

elemente de extraneitate, în raport cu intervenția acestei noțiuni în

recunoașterea și executarea hotărârilor arbitrale străine.

De exemplu dacă cu prilejul soluționării unui litigiu de

către instanța arbitrală se constată că ar fi

aplicabilă o lege străină normal competentă dar

incompatibilă cu dreptul român, intervenția ordinii publice conduce

la neaplicarea legii străine și înlocuirea acesteia prin

dispozițiile corespunzătoare ale legii române. Dar, altfel stau

lucrurile în cadrul recunoașterii și executării hotărârilor

străine pentru ca, hotărârea recunoscută se bucură de

puterea lucrului judecat, având forța obligatorie, instanțele

statului solicitat neputând să revină asupra a ceea ce s-a

soluționat de către tribunalul arbitral din statul de origine. De

aceea, principiul intangibilității hotărârii străine

exclude posibilitatea ca efectul obișnuit al ordinii publice, respectiv,

înlocuirea unei legi cu alta să se producă.

În fine, atât din

perspectiva art. 168, art. 174 și art. 181 din Legea nr. 105/1992 cât

și a art. 5 pct. 2 lit. b) din Convenția de la New York noțiunea

de ordine publică vizează ordinea publică internă a

statului solicitat.

Așadar cele doua

noțiuni nu trebuiesc confundate și pentru ca în speță

să se poată pune în discuție încălcarea ordinii publice de

drept internațional privat roman ar fi nevoie ca legea aplicabilă

să fie o lege străină. Or, în speță, tribunalul arbitral

a aplicat legea română.

Fata de cele arătate,

Curtea a considerat nefondate susținerile apelantei pârâte sub aspectul

încălcării principiului legalității prevăzut de art. 124

din Constituție, respectiv încălcarea principiului interpretării

convențiilor potrivit voinței comune a părților, a normelor

juridice privind personalitatea juridică distinctă a

societății față de cea a asociaților; ignorarea de

către tribunalul arbitral a unor reglementări deși s-au depus

texte de lege, doctrina și jurisprudența; hotărârea

arbitrală ar conține dispoziții contradictorii în raport cu

tipul de rezoluțiune care afectează contractul de cesiune.

Daca s-ar admite că

raționamentul apelantei în privința invocării ordinii publice de

drept internațional privat este posibilă și în situația în

care se aplică legea română pentru că, fie legea română nu

s-a aplicat corect, fie că nu ar fi fost corect stabilită

situația de fapt, ar însemna ca procedură recunoașterii și

a încuviințării executării silite să se transforme într-o

veritabilă cale devolutivă de atac împotriva hotărârii

străine, ceea ce este inadmisibil.

În privința

încălcării dreptului la un proces echitabil s-a apreciat că

instanța de fond a aplicat corect dispozițiile legale în ceea ce

privește conținutul noțiunii de ordine publică.

Susținerile apelantei

cu privire la principiul imparțialității instanței nu sunt

probate cu dovezi concludente și pertinente, apelanta având la

îndemână posibilitatea să fi recuzat pe supraarbitrul imparțial

care ar fi fost în conflict de interese cu pârâta I.E.

Oricum această

procedură trebuia folosită în fața tribunalului arbitral.

Altminteri apelanta nu a produs dovezi că nu a cunoscut aspectele care ar

fi făcut ca supraarbitrul desemnat să fi fost imparțial pe

timpul litigiului arbitral și nici că intimata ar fi deținut

probe pe aceste chestiuni pe care ar refuza nejustificat să le depună

la dosar în temeiul art. 172 C. proc. civ.

De aceea, nu puteau fi

aplicate dispozițiile art. 174 C. proc. civ. iar susținerile

teoretice ale apelantei cu privire la jurisprudența C.E.D.O. și a

regulilor de arbitraj ale I.C.C. sunt lipsite de relevanță,

negăsindu-și aplicare în speță.

Criticile apelantei privind

tratamentul inegal al părților în cadrul procesului arbitral,

încălcarea dreptului la apărare și a principiului

legalității sunt nefondate și nu pot justifica refuzul

recunoașterii hotărârii arbitrale străine întrucât se tinde de

fapt la rejudecarea cauzei pe fond.

