ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4778/2019

Ședința publică din data de 16 octombrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 22 august 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L. București a chemat în judecată pe pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea Deciziei nr. 183/27.07.2016 privind suspendarea soluționării contestației prealabile înregistrate sub nr. x/24.05.2016 și, pe cale de consecință, obligarea pârâtei la soluționarea contestației.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 3603 din 17 noiembrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală- Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor; a anulat decizia nr. 183/27.07.2016 și a obligat pârâta D.G.S.C. să soluționeze contestația fiscală formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere nr. x/13.04.2016 și a raportului de inspecție fiscală nr. x/12.04.2016.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen, pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ, solicitând casarea sentinței civile recurate și respingerea acțiunii, în totalitate, ca neîntemeiată.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta- pârâtă a relevat istoricul pe scurt al cauzei și a criticat sentința recurată ca fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept, arătând că raționamentul instanței de fond este în contradicție vădită cu prevederile legale în materie.

Instanța de fond și-a argumentat hotărârea pronunțata prin însușirea în întregime a susținerilor intimatei, fără a ține cont de apărările formulate de pârâtă în acest sens si fără a arata motivele pentru care acestea au fost înlăturate, învederând, totodată, că organul de soluționare a contestației a hotărât suspendarea contestației prin decizie motivată pe larg și întemeiată pe dispozițiile legale incidente în cauză.

Astfel, a susținut recurenta- pârâtă, cazul de suspendare a procedurii de soluționare a contestației pe cale administrativă, reglementat de art. 277 alin. (1) lit- a) din Legea nr. 207/2015 se referă la o situație de excepție, aceea în care organul care a efectuat activitatea de control fiscal sesizează organele de urmărire penală în urma depistării indiciilor asupra săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi pronunțată în procedura administrativă.

Așadar, legiuitorul a instituit posibilitatea suspendării soluționării contestației administrative într-o situație expres prevăzută - respectiv sesizarea organelor de urmărire penală, acestea urmând sa efectueze cercetarea specifică potrivit competențelor legale și în funcție de complexitatea cauzei.

Hotărârea definitivă a instanței penale prin care se soluționează acțiunea civilă este opozabilă organelor fiscale competente pentru soluționarea contestației, cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă.

Instanța de fond a reținut ca un fapt contradictoriu împrejurarea că sesizarea transmisă de organele fiscale către organele de urmărire penală cuprinde aceleași constatări cu cele înscrise in raportul de inspecție fiscală.

De fapt, arată recurenta, aceasta împrejurare se circumscrie dispozițiilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015, fiind evident că sesizarea organelor penale are în vedere concluziile inspecției fiscale și suspiciunea existenței unei fapte penale, în continuare, refiind redate aspectele legate de controlul inspecției fiscale și cele constatate.

În aceasta situație, recurenta apreciază că sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală și, contrar celor reținute de instanța de fond, între stabilirea obligațiilor fiscale constatate prin Raportul de inspecție fiscală nr. x/12.04.2016 care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere nr. x/13.04.2016 și stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite există o strânsă interdependență de care depinde soluționarea cauzei pe cale administrativă.

Solicită a se observa că, în decizia de soluționare se precizează că interdependența constă în faptul că, în urma verificărilor efectuate, se ridică problema realității operațiunilor efectuate de intimata, având în vedere că în urma controalelor efectuate de autoritățile fiscale au fost descoperite anumite elemente care conduc la suspiciunea de fraudă, cu consecința lipsirii bugetului de stat de TVA și impozit pe profit în sumă totală de 5.170.049 RON. Având în vedere cele constatate, organele de inspecție fiscală s-au constituit parte civilă cu suma de 5.460.647 Iei RON reprezentând TVA, impozit pe profit și accesorii aferente acestora, sumă ce se regăsește și în Decizia de impunere nr. x/13.04.2016.

A mai susținut recurenta- pârâtă că instanța de fond reține în considerentele hotărârii atacate împrejurarea ca hotărârea dată în procesul penal va privi administratorul, iar nu societatea comercială, astfel încât nu poate avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției administrative.

