ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 380/2016

Decizia nr. 380/2016

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei;

Prin cererea înregistrată la data de 28 mai 2013 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SA - în reorganizare judiciară a solicitat în contradictoriu cu pârâții B. și C.:

- anularea Deciziei nr. 454 din 27 noiembrie 2012, obligarea pârâtei B. la soluționarea contestației administrative prealabile și suspendarea Deciziei de impunere nr. F/MC/303 din 21 iunie 2012 emisă de C.

Prin sentința nr. 1385 pronunțată în data de 6 mai 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea precum și cererile de intervenție accesorii formulate în interesul reclamantei de intervenienții accesorii SC D. SRL și E., ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe au formulat recurs reclamanta SC A. SA, prin administrator judiciar SC F. SPRL și administrator special G., și intervenienții SC D. SRL și E.

3.1 Recurenta reclamantă SC A. SA a solicitat casarea sentinței, rejudecarea cauzei și admiterea acțiunii arătând că sentința a fost dată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. în sensul că nu există indicii că societatea ar fi săvârșit vreo infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urma să se dea în procedura administrativă, ceea ce înseamnă că nu era caz de suspendare a soluționării contestației administrative; în măsura în care există, astfel de indicii planează asupra SC H. SRL, primul furnizor dintr-un lanț implicând mai multe societăți comerciale dintre care recurenta nu este decât un intermediar (cumpărător/vânzător).

Susține că bugetul de stat nu a fost prejudiciat în niciun fel de activitatea sa în condițiile în care există dovezi că a plătit facturile către furnizori, inclusiv taxa pe valoare adăugată (T.V.A.) care a fost virată la buget, a dedus T.V.A. și a plătit impozitul pe venitul obținut din comisionul de intermediere.

3.2 Recurenta intervenientă SC D. SRL susține de asemenea că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. deoarece nu a ținut cont că plângerea penală care a determinat suspendarea soluționării contestației administrative a fost făcută de un alt organ (Garda Financiară) decât cel care a efectuat inspecția fiscală (C.), că plângerea nu se referea la reclamanta SC A. SA și că împotriva acesteia nu s-a început urmărirea penală.

În condițiile acestea, suspendarea soluționării contestației administrative pe o perioadă nedeterminată apare ca un abuz de drept din partea autorității fiscale.

În al doilea rând, susține că instanța nu s-a pronunțat decât formal pe cererea de intervenție accesorie, respingând-o fără motivare.

3.3 Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. 2010 (C. proc. civ.), recurentul intervenient E. consideră că prima instanță a încălcat dispozițiile art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. deoarece sesizarea organului de urmărire penală s-a făcut în baza unor simple prezumții și nu a unor veritabile constatări, așa cum prevede art. 108 alin. (1) C. proc. fisc.

Pe de altă parte, săvârșirea eventualelor infracțiuni și soluția ce s-ar da acestora nu influențează soluția instanței civile, cf. principiului instituit de art. 1365 din N.C.C. și jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene.

De asemenea, potrivit doctrinei juridice în materie, suspendarea soluționării contestației constituie un abuz al autorității fiscale doar pentru ca statutul să se folosească de banii contribuabililor.

Referitor la respingerea cererii de suspendare a deciziei de impunere, recurentul consideră că prima instanță a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 14 și art. 15 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Toți cei trei recurenți invocă în favoarea admiterii recursurilor diferite hotărâri judecătorești, cu titlu de practică judiciară.

II. Derularea procedurii judiciare în fața instanței de recurs și analiza motivelor de casare;

Recursul fiind de competența Înaltei Curți, a fost urmată procedura de filtrare a recursului prevăzută de art. 493 C. proc. civ., iar, prin Încheierea din Camera de Consiliu de la 20 octombrie 2015, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată pe fond la data de 16 februarie 2016.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor recurenților și a întâmpinării, având în vedere raportul asupra admisibilității în principiu, Înalta Curte constată că recursurile sunt neîntemeiate pentru următoarele considerente:

Prin Decizia de impunere nr. F/MC/303 din 21 iunie 2012 emisă de I. - C. au fost stabilite în sarcina recurentei SC A. SA (pe scurt, SC A. SA) obligații fiscale suplimentare constând în impozit pe profit, taxă pe valoare adăugată și obligații accesorii acestora (în total, 170.744.806 lei).