În privința competentei

exclusive a instanțelor române în judecarea ofertei reale urmată de

consemnațiune la cele reținute de instanța de fond trebuie spus

că, tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra acestei oferte în mod

incidental dar, competența acestui tribunal s-a determinat în raport cu

obiectul principal al cauzei. Apelanta nu a înlăturat în nici un fel

motivarea instanței de fond nici pe această chestiune.

Împotriva acestei decizii a

declarat recurs pârâta care reia apărările formulate și în

fața instanței de apel, iar în primele 17 pagini ale recursului

expune situația de fapt privind relația contractuală dintre

părți, contractele încheiate de T.C.I. SRL pentru derularea

proiectului și care au fost invocate în cursul litigiului arbitral,

obiectul litigiului arbitral și reținerile instanței de fond care

a pronunțat sentința apelată.

După această

vastă prezentare, recurenta a arătat motivele pentru care a solicitat

admiterea recursului și respingerea cererii de recunoaștere a

hotărârii arbitrale, motive amplu dezvoltate pe alte încă 24 de

pagini.

Înalta Curtea reține

că, în esență, pârâta I.E. solicită respingerea cererii de

recunoaștere și executare a hotărârii arbitrale străine,

invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv

că hotărârea pronunțată a fost data cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii, susținând că:

fi reținut în mod eronat că, în speță, nu se poate pune în

discuție încălcarea ordinii publice de drept internațional

privat ca urmare a aplicării legii române de către tribunalul

arbitral;

arbitrală ar fi fost data cu încălcarea ordinii publice de drept

internațional român atât din perspectiva dreptului substanțial, cât

și din perspectiva dreptului procesual.

În dezvoltarea acestui

motiv, recurenta pârâtă a arătat că instanța arbitrală

ar fi încălcat dreptul la un proces echitabil sub mai multe aspecte:

a) examinarea cauzei de

către o instanță imparțială;

b) tratarea egala a

părților în cadrul procesului;

c) examinarea atentă a

tuturor capetelor de cerere, a argumentelor și a probelor din dosar,

respectiv respectarea dreptului la apărare;

d) asigurarea preeminentei

dreptului și respectarea principiului legalității;

data cu încălcarea competenței exclusive a instanțelor române în

judecarea ofertei reale urmată de consemnațiune.

Intimata a depus întâmpinare

prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

După prezentarea

succintă a situației de fapt intimata a expus obiectul cauzei

constând în recunoașterea și încuviințarea executării

silite pe teritoriul României a hotărârii arbitrale din data de 16 aprilie

2008 pronunțată de Tribunalul Arbitral de pe lângă Camera

Internațională de Comerț de la Paris în dosarul nr. 14450/AVH/FN.

De asemenea, intimata a expus cadrul legal aplicabil și anume,

convențiile internaționale la care România a aderat, fiind parte

precum și dispozițiile Legii nr. 105/1992.

În concret se arată ca

este vorba de Convenția dintre România și Republica Franceză

privind asistența juridică în materie civilă și

comercială semnată la Paris la 5 noiembrie 1974 ratificată prin

Decretul nr. 77 din 15 iulie 1975 și Convenția pentru

recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine

adoptată la New York la 10 iunie 1958 la care România a aderat prin

Decretul nr. 186/1961.

În esență intimata

arată că noțiunea de ordine publică în dreptul

internațional privat este diferită de ordinea publică în dreptul

intern.

Practic sfera celor doua

noțiuni este diferită și fiecare noțiune îndeplinește

o funcție diferită. Pentru a putea fi luată în discuție

excepția de ordine publică în dreptul internațional privat este

necesar ca legea aplicabilă să fie o lege străină, aspect

rezultat din dispozițiile art. 168 din Legea nr. 105/1992.

Încălcarea ordinii

publice de drept internațional privat din perspectiva dreptului

substanțial este nefondată întrucât în speță tribunalul

arbitral a aplicat legea română fapt necontestat de părți.

Pentru un asemenea motiv de refuz a recunoașterii și

încuviințării unei hotărâri arbitrale străine poate avea ca

premisă doar cazul în care tribunalul arbitral internațional ar fi

aplicat o lege străină ale cărei prevederi să fie

ireconciliabile cu sistemul de drept unde se cere recunoașterea.