Recurenta consideră că raționamentul instanței de fond este eronat și contravine dispozițiilor Legii nr. 31/1990 potrivit cărora cel care reprezintă societatea în raport cu terții, precum și cel care este ținut răspunzător pentru întreaga activitate desfășurată de persoana juridică este administratorul acesteia.

Administratorul unei societăți este persoana mandatată sa efectueze toate operațiunile necesare in vederea îndeplinirii obiectului si scopului acesteia, astfel încât modalitatea in care acesta înțelege să își exercite atribuțiile trasează într-o maniera decisiva rezultatele economico-financiare ale societății.

Astfel, susține recureta- pârâtă, nu poate fi vorba despre două entități juridice distincte -societatea comerciala și administratorul acesteia-, cată vreme acesta din urma a acționat în calitate de reprezentant al societății, și nu in nume propriu.

În continuare, recurenta-pârâtă a învederat și că, potrivit practicii judiciare comunitare, orice artificiu care are drept scop esențial doar obținerea unui avantaj fiscal, operațiunea neavând conținut economic, va fi ignorat și situația anterioară artificiului respectiv va fi restabilită (CEJ - cauza 255/2002 Halifax & alții), solicitând a se observa că speța de față se circumscrie jurisprudenței europene ilustrată în această cauză.

În consecință, se arată, autoritățile și instanțele naționale sunt în măsură să refuze acordarea dreptului de deducere dacă se stabilește, în raport cu elemente obiective, că acest drept este invocat fraudulos sau abuziv (Hotărârea Fini. H. C-32/03; Kittel și Recolta Recycling C-439/04 și C-440/04; Mahayben și David C-80/11 și C-142/11 și Bonik C-285/11).

De asemenea, recurenta- pârâtă a mai făcut trimitere și la practica judiciară națională (decizia nr. 272 din 28 ianuarie 2013 pronunțată în recurs de I.C.C.J.), deciziile Curții Constituționale nr. 72/28.05.1996 și nr. 95/2011, considerând că prezenta cauză se circumscrie considerentelor deciziilor Curții Constituționale menționate, ținând seama de faptul că organele de inspecție fiscală din cadrul Administrației Județene a Finanțelor Publice Cluj, în temeiul art. 132 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, au înaintat Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București sesizarea penală nr. x/20.04.2016 împreună cu Raportul de inspecție fiscală nr. x/12.04.2016 care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere nr. x/13.04.2016 în vederea stabilirii existenței sau inexistenței elementelor constitutive ale infracțiunilor 'prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale.

Și practica judiciară s-a pronunțat constant în sensul necesității suspendării soluționării contestațiilor în astfel de cazuri, relevantă în acest sens fiind decizia nr. 5130/04.12.2012 pronunțată de I.C.C.J.

Având în vedere situația de fapt, raportată la dispozițiile legale aplicabile si ținând cont de practica judiciară în materie, precum și de faptul că prioritatea de soluționare o au organele de urmărire penală care se vor pronunța asupra caracterului infracțional al faptelor, până la pronunțarea unei soluții definitive pe latură penală, recurenta-pârâtă a concluzionat că Agenția Națională de Administrare Fiscală prin Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor nu se poate învesti cu soluționarea pe fond a cauzei, procedura administrativă urmând a fi reluată în conformitate cu dispozițiile art. 277 alin,(3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, la încetarea motivului care a determinat suspendarea și, în același sens a arătat că sunt și prevederile pct. 10.2 din Ordinul Președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 3741/2015 privind aprobarea Instrucțiunilor pentru aplicarea titlului VIII din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Intimata- reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, la data de 02 martie 2017, prin care, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecința menținerii hotărârii atacate ca legală și temeinică.

În esență, a arătat că, atât timp cât Decizia este fundamentată exclusiv pe existența unei sesizări penale, în lipsa unui examen privind oportunitatea suspendării, care să justifice imposibilitatea soluționării contestației anterior soluționării demersurilor penale, în speță, suspendarea s-a dispus cu încălcarea prevederilor art. 277 alin. (1) Codul de procedură fiscală, motiv pentru care nu pot fi primite criticile recurentei, astfel cum au fost acestea redate în cuprinsul recursului.

