ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1355/2019

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta Societatea A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, anularea Deciziei nr. 401 din 26.10.2015 de soluționare a contestației administrative și anularea, în parte, a Deciziei de impunere nr. x din 13.03.2015 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x din 13.03.2015.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 3284 din 28 octombrie 2016, a admis, în parte, cererea formulată de reclamantă, anulând Decizia nr. 401 din 26.10.2015 de suspendare a soluționării contestației.

Totodată, a respins cererea cu privire la anularea deciziei de impunere și raportului de inspecție fiscală, ca prematură, obligând pârâtele să plătească reclamantei suma de 150 RON, cheltuieli de judecată.

3.1. Recursul formulat de reclamanta Societatea A. SRL.

Recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În privința incidenței pct. 5, se arată că excepția prematurității capătului de cerere prin care s-a solicitat anularea Deciziei de impunere nr. x din 13.03.2015 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x din 13.03.2015 nu a fost invocată nici de intimate și nici de instanță, din oficiu, regăsindu-se direct în dispozitivul și motivarea hotărârii.

Astfel, recurenta-reclamantă consideră că hotărârea primei instanțe a fost pronunțată cu încălcarea disp. art. 13 și art. 14 alin. (5) - (6) C. proc. civ.

Potrivit art. 14 alin. (5) și (6) C. proc. civ., instanța este obligată să supună părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt și de drept invocate, în timp ce hotărârea se va întemeia numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

Textele legale stabilesc, în mod explicit, interdicția instanței de a se pronunța asupra unor chestiuni de fapt și/sau de drept care nu au fost supuse dezbaterii părților.

În cazul de față, susține recurenta-reclamantă, a fost încălcată interdicția menționată, dar și principiile contradictorialității/dreptului la apărare reglementate de art. 14 alin. (4) și art. 13 C. proc. civ.

Cu privire la criticile întemeiate pe pct. 8, recurenta-reclamantă invocă încălcarea prevederilor art. 1 alin. (1) art. 8 alin. (1), art. 11 alin. (1) lit. b) și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/21004, modificată și completată.

În primul rând, cu referire la disp. art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (1) și art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, se susține că din interpretarea sistematică a acestora, coroborate cu art. 70 rap. la art. 205 C. proc. fisc. , în ipoteza în care termenul de 45 zile expiră, fără ca autoritatea să adopte o soluție, se naște dreptul persoanei vătămate de a formula o acțiune în contencios administrativ având ca obiectul anularea actului nelegal.

În al doilea rând, în condițiile în care expiră termenul de soluționare a contestației, încetează aplicabilitatea disp. art. 214 alin. (1) C. proc. fisc. , care instituie facultatea organului de soluționare a contestației de a proceda la suspendarea cauzei.

Concluzia ar rezulta din interpretarea logică a art. 214 alin. (1) C. proc. fisc. , conform căruia "soluționarea cauzei" poate fi suspendată.

În ipoteza în care cauza nu a fost soluționată în termen legal, consecința este accesul celui vătămat la instanța de judecată, posibilitatea suspendării cauzei fiind înlăturată.

Astfel, nu se poate pune problema suspendării unei proceduri care a încetat ca urmare a expirării termenului legal de soluționare.

În al treilea rând, susține recurenta-reclamantă, a admite o interpretare în sens contrar, echivalează cu acceptarea unei imixtiuni a autorității administrative în atribuțiile puterii judecătorești.

Ca urmare a refuzului soluționării contestației fiscale, instanța de contencios administrativ este singura care se poate pronunța asupra legalității actului administrativ fiscal.

Prin urmare, se susține că termenul de 45 zile pentru soluționarea contestației a expirat la data de 09.06.2015 (contestația a fost formulată la 24.04.2015), Decizia nr. 401/2015 a fost emisă la 26.10.2015, de unde se desprinde concluzia că societatea era îndreptățită să formuleze acțiune în contencios administrativ împotriva Deciziei de impunere și Raportului fiscal, ulterior datei de 09.06.2015.

Cu privire la aceleași aspecte, recurenta-reclamantă susține și lipsa consacrării legale a soluției primei instanțe, în sensul că anularea deciziei de suspendare emise în soluționarea contestației fiscale ar impune reluarea procedurii administrative, cu consecința respingerii ca prematură a acțiunii în anularea deciziei de impunere și raportului de inspecție fiscală.