Intimata a mai învederat

că încălcarea ordinii publice de drept internațional privat din

perspectiva dreptului procesual apare nefondată în raport și de art. 20

alin. (2) din Constituție cum bine a reținut instanța de fond.

Principiul egalității părților al independenței

și al imparțialității arbitrale sunt în egală

măsură și principii care guvernează procedura de

judecată în fața unui tribunal arbitral constituit pe lângă

Camera Internațională de Comerț de la Paris.

În privința

încălcării principiului imparțialității

instanței, intimata a susținut că probele releva că ambele

părți au beneficiat în mod egal de toate garanțiile procesuale

necesare unui proces echitabil, de altfel ambele părți au fost de

acord inclusiv cu numirea arbitrilor, iar reclamarea de către

recurentă a unui pretins tratament inegal al părților în cadrul

procesului arbitral ar tinde, cum bine a reținut instanța de fond, la

rejudecarea cauzei pe fond din moment ce critica modul în care tribunalul

arbitral a reținut și calificat juridic situația de fapt (culpa

pârâtei, interpretarea declarațiilor martorilor, tipul de rezoluțiune

etc.).

Or, potrivit art. 168 cu

referire la art. 181 din Legea nr. 105/1992 instanța română nu poate

proceda la examinarea în fond a hotărârii străine și nici la

modificarea ei.

Intimata a mai susținut

că art. 151 din Legea nr. 105/1992 nu prevede ca procesele privind

validitatea ofertei reale de plată sau a consemnațiunii s-ar afla

printre procesele cu privire la care instanțele române sunt exclusiv

competente să judece.

Înalta Curte, analizând

decizia atacată prin prisma criticilor formulate, va respinge recursul,

pentru următoarele considerente:

ordinii publice de drept internațional privat român prin aplicarea legii

române de către tribunalul arbitral, Înalta Curte apreciază că, atât

Convenția de la New York, cât și Legea nr. 105/1992 au în vedere

ordinea publică de drept internațional privat, care nu se

confundă cu ordinea publică de drept intern. Ordinea publică în

dreptul internațional privat este diferită de ordinea publică în

dreptul intern.

În primul rând, sfera celor

doua noțiuni este diferită, în sensul că nu toate normele de

ordine publică în dreptul intern sunt de ordine publică în dreptul

internațional privat.

În al doilea rând, fiecare

noțiune îndeplinește o funcție diferită. Ordinea

publică în dreptul intern indică limitele domeniului lăsat

liberei inițiative juridice a părților, pe când ordinea

publică în dreptul internațional privat indica limitele

aplicării legii străine. Prin urmare, excepția de ordine publica

în dreptul internațional privat este un mijloc de înlăturare a legii

străine normal competente, ceea ce înseamnă că, pentru a putea

fi invocată o asemenea excepție trebuie, prin ipoteza, ca legea

aplicabilă să fie o lege străină. Numai în aceste

condiții se poate pune în discuție ordinea publică de drept

internațional privat, ceea ce presupune existența unor deosebiri fundamentale,

esențiale, de reglementare între legea română și legea

străină.

Ordinea publică se

invocă, așadar, împotriva aplicării legii străine.

În materia

recunoașterii hotărârilor judecătorești străine, art. 168

din Legea nr. 105/1992 are în vedere ordinea publică de drept

internațional privat, cu înțelesul dat tot de art. 8 din Legea nr. 105/1992,

potrivit căruia: „aplicarea legii străine se înlătura dacă

încalcă ordinea publică de drept internațional privat român”.

Recurenta arată

că, în mod greșit, Curtea de Apel București, ar fi interpretat

în mod restrictiv dispozițiile art. 168 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 105/1992,

deoarece din formularea legiuitorului nu rezultă că acesta ar face o

distincție între hotărârea pronunțată în

străinătate cu privire la un litigiu căruia îi este

aplicabilă legea română sau legea străină, iar „ubi lex non

distinguit, nec nos distinguere debemus”.

Această interpretare

este eronată. Noțiunea de ordine publică de drept

internațional privat din art. 168 al Legii nr. 105/1992, nu poate avea alt

înțeles decât cel conferit de art. 8 din aceeași lege. Prin urmare,

în mod corect instanța de apel a respins susținerile privind

încălcarea ordinii publice de drept internațional privat în ceea ce

privește legea materială aplicată.