Astfel, a mai arătat intimata, sesizarea penală formulată în cauză de către recurentă se poate soluționa, deopotrivă, și printr-o soluție de neurmărire și netrimitere în judecată, potrivit art. 314 C. proc. pen... Or, în cuprinsul deciziei contestate nici măcar nu este menționată vreo dovadă că, în speță, ar fi fost pusă în mișcare acțiunea penală sau că s-ar fi început urmărirea penală.

În concluzie, față de considerentele expuse anterior, intimata- reclamantă apreciază că în mod justificat a reținut instanța de fond că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală.

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția din 30 octombrie 2018 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 16 octombrie 2019, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, precum și din perspectiva obiectului și a normelor legale incidente, dar și a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În speță, controlul judiciar declanșat de reclamanta A. S.R.L are ca obiect verificarea legalității Deciziei nr. 183/27.07.2016, prin care autoritatea intimată a dispus suspendarea soluționării contestației administrative a reclamantei, în temeiul art. 277 alin. (1) lit. a) și alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Suspendarea soluționării contestației formulate de intimata-reclamantă a intervenit ca urmare a faptului că organele de inspecție fiscală din cadrul D.G.R.F.P. Cluj- Napoca- A.J.F.P. Cluj, Serviciul Inspecție Fiscală nr. 4 au solicitat efectuarea de cercetări cu privire la săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută și pedepsită de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 de către administratorul societății intimate-reclamante (B..

În cuprinsul sesizării penale s-au redat aceleași constatări reținute în Raportul de inspecție fiscală nr. x/12.04.2016, prin care, în esență, s-a reținut că societatea a declarat achiziții de bunuri de la C. S.R.L., D. S.R.L. și E. S.R.L. și livrări intracomunitare către F., societăți cu un comportament tip "fantomă". Prin aceeași sesizare, A.J.F.P. Cluj s-a constituit parte civilă cu suma totală de 5.460.647 RON, compusă din impozit pe profit (131.052 RON) și accesoriile aferente (61.572 RON dobânzi/majorări de întârziere și 19.657 RON penalități de întârziere), TVA (3.534.787 RON) și accesoriile aferente (1.175.640 RON dobânzi/majorări și 537.939 RON penalități de întârziere).

În motivarea plângerii penale au fost indicate toate faptele reținute în cuprinsul raportului de inspecție fiscală nr. x/12.04.2016 ca încălcări ale legislației fiscale și care au generat calcularea de obligații fiscale suplimentare de plată în sarcina reclamantei.

Soluționând cauza, Curtea de Apel a infirmat soluția administrativă dispusă prin decizia contestată, dispunând anularea acestei decizii și obligând intimata- pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală- Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor să soluționeze contestația fiscală formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere nr. x/13.04.2016 și raportului de inspecție fiscală nr. x/12.04.2016.

Acest punct de vedere este împărtășit pe deplin și de către instanța de control judiciar, întrucât reflectă o interpretare și aplicare corectă a normelor de drept material- a dispozițiilor art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală - în raport cu situația de fapt fiscală rezultată din probele administrate.

Astfel, potrivit art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, "(1) Organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când: a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare și a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.".

Din cele ce preced, rezultă că pentru intervenția acestei măsuri procesuale, pentru a fi dispusă măsura suspendării soluționării contestației de către organul de soluționare a contestației se impun a fi îndeplinite cumulativ, două condiții:

- organele penale să fie sesizate, în condițiile art. 132 din Codul de procedură fiscală, de către organul care a efectuat activitatea de control, în situația în care în cursul inspecției fiscale s-au descoperit indicii privind săvârșirea unei infracțiuni;

- constatarea infracțiunii cu privire la care există indicii să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

În speță, deși îndeplinită condiția sesizării organelor penale pentru începerea cercetărilor în vederea constatării elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, organul de soluționare a contestației nu a arătat, motivat, care este legătura de cauzalitate între posibilul caracter penal al faptelor sesizate și stabilirea obligațiilor fiscale ale contribuabilului.

Astfel, în cauză, organele de inspecție fiscală au înaintat Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București plângerea penală nr. x din 20 aprilie 2016, în vederea stabilirii existenței sau inexistenței elementelor constitutive ale infracțiunilor care se pedepsesc de legea penală, prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale.