Soluționarea contestației administrative formulate de contribuabil împotriva acestei decizii de impunere a fost suspendată în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. (C. proc. fisc.; varianta în vigoare la data formulării contestației) prin Decizia nr. 454 din 27 noiembrie 2012, emisă de I. - B. cu motivarea că există indicii privind săvârșirea unei infracțiuni care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată contestației.

Indiciile reținute sunt în esență următoarele:

Recurenta SC A. SA a participat în calitate de intermediar (distribuitor) la o acțiune fictivă de retransmitere contra cost către un beneficiar din Emiratele Arabe a unor presupuse servicii de monitorizare a autovehiculelor prin dispozitive montate pe autovehicule, utilizând sistemul de comunicație voce și date prin satelit. Autoritățile fiscale au constatat că presupusul furnizor, prestator inițial, nu funcționează la sediul social, nu a avut personal angajat, nu a prestat niciun serviciu, nu a emis facturi sau alte documente de încasare către alte societăți comerciale și nici nu deținea condițiile tehnice pentru realizarea unor astfel de servicii de monitorizare, De asemenea, nici celelalte societăți participante în lanț, SC A. SA fiind doar una dintre acestea, nu au putut justifica prestarea serviciilor.

În consecință, autoritățile fiscale au sesizat organele de urmărire penală.

Respingând acțiunea precum și cererile de intervenție accesorie formulate în cauză, prima instanță a arătat că astfel de indicii sunt într-adevăr hotărâtoare pentru soluționarea contestației administrative indiferent de gradul de participare al reclamantei SC A. SA la presupusele fapte infracționale.

Sentința este legală.

Astfel, referitor la primul motiv de recurs, invocat de toți cei trei recurenți și întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. (varianta în vigoare la data formulării contestației), „Organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când: a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă”.

Văzând indiciile reținute de prima instanță în baza constatărilor autorității fiscale, necontestate de altfel de recurenți, Înalta Curte confirmă că acestea pot indica posibile fapte infracționale care au avut ca scop evaziunea fiscală.

Or, în măsura în care situația infracțională este reală, aceasta ar înrâuri hotărâtor soluția ce s-ar da contestației administrative deoarece dacă faptele sunt fictive, așa cum par să arate indiciile, este foarte probabil că SC A. SA cunoștea această împrejurare (beneficiarul final nu ar fi plătit sume semnificative pentru servicii fictive), ceea ce înseamnă că actul de impunere pare justificat iar contestația administrativă pare neîntemeiată.

Așa fiind, sunt nerelevante apărările recurenților privitoare la autoritățile care au sesizat organele penale, la nevinovăția SC A. SA sau la faptul că nu s-a început urmărirea penală împotriva societății deoarece astfel de cerințe nu rezultă din lege. De asemenea, practica judiciară depusă la dosarul cauzei nu este contrară celor mai sus arătate, soluțiile fiind de la caz la caz, în raport cu starea de fapt relevantă.

Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs invocat de intervenienta SC D. SRL (nemotivarea respingerii cererii de intervenție accesorie; deși neindicat, motivul este prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.), Înalta Curte constată că este neîntemeiat deoarece respingerea cererii de intervenție accesorie reprezintă consecința directă a respingerii acțiunii principale, considerentele fiind comune.

În ce privește respingerea cererii de suspendare a executării deciziei de impunere, Înalta Curte constată că reclamanta SC A. SA nu a formulat nicio critică în recurs, motiv pentru care, în temeiul art. 67 alin. (4) C. proc. civ., recursul exercitat de intervenientul accesoriu E. sub acest aspect este neavenit.

În consecință, în temeiul art. 496 C. proc. civ., recursurile urmează să fie respinse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta SC A. SA în reorganizare judiciară prin administrator judiciar SC F. SPRL și administrator special G. și intervenienții SC D. SRL și E., împotriva sentinței civile nr. 1385 din 6 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 februarie 2016.