Față de cele

arătate mai sus, precizăm faptul că nu putem

împărtăși punctul de vedere exprimat în opinia legală

elaborată de prof. univ. dr. I.D. și conf. S.D. și depusă

la dosar de recurentă, în sensul că "încălcarea ordinii

publice poate fi invocată chiar dacă legea aplicată de

tribunalul arbitral a fost legea română".

Art. 364 lit. i) nu este

aplicabil recunoașterii și executării hotărârilor

judecătorești străine pentru simplul motiv că

recunoașterea și executarea hotărârilor străine

implică o procedură specială, distinctă de procedura

acțiunii în anularea unei hotărâri arbitrale, astfel cum prevăd

expres art. 370 cu trimitere la Legea nr. 105/1992.

Prin urmare, corecta

interpretare și aplicare a prevederilor legale menționate trebuie

să se facă în lumina principiului "specialia generalibus

derogant" (aplicarea cu prioritate a regulilor speciale în materia

recunoașterii și executării hotărârilor străine), iar

nu pe baza aplicării prin analogie a unor texte total străine acestei

proceduri speciale

[

precum art. 364 lit. i)].

Astfel, nu interesează

modul de aplicare al legii străine, important este ca efectele acesteia

contrare ordinii publice de drept internațional privat român să nu se

producă. În concret, ordinea publică de drept internațional

privat român ar putea fi încălcată doar prin aplicarea unei legi

străine ale cărei dispoziții să fie incompatibile cu

principiile fundamentale ale dreptului roman aplicabile raporturilor juridice

cu element de extraneitate.

Or, ca urmare a

aplicării legii romane de către tribunalul arbitral, după cum

însăși recurenta afirma, ar fi un nonsens să se verifice daca

legea română însăși încalcă ordinea publică de drept

internațional privat român.

Prin urmare, recurenta

însăși admite că nu este posibilă invocarea ordinii publice

de drept internațional privat împotriva legii române.

Cât privește dreptul la

apărare, Înalta Curte reține că acesta a fost asigurat

parții care a pierdut procesul și este de neconceput să se

repună în discuție fondul litigiului dedus judecății instanței

străine. În speță este evident că nu s-a încălcat

dreptul la apărare, în condițiile în care recurenta a fost

prezentă la proces prin avocați, fapt care rezultă

fără echivoc din cuprinsul hotărârii arbitrale.

arbitrală ar fi fost data cu încălcarea ordinii publice de drept

internațional roman atât din perspectiva dreptului substanțial, cât

și din perspectiva dreptului procesual.

Prin motivele de recurs,

pârâta dezvolta mai întâi teoria potrivit căreia ordinea publica de drept

internațional privat include drepturile și garanțiile

recunoscute de Convenția Europeana a Drepturilor Omului (C.E.D.O.),

inclusiv dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 pct. 1 din C.E.D.O.

Or, sub acest aspect,

instanța de apel a reținut, în mod corect, că ,,în privința

dreptului la un proces echitabil apelanta reia susținerile sale redând

prevederile art. 6 pct. 1 din C.E.D.O., art. 20 alin. (1) și art. 21 din

Constituția României dar nu înlătură în nici un fel

reținerea primei instanțe ca, în raport de art. 20 alin. (2) din

Constituție, ordinea constituțională a drepturilor fundamentale

face parte din ordinea publică de drept internațional privat roman,

astfel încât în procedura recunoașterii hotărârii străine

instanța este datoare să cerceteze daca în procesul arbitral s-au

respectat aceste garanții fundamentale

”.

Prin urmare, în mod corect

instanța de apel a reținut că nu se poate reproșa nimic primei

instanțe din punctul de vedere al aplicării dispozițiilor legale

în ceea ce privește conținutul noțiunii de ordine publică.

Astfel, prima instanță a reținut faptul că toate

susținerile pârâtei sunt nefondate, dat fiind că aceste drepturi

fundamentale sunt cunoscute și garantate de toate cele trei state (Olanda,

Franța și România) care sunt parți la C.E.D.O.

În special, este de

reținut faptul că Tribunalul arbitral internațional de la Paris

este o instanță organizată și care funcționează

potrivit propriului ei Regulament și legii franceze (Codului francez de

procedură civilă). Prin urmare, principiul egalității

părților, al independenței și al

imparțialității arbitrilor sunt în egală măsură

și principii care guvernează procedura de judecată în fața

unui tribunalul arbitral constituit pe lângă Camera Internațională

de Comerț de la Paris.