În ce privește, însă, cea de-a doua condiție legală ce trebuie îndeplinită- constatarea infracțiunii să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă-, constant în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiției s-a reținut că, instanța de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei emise în temeiul art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală poate evalua măsura administrativă inclusiv în ceea ce privește exercitarea dreptului de apreciere al autorității fiscale prin raportare la definiția excesului de putere, cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporționalității și a celorlalte exigențe ale dreptului la o bună administrare, pentru că în caz contrar, s-ar accepta incidența art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală în cazul oricărui demers formal de sesizare a organelor penale, cu consecința amânării nepermise a soluției în procedura administrativă.

În acest sens, este necesară o examinare în concret a existenței indiciilor săvârșirii unei infracțiuni și a "înrâuririi hotărâtoare" pe care ar putea-o avea soluția penală în cauză.

Sub acest aspect, așa cum corect a constatat și instanța de fond, se reține că decizia contestată nu conține niciun argument care să fie de natură a justifica, în concret, înrâurirea hotărâtoare pe care soluția din procesul penal ar avea-o în procedura de soluționare a contestației administrative, organul fiscal instrumentator rezumându-se în exclusivitate numai la un expozeu de considerente teoretice și principii de drept, însoțit de exemple de jurisprudență a Curții Constituționale sau a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materie.

Motivarea unei decizii administrative nu poate fi limitată la considerente teoretice ori la temeiul de drept al acesteia, ci trebuie să conțină și elementele de fapt care să permită, pe de o parte, destinatarilor să cunoască și să evalueze temeiurile deciziei, iar, pe de altă parte, să facă posibilă exercitarea controlului de legalitate. În acest sens, nemotivarea înrâuririi hotărâtoare pe care soluția din penal o are asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă reprezintă o cauză de nulitate a acesteia, întrucât obligația motivării actului administrativ reprezintă o cerință de legalitate, constituind o garanție împotriva arbitrariului administrației publice și numai aceasta face posibilă exercitarea efectivă a dreptului la apărare.

Prioritatea de soluționare a cercetărilor penale în raport de procedura administrativă de soluționare a contestației administrative nu poate constitui un motiv suficient pentru intervenția unei astfel de măsuri cu implicații atât de importante în viața economică a unui contribuabil. Aceasta, pentru că nu întotdeauna efectuarea cercetărilor și stabilirea răspunderii penale impietează sau afectează cercetările administrative, fiind necesară stabilirea în concret și fără dubiu a legăturii și influențelor pe care le-ar avea constatarea săvârșirii unei infracțiuni asupra antrenării răspunderii fiscale.

Această legătură nu poate fi dedusă din conținutul deciziilor de impunere sau din conținutul sesizării penale ori a procesului-verbal întocmit conform art. 132 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cum se acreditează de recurenta- pârâtă prin Decizia emisă, ci trebuie să fie evidențiată expres în cuprinsul deciziei de soluționare a contestației pentru dovedirea îndeplinirii celei de a doua condiții pentru suspendarea procedurii de soluționare a contestației administrative.

Astfel, contrar dispozițiilor art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, care reclamă o decizie motivată a organului care soluționează contestația, Înalta Curte constată că, în speță, singura referire din considerentele deciziei contestate nr. 183/27.07.2016 la interdependența care ar exista între soluția fiscală și cea penală vizează constatările organelor de control cu privire la tranzacțiile derulate de societatea recurentă în perioada supusă controlului, "al căror caracter fraudulos" urmează a fi tranșat de organele de cercetare penală.

Însă, în condițiile în care controlul derulat de organul fiscal a oferit anumite elemente factuale apreciate ca fiind de natură a contura fictivitatea operațiunilor fiscale, printr-un act administrativ fiscal ce constituie titlu de creanță, nu se poate accepta că organul de soluționare a contestației ar fi în imposibilitate să se pronunțe asupra contestației administrative cu argumentul că ar fi necesar, în prealabil, să se stabilească existența sau nu a unei infracțiuni.