Din analiza dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. f) și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, rezultă că nu există niciun temei legal care să fundamenteze hotărârea atacată adică să reglementeze posibilitatea instanței de a "trimite" contestația spre soluționarea autorității competente în ipoteza în care a expirat termenul prevăzut pentru soluționarea contestației administrative.

3.2. Recursul formulat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală

Recurenta-pârâtă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și consideră că instanța de fond a făcut aprecieri cu privire la sesizarea penală, cu depășirea competențelor organelor de cercetare penală nefiind în măsură să analizeze și să se pronunțe cu privire la aspectele sesizate de organele inspecției fiscale.

Recurenta-pârâtă susține îndeplinirea cumulativă a disp. art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2004 privind C. proc. fisc. , prin formularea sesizării penale cu privire la existența indiciilor săvârșirii infracțiunii și prin înrâurirea hotărâtoare a acestei infracțiuni asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Această interdependență constă în faptul că societatea nu avea drept de utilizare a mărcilor "B." nr. x și nr. y pentru produsele menționate în Contractul nr. x din 19.12.2008; la semnarea contractului societatea ar fi trebuit să se asigure că "mărcile înregistrare autorizate" expuse în Programul A, atașat acordului de autorizare marcă, îi conferă dreptul de a utiliza aceste mărci pentru produsele în speță, cord metalic, sârmă armare furtun, sârmă pentru tatonare; prin utilizarea mărcilor în forma în care acestea au fost înregistrate, societatea a vândut către clienți produse ale căror ambalaje și certificate de calitate conțineau mărci pentru care nu aveau drept de utilizare; directorul general în calitate de semnatar al contractului, precum și succesorul acestuia, nu au întreprins nicio acțiune prin care să-și manifeste expres intenția de a nu accepta utilizarea acestor mărci.

De asemenea, organele de inspecție fiscală au constatat și că anexa la contract nu a fost prezentată în același timp cu acesta, nu este datată, nu conține număr de înregistrare, nu face referire la contractul pe care îl modifică, nu este semnată pentru confirmare de reprezentanții societății, ci de către C., în anul 2014, rezultând că la data emiterii anexei - 01.01.2011, societatea nu și-a dat acordul cu privire la modificarea Contractului nr. x din 19.12.2008.

În ceea ce privește obligarea la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 150 RON, recurenta-pârâtă arată că nu se afla în culpă procesuală, iar potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ., onorariile avocațiale pot fi micșorate în situația în care se constată că sunt nepotrivite față de valoarea pricinii ori munca îndeplinită.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Analiza motivelor de casare.

Prin Decizia nr. 401 din 26.10.2015, organul fiscal competent a dispus suspendarea soluționării contestației împotriva Deciziei de impunere nr. x din 13.03.2015, în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc.

Potrivit acestei dispoziții legale, se poate suspenda soluționarea contestației când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă.

Din cuprinsul normei legale incidente în cauză, se desprinde concluzia conform căreia sesizarea penală formulată de organul care a efectuat activitatea de control fiscal trebuie să conțină indiciile săvârșirii unei/unor infracțiuni, iar fapta penală să aibă o înrâurire asupra soluției ce se va da în procedura administrativă.

Analiza îndeplinirii condițiilor impuse de disp. art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. o face judecătorul de contencios administrativ și fiscal, deoarece contestarea deciziei de soluționare a contestației fiscale este dată în competența instanței de contencios administrativ și fiscal competente.

Așadar, în mod corect, cu respectarea dispozițiilor legale incidente, judecătorul fondului a realizat o analiză concretă a celor menționate în sesizarea penală referitor la îndeplinirea condiției existenței indiciilor săvârșirii unei infracțiuni și la relevanța continuității acesteia în procedura administrativă, fără să-și depășească competența.

Organele de cercetare penală investighează săvârșirea infracțiunii și vinovăția, însă acestea nu au competența să se pronunțe asupra relevanței faptei asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

În concret, prin sesizarea penală formulată sub nr. x din 8.05.2015 s-a solicitat stabilirea dacă "în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale vreunei infracțiuni prevăzute de legea penală sau legile speciale", fără să se arate care este infracțiunea ale cărei indicii au fost identificate în procedură administrativă și ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra acesteia.