Susținerile recurentei

privind încălcarea ordinii publice de drept internațional privat din

perspectiva dreptului material și procesual sunt nefondate. Recurenta

susține că ar fi fost încălcat principiul

imparțialității instanței pentru ca supraarbitrul C.L. nu

ar fi fost imparțial, în sensul că ar fi fost în "conflict de

interese" cu pârâta.

În primul rând, astfel cum

rezultă și din cuprinsul hotărârii arbitrale, părțile

au beneficiat în mod egal de toate garanțiile procesuale necesare unui

proces echitabil: au fost prezente și reprezentate la dezbateri, au depus

probe, și-au valorificat pe deplin dreptul la apărare; tribunalul a

fost constituit potrivit reglementarilor speciale C.C.I., părțile

fiind de acord cu numirea arbitrilor.

În măsura în care ar fi

existat suspiciuni cu privire la imparțialitatea arbitrilor, pârâta ar fi

putut să utilizeze procedura recuzării, conform art. 10 din

Regulamentul C.C.I., care prevede expres că arbitrul poate fi recuzat

pentru aceleași motive ca și un judecător. Dar recurenta nu a

făcut uz de acest mecanism procedural pe care îl avea la îndemână,

daca ar fi considerat că există motive de bănuială asupra imparțialității

supraarbitrului.

În al doilea rând, în ceea

ce privește motivele propriu-zise de imparțialitate, pârâta I.E. a

invocat unele împrejurări legate de calitatea de avocat a supraarbitrului.

Aceste susțineri sunt lipsite de orice relevanță juridică

și în mod corect instanța de apel a reținut că

"apelanta nu a produs dovezi că nu a cunoscut aspectele care ar fi

făcut ca supraarbitrul desemnat să fi fost imparțial pe timpul

litigiului arbitral și nici ca intimata ar fi deținut probe pe aceste

chestiuni pe care ar refuza nejustificat să le depună la dosar în

temeiul art. 172 C. proc. civ".

În acest context, întreaga

argumentație construită de recurentă, care reia descrierea unor

situații de fapt care ar revela imparțialitatea supraarbitrului,

dincolo de faptul că nu au nicio legătură cu cauza, nici nu

prezintă relevanța, întrucât conform art. 304 C. proc. civ.,

modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere doar pentru motivele

de nelegalitate limitativ prevăzute de lege.

Prin abrogarea pct. 10

și 11 ale art. 304 din C. proc. civ., nu mai este posibilă promovarea

recursului pe motiv că instanța nu s-a pronunțat asupra unei

dovezi administrate care era hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii sau

că hotărârea se întemeiază pe o greșeală gravă de

fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate.

În concluzie, întrucât

legiuitorul a exclus aceste ipoteze dintre motivele de nelegalitate care ar

putea afecta o hotărâre, stabilirea corectă a situației de fapt,

în baza unei probațiuni adecvate este în prezent o problemă de temeinicie

a hotărârii și nu poate face obiectul analizei în recurs.

Instanța de

recunoaștere, ca și instanța de recurs nu pot să

soluționeze, ulterior judecării cauzei de către tribunalul

arbitral, o cerere de recuzare a unui arbitru. Or, chiar și în dreptul

roman, cererea de recuzare nu poate fi formulată decât în anumite

condiții, respectiv până la intrarea în dezbateri sau de îndată

de motivele ei sunt cunoscute, dacă acestea au survenit după

dezbateri (art. 29 C. proc. civ.).

Altminteri,

funcționează prezumția de imparțialitate a judecătorului,

respectiv a arbitrului.

Recurenta reclamă un

pretins tratament inegal al părților în cadrul procesului arbitral.

În realitate, sub pretextul

acestui motiv de ordine publică în dreptul internațional privat

roman, recurenta I.E. tinde, așa cum în mod corect a reținut prima

instanță, la rejudecarea cauzei pe fond, din moment ce critică

modul în care tribunalul arbitral a reținut și calificat juridic

situația de fapt (culpa pârâtei, interpretarea declarațiilor martorilor,

tipul de rezoluțiune etc.).