Important apare faptul că atât actele administrativ- fiscale ce au generat prezentul litigiu, cât și conținutul plângerii penale descriu detaliat care este situația de fapt în ceea ce privește documentele din care rezultă sumele stabilite ca obligații fiscale imputate recurentei- reclamante, împrejurare ce creionează convingerea instanței de recurs că organul fiscal nu se află într-o "imposibilitate" de a continua analiza sa, în temeiul competențelor și mijloacelor de probă ce îi sunt accesibile, această ipoteză fiind, în realitate, cea avută în vedere de legiuitor în edictarea textului analizat.

Concret, așa cum legal a apreciat și instanța de fond, organul fiscal a dat art. 277 Codul de procedură fiscală o interpretare eronată, sensul real fiind acela că numai în cazul în care determinarea corectă a situației fiscale ar presupune administrarea de mijloace de probă inaccesibile organului fiscal (însă accesibile organului penal) atunci se așteaptă soluția în cadrul procedurii penale.

Or, plângerea penală depusă la dosar având mai mult rolul de a stabili dacă aspectele consemnate cu ocazia inspecției fiscale întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, concluzia acesteia nu împiedică soluționarea contestației fiscale, care se axează pe stabilirea realității operațiunilor care intră în atribuțiile organelor fiscale.

Nu lipsit de relevanță apare faptul că art. 277 Codul de procedură fiscală nu obligă organul fiscal să suspende soluționarea contestației în cazul în care au fost sesizate organele de urmărire penală cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni, ci îi acordă această facultate, care trebuie exercitată cu respectarea dreptului la un proces echitabil.

Împrejurarea că plângerea penală, formulată încă de la 20 aprilie 2016, nu a fost soluționată până în prezent, iar intimata- reclamantă nu a fost convocată de către organele abilitate pentru a da lămuriri cu privire la aspectele semnalate de A.N.A.F., constituie elemente de natură a crea convingerea că menținerea măsurii suspendării încalcă dreptul societății la un proces echitabil, respectiv, la lămurirea situației sale fiscale într-un termen rezonabil.

În pofida perioadei mari de timp, trecute de la momentul sesizării organului de cercetare penală (20.04.2016) și până la data soluționării prezentului recurs, autoritatea fiscală nu a făcut dovada că demersul său a avut o finalitate concretă, în sensul procesual penal, dosarul fiind și în prezent în fața organului de urmărire penală.

Or, suspendarea insuficient motivată a procedurii de soluționare a contestației administrative, care implică amânarea pe o perioadă consistentă de timp a accesului la justiție, în condițiile în care nu există date sau informații că s-a pronunțat vreo soluție în dosarul penal care a constituit cauza luării acestei măsuri administrative, este de natură a afecta considerabil drepturile și interesele legitime ale intimatei- reclamante, situație ce se impunea a fi remediată prin anularea deciziei atacate și obligarea organului fiscal de a soluționa pe fond contestația administrativă cu care a fost învestit de reclamantă, soluție la care în mod corect și legal s-a oprit instanța de fond.

Menținerea suspendării procedurii administrative de soluționare a contestației pronunțată de autoritatea intimată ar conduce la împiedicarea pronunțării unei instanțe cu privire la fondul raportului fiscal litigios, creând premisele încălcării dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atât din perspectiva dreptului de acces la instanță, cât și din perspectiva depășirii duratei rezonabile a procedurii.

În concluzie, constatându-se că nu este îndeplinită una dintre condițiile suspendării soluționării contestației, în mod nelegal s-a dispus o asemenea măsură prin decizia atacată, iar hotărârea instanței de fond care a infirmat-o este dată cu aplicarea legală a dispozițiilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală.

Pentru a se asigura un just echilibru între interesul public pe care îl exprimă organul fiscal și interesul privat al contribuabilului de a-și vedea clarificată situația fiscală, Înalta Curte reține că circumstanțele concrete ale cauzei sunt de natură a menține soluția pronunțată de instanța de fond, care este legală și corectă, impunându-se, așadar, respingerea recursului, ca nefondat.

Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de fond interpretând și aplicând corect dispozițiile de drept material incidente în cauză, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) și (2) și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței nr. 3603 din 17 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 octombrie 2019.