ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3506/2018

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 15 septembrie 2015, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, a solicitat anularea Deciziei nr. 268/13.08.2015, prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației formulată de societatea reclamantă și obligarea Direcției Generale de Soluționare a Contestațiilor din cadrul A.N.A.F. la soluționarea pe fond a contestației formulată împotriva R.I.F. nr. F-PH 126/30.04.2015 și a Deciziei de Impunere nr. x/30.04.2015, acte prin care i s-au impus obligații fiscale suplimentare în suma de 4.322.487 RON.

Soluția instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 969 din 22 martie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a formulat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și solicitând casarea sentinței, iar în rejudecarea pe fond a cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată și, drept urmare, anularea Deciziei nr. 268 din 13 august 2015 emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul ANAF, cu consecința obligării pârâtei să soluționeze pe fond contestația formulată împotriva Deciziei de impunere cu numărul F - PH 133/30 aprilie 2015 și a Raportului de inspecție fiscală cu numărul B - P 126/5271/28 octombrie 2014. În motivarea recursului, întemeiat în drept pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., reclamanta a arătat, în esență, că instanța de fond a apreciat în mod nelegal, la fel ca organele fiscale, că în speță ar fi fost incidente prevederile art. 214 din C. proc. fisc. În realitate, precizează reclamanta, dispozițiile textului legal amintit nu erau aplicabile deoarece nu organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la indiciile săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare să aibă înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urma să fie dată în procedura administrativă, situația fiind exact invers, pentru că organul fiscal este cel care a fost sesizat de organul de urmărire penală și nu invers cum prevede art. 214. Nu este aplicabil nici art. 214 alin. (1) lit. b) din același act normativ, precizează reclamanta, deoarece acest text de lege se referă la situația când soluționarea cauzei depinde în tot sau în parte de existența sau inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți. Or, nu există o altă judecată în curs de derulare, pe rolul unei instanțe judecătorești, în speță fiind vorba de o cercetare penală efectuată de către organele de anchetă.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a depus întâmpinare, înregistrată la dosar la data de 5.07.2016, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 06 decembrie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat. Părțile nu au înregistrat la dosarul cauzei puncte de vedere referitoare la concluziile raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului. Prin încheierea din data de 23 mai 2018, constatând că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate, completul de filtru a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, fixând termen pentru judecata pe fond a căii de atac.

Soluția și considerentele instanței de recurs Examinând sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este fondat și va fi admis, pentru următoarele considerente: Actele fiscale contestate de către reclamanta S.C. A. S.R.L., respectiv Raportul de inspecție fiscală numărul F - PH 126/30 aprilie 2015 și Decizia de impunere numărul F - PC 133 din 30 aprilie 2015, au fost emise de către organele de inspecție fiscală în urma unui control ce s-a desfășurat la solicitarea Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Județean Anticorupție Prahova, prin Adresa numărul 513922 din 26 aprilie 2013, în interesul cercetărilor ce se efectuau în Dosarul penal numărul x/2013 Împotriva acestor acte fiscale reclamanta a formulat contestație, înregistrată la Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, iar această autoritate publică, prin Decizia nr. 268 din 13 august 2015, a dispus suspendarea soluționării contestației împotriva actelor fiscale considerate vătămătoare de către reclamantă, în temeiul prevederilor art. 214 alin. (1) lit. a) și a dispozițiilor art. 216 alin. (1) din O.U.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. Reclamanta a promovat acțiune în contencios administrativ împotriva deciziei emise în procedura prealabilă, acțiune pe care Curtea de Apel București a respins-o, ca neîntemeiată. În esență, prima instanță a reținut că actele contestate în procedură prealabilă au fost întocmite în aprilie 2015, iar dosarul penal pentru care s-a suspendat soluționarea contestației era înregistrat din 2013, prin urmare, organul fiscal nu avea de ce să sesizeze organele de cercetare penală în condițiile art. 108 din C. proc. civ., de vreme ce cercetările fuseseră demarate cu doi ani mai devreme. Așadar, reține instanța de judecată, în mod justificat au fost înaintate cele două acte fiscale organului penal pentru a fi avute în vedere la soluționarea dosarului, astfel că nu mai era necesară urmarea procedurii prevăzute de art. 108. Pe de altă parte, a mai reținut instanța, în condițiile în care s-a demonstrat pe larg că cercetările din dosarul penal vizează chiar modul de stabilire a obligațiilor fiscale în sarcina reclamantei, nu poate fi negat dreptul autorității de a suspenda soluționarea contestației administrative până la finalizarea cercetărilor penale, conform art. 214 C. proc. fisc. Textul legal în baza căruia organul administrativ a dispus suspendarea contestației formulată de către reclamantă, art. 214 alin. (1) lit. a) din C. proc. fisc. (O.G. nr. 92/2003), în vigoare la data luării acestei măsuri, prevedea următoarele: "1) Organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când: a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă." Având ca reper textul legal precitat, Înalta Curte constată că suspendarea procedurii de soluționare a contestației pe cale administrativă, în ipoteza avută în vedere de către organul fiscal, poate fi dispusă în următoarele condiții: - să fi avut loc o activitate de control care să fi avut consecință emiterea actelor administrative contestate în cauză, iar controlul să se fi produs la inițiativa organelor fiscale; - în timpul controlului să fi fost identificate indicii privind săvârșirea unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă; - demersul formulării plângerii penale să se fi produs la inițiativa organelor fiscale, de asemenea; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte constată că, în speță, nu se verifică ipoteza normei juridice în temeiul căreia a fost dispusă suspendarea soluționării contestației formulate de către reclamantă, mai exact, suspendarea contestației a fost luată în alte condiții decât cele prescrise de art. 214, considerat de către emitent baza juridică a măsurii dispuse. Astfel, controlul activității reclamantei s-a produs la solicitarea organelor penale, acestea din urmă având nevoie de expertiza în materie a organelor fiscale, condiții care însă plasează măsura dispusă de către Direcția de Soluționarea contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, prin Decizia nr. 268/13 august 2015, în afara câmpului normativ de aplicare a prevederilor art. 214 din C. proc. fisc. Indiferent de natura argumentelor menționate în cuprinsul deciziei mai sus amintite, precum și indiferent de oportunitatea unei astfel de măsuri, suspendarea contestației, invocând ca bază legală art. 214, nu poate fi dispusă decât cu respectarea strictă a exigențelor acestui text legal. Față de cele ce preced, Înalta Curte, potrivit art. 496 din C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de către reclamantă împotriva Sentinței civile nr. 969 din 22 martie 2016 pronunțată de către Curtea de Apel București, va casa sentința recurată și, rejudecând, va admite cererea formulată de către A. S.R.L. și va anula Decizia nr. 268 din 13 august 2015, emisă de