Or, potrivit art. 168 din

Legea nr. 105/1992, "sub rezerva verificării condițiilor

prevăzute de art. 167 și art. 168, instanța româna nu poate

proceda la examinarea în fond a hotărârii străine și nici la

modificarea ei". Potrivit art. 181 din această lege, prevederile art.

167 – art. 178 sunt aplicabile și sentințelor arbitrale străine.

Prin urmare, procedura

recunoașterii și încuviințării executării silite nu

permite rejudecarea cauzei în fond, astfel cum pretinde recurenta, ci doar

examinarea îndeplinirii condițiilor legale de regularitate formală a

hotărârii.

Recurenta I.E. pretinde

că i s-ar fi încălcat dreptul la apărare, dar și sub acest

aspect, în realitate, se critică hotărârea arbitrală pe fond, în

sensul că tribunalul arbitral ar fi ignorat probatoriul depus de aceasta

ori că ar fi reținut o cronologie eronată a faptelor etc. În

realitate, recurenta I.E. a beneficiat de toate garanțiile procesuale

specifice dreptului la apărare (a fost reprezentată prin avocat, a

administrat probe, a pus concluzii), astfel încât toate aceste susțineri

sunt vădit nefondate în măsura în care ele tind la rejudecarea cauzei

pe fond, contrar prevederilor art. 168 din Legea nr. 105/1992.

Cu privire la pretinsa

încălcarea a principiului legalității, în speță,

astfel cum rezultă din conținutul hotărârii arbitrale,

tribunalul arbitral a aplicat legea romana, fapt asupra căruia

părțile nu au făcut nicio discuție. În aceste condiții,

motivul de ordine publică în dreptul internațional privat roman,

invocat de recurenta I.E. împotriva recunoașterii și

încuviințării executării silite a hotărârii arbitrale este

vădit neîntemeiat, deoarece un asemenea motiv de refuz a

recunoașterii și încuviințării unei hotărâri arbitrale

străine poate avea ca premisa doar cazul în care tribunalul arbitral

internațional ar fi aplicat lege străină, ale cărei

prevederi să fie ireconciliabile cu sistemul de drept al țării

unde se cere recunoașterea.

Pe cale de

consecință, sunt nefondate toate susținerile recurentei I.E., formulate

prin cererea de recurs, în sensul că s-ar fi încălcat principiul

legalității prevăzut de art. 124 din Constituție,

respectiv:

- că s-ar fi

încălcat principiul interpretării convențiilor potrivit

voinței comune a părților (art. 977 C. civ.);

- ca s-ar fi încălcat

normele juridice privind personalitatea juridică distinctă a

societății (T.C.I.) față de cea a asociaților (I.E.

și C.E.E.R.E.S.);

- ca tribunalul arbitral ar

fi ignorat unele reglementări, deși pârâta a depus atât textele de

lege, cât și doctrina și jurisprudența, mai exact ar fi în

discuție art. 43 din C. com.;

- ca hotărârea

arbitrală ar conține dispoziții contradictorii în raport cu

“

tipul de rezoluțiune care afectează

contractul de cesiune”.

Dacă s-ar admite

raționamentul recurentei, în sensul că ordinea publică de drept

internațional privat ar putea fi invocată chiar și atunci când

instanța străină a aplicat legea română, sub pretextul

că legea română nu ar fi fost corect aplicată sau că

situația de fapt nu ar fi fost corect stabilită, s-ar ajunge ca,

practic, procedura recunoașterii și a încuviințării

executării silite să se transforme într¬-o veritabilă cale

devolutivă de atac împotriva hotărârii străine, în

condițiile în care aceasta, potrivit regimului ei juridic, conferit de

legea statului unde a fost pronunțată, este o hotărâre

obligatorie și nesusceptibila de a fi atacată.

În plus, dacă s-ar

admite că statul unde se cere recunoașterea unei hotărâri

arbitrale străine ar putea să rejudece cauza pe motivul că,

deși s-a aplicat propria lui lege, aceasta nu ar fi fost bine

aplicată sau că situația de fapt nu ar fi fost corect

calificată juridic în raport cu legea, practic s-ar anihila orice

finalitate a arbitrajului comercial internațional.

data cu încălcarea competenței exclusive a instanțelor române în

judecarea ofertei reale urmată de consemnațiune.