În mod corect a reținut prima instanță că sesizarea penală cuprinde doar o înșiruire de fapte și acte, referiri generice la operațiuni care ar avea drept consecință diminuarea impozitelor și taxelor datorate statului.

De altfel, și cu ocazia formulării cererii de recurs, recurenta-pârâtă a recurs la același procedeu, făcând doar o enumerare a unor acte, operațiuni, din cuprinsul cărora nu rezultă caracterul infracțional, indiciile săvârșirii infracțiunii (fără să se cunoască care anume) în procedura administrativă.

Dacă s-ar accepta soluția propusă de recurenta-pârâtă, s-ar ajunge la nerespectarea disp. art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. , deoarece orice sesizare penală ar conduce la suspendarea soluționării contestației administrative, or textul analizat are în vedere o măsură facultativă ce poate fi folosită doar în cazul îndeplinirii condițiilor impuse strict în conținutul său.

Ținându-se seama și de faptul că organul de cercetare penală a emis ordonanța de clasare din data de 11.05.2018, Înalta Curte va reține că motivele de recurs invocate de recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală sunt nefondate.

În ceea ce privește critica dezvoltată asupra cuantumului cheltuielilor de judecată, se reține culpa procesuală a părții pârâte, dar și faptul că suma de 150 RON nu poate fi apreciată ca fiind nepotrivit de mare în raport de valoarea pricinii și munca îndeplinită de avocat.

Recurenta-reclamantă susține astfel încălcarea unor reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv încălcarea disp. art. 13, art. 14 alin. (5) și (6) C. proc. civ.

Art. 13 C. proc. civ. prevede la alin. (1) că dreptul la apărare este garantat.

Art. 14 alin. (5) C. proc. civ. obligă instanța ca, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate.

Art. 14 alin. (6) C. proc. civ. stipulează ca instanța să își întemeieze hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil dezbaterii contradictorii.

În speță, recurenta-reclamantă invocă nepunerea în discuția părților a excepției de prematuritate pentru care a fost respins capătul de cerere prin care s-a solicitat anularea deciziei de impunere și raportului de inspecție fiscală.

Motivul de nelegalitate este întrunit, din actele dosarului confirmându-se critica adusă hotărârii instanței de fond.

Înalta Curte reține că instanța de fond a încălcat două principii esențiale ale procedurii civile, dreptul la apărare și principiul contradictorialității.

În concret, recurenta-reclamantă a fost lipsită de dreptul la apărare cu privire la excepția de prematuritate a capătului doi al cererii, deoarece excepția nu a fost pusă în discuția părților, însă hotărârea pronunțată s-a întemeiat pe motive de fapt și de drept care nu au fost puse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

Nerespectarea disp. art. 13 și 14 C. proc. civ. este sancționată cu nulitatea hotărârii sub aspectul soluționării capătului doi al cererii, nulitate ce nu poate să fie remediată decât prin casarea sentinței atacate sub acest aspect, reprezentând desființarea actului de procedură.

În consecință, numai trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe pentru a pune în discuția părților excepția de prematuritate a capătului doi al cererii introductive poate constitui un remediu în vederea asigurării dreptului la apărare, a respectării principiului contradictorialității, componente ale dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar și de art. 6 din Noul C. proc. civ.

Față de acestea, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursul pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală va fi respins ca nefondat.

În temeiul art. 497 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, se va admite recursul formulat de recurenta-reclamantă Societatea A. SRL și, în consecință, se va casa în parte sentința atacată, în ceea ce privește soluționarea cererii de anulare a Deciziei de impunere nr. x din 13.04.2015 și Raportului de inspecție fiscală nr. x din 13.03.2015 și se va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță cu privire la acest capăt de cerere.

Se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva Sentinței nr. 3.284 din 28 octombrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite recursul formulat de reclamanta Societatea A. SRL împotriva Sentinței nr. 3.284 din 28 octombrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, sentința atacată, în ceea ce privește soluționarea cererii de anulare a Deciziei de impunere nr. x din 13.03.2015 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x din 13.03.2015, și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță cu privire la acest capăt de cerere.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 martie 2019.

GGC - ED