Recurenta a susținut

că, în speță s-ar fi încălcat competența

instanțelor judecătorești din România, deoarece în

soluționarea cererii reconvenționale a I.E. tribunalul arbitral a

luat în discuție și a dat efecte ofertei reale de plata urmată

de consemnație pe care C.E.E.R.E.S. a făcut-o către I.E. pentru

plata integrală a restului de preț datorat în temeiul contractului de

cesiune de părți sociale.

În acest sens, pârâta susține

cât în raport cu art. 589 C. civ. (respectiv art. 1114, art. 1119 C. civ.,

"validitatea ofertei reale de plată urmate de consemnațiune

poate face exclusiv obiectul aprecierii instanțelor judecătorești

române de drept comun

”.

Această susținere

a pârâtei I.E. este vădit neîntemeiată pentru următoarele

considerente:

a) Oferta reală de

plată urmată de consemnațiune are natură juridică a

unui act unilateral, pentru care legea română impune anumite

formalități, care, în speță au fost întocmai respectate de

C.E.E.R.E.S.

Oferta reală de

plată și consemnațiune este, în principal reglementată de

Codul civil, având ca fundament dreptul debitorului ce face plata, atunci când

el vrea să-și execute obligația, iar creditorul refuza să

primească plata. Așadar, ca manifestare de voință a

debitorului, oferta reală de plată urmată de consemnațiune

are natura juridică a unui act unilateral, fiind în esență o

ofertă de plata, care, dacă este refuzată de creditor, poate fi

urmată de consemnarea sumei și liberează pe creditor.

Codul de procedură

civilă prevede în mod expres că oferta se face prin intermediul

executorului judecătoresc, iar recipisa de consemnare se depune, de

asemenea la executorul judecătoresc. Oferta reală de plată urmată

de consemnațiune liberează pe debitor întocmai ca și plata

făcută creditorului.

Potrivit art. 589 C. proc.

civ., "cererea de s-ar putea face înaintea judecătoriei, sau pentru

ca să se întărească, sau pentru ca să se anuleze aceste

oferte și consemnațiuni, se va face prin osebita petiție, după

regulile stabilite pentru cererea principală".

De aici rezultă

că, pentru validitatea ofertei reale urmate de consemnațiune nu este

necesară pronunțarea unei hotărâri judecătorești.

Efectul

pronunțării unei hotărâri judecătorești care să

declare că oferta și consemnațiunea sunt "bune și

valabile" este cel prevăzut de art. 1119 C. civ., și anume

"debitorul nu mai poate, chiar cu consimțământul creditorului,

să-și retragă suma depusă în prejudiciul codebitorilor sau

fideiusorilor săi".

b) Afirmația pârâtei I.E.

potrivit căreia "aprecierea asupra validității ofertei

reale nu este susceptibilă de a fi reglementată pe calea

arbitrajului" este lipsită de orice temei juridic.

În primul rând,

competența tribunalului arbitral se determină în raport cu obiectul

principal al cauzei și, sub acest aspect, este neîndoielnic faptul

că, fiind în prezența unui litigiu comercial cu element de

extraneitate și, în prezența unei clauze compromisorii, nu se poate

contesta competența tribunalului arbitral.

În acest context, aspectele

privind validitatea ofertei reale urmate de consemnațiune au avut doar

semnificația unui mijloc de apărare invocat de C.E.E.R.E.S. cu

privire la care tribunalul arbitral s-a pronunțat doar cu titlu incidental

(prin considerentele hotărârii), iar nu cu titlu principal.

Competența tribunalului arbitral este deci pe deplin justificată

potrivit principiului: ”accesorium sequitur principale”.

În plus, astfel cum

rezultă din cuprinsul clauzei compromisorii inserată în contractul de

cesiune de părți-sociale, „Orice controversă sau dispută

apărută din sau în legătură directă sau indirectă

cu prezentul contract”. Prin urmare, este neîndoielnic faptul că

părțile au înțeles să atribuie cea mai largă

competență posibilă tribunalului arbitral, astfel încât

discutarea aspectelor legate de condițiile și efectele unei oferte de

plată urmate de consemnație, adică practic de executarea

însăși a contractului de cesiune de părți-sociale, sunt pe

deplin acoperite de o asemenea clauză compromisorie.

În al doilea rând, potrivit art.

340 C. proc. civ., pe calea arbitrajului, pot fi soluționate toate

litigiile patrimoniale, "în afară de acelea care privesc drepturi

asupra cărora legea nu permite a se face tranzacție".

Or, raportul dintre

părțile unui contract de cesiune de părți-sociale este unul

comercial, ca și cel privind plata prețului cesiunii. Tot astfel,

raporturile dintre părți privind oferta de plată și

consemnațiune, în cazul în care creditorul refuza să primească

plata, este unul patrimonial, susceptibil de tranzacție, deoarece

însuși dreptul de a plăti, respectiv dreptul de a primi o suma de

bani sunt susceptibile de renunțări și concesii reciproce,

respectiv de tranzacție.

Prin urmare, ar fi total

absurd să se considere că o instanță arbitrală nu ar

putea să ia în discuție valoarea juridică a unei oferte reale

urmată de consemnațiune care s-ar face în cursul judecării

litigiului arbitral, cu atât mai mult cu cât, în speță, pârâta

însăși a recunoscut că "plățile efectuate de

debitor până la finalizarea procedurii arbitrale pot fi luat în

considerație" (pct. 192 din hotărârea arbitrală).

c) Afirmația pârâtei I.E.

potrivit căreia validitatea ofertei reale de plată urmată de

consemnațiune poate face "exclusiv obiectul aprecierii

instanțelor judecătorești romane de drept comun" este, de

asemenea, lipsită de orice fundament juridic.

După cum deja s-a

menționat, dispozițiile art. 589 C. proc. civ., respectiv art. 1114, art.

1119 C. civ., invocate de pârâtă nu prevăd și nu permit o

asemenea speculație juridică.

Faptul că art. 589 C.

proc. civ., se referă la judecătorie ca fiind competentă să

"întărească" sau să anuleze oferta de plată sau

consemnațiunea nu înseamnă că, într-un litigiu cu element de

extraneitate, o instanță străină - indiferent că este

judecătorească sau arbitrală nu ar putea examina validitatea

unei oferte sau a unei consemnațiuni.

De asemenea, art. 167 alin.

(1) lit. b) din Legea nr. 105/1992, invocat de pârâtă, referitor la

competența instanței străine, trebuie coroborat cu art. 168 din

aceeași lege. Din examinarea coroborată a celor doua texte

rezultă că:

- pentru a aprecia dacă

instanța care a pronunțat hotărârea a fost competentă, în

sensul art. 167 alin. (1) lit. b), raportarea trebuie să se facă la

legea statului unde hotărârea a fost pronunțată. Or, din acest

punct de vedere, este indiscutabil ca tribunalul arbitral de la Paris era

competent;

- examinarea

competenței instanței străine din punctul de vedere al legii

române poate să conducă la refuzul recunoașterii hotărârii

doar în condițiile art. 168, adică atunci când s-au încălcat

dispozițiile art. 151 din Legea nr. 105/1992 privitoare la competența

exclusivă a jurisdicției române.

Textul enumera limitativ

cazurile în care competența jurisdicțională a instanțelor

române este imperativă, în sensul că nu poate fi recunoscută o hotărâre

pronunțată în străinătate în una dintre aceste materii. Dar

printre procesele cu privire la care instanțele române sunt exclusiv

competente să judece, art. 151 din Legea nr. 105/1992 nu

menționează și pe cele privind "validitatea ofertei reale

de plată sau a consemnațiunii".

Prin urmare, este vădit

eronată susținerea recurentei pârâte în sensul că, prin art. 589

C. civ., s-ar institui o competență excepțională,

specială în materia ofertei reale urmată de consemnațiune.

Rezultă deci că nu

s-a încălcat nici o normă de competență exclusiva a

instanțelor judecătorești române și, în

consecință, nu există nici un motiv pentru a se refuza

recunoașterea și încuviințarea hotărârii arbitrale

străine, astfel cum, în mod corect a reținut prima instanță

și a menținut instanța de apel.

Pentru considerentele

reținute, conform art. 312 C. proc. civ., se va respinge recursul declarat

de pârâta SC I.E SA București împotriva deciziei comerciale nr. 195 din 21

aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială,

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâta SC I.E. SA București împotriva deciziei comerciale nr. 195 din

21 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi 2 decembrie 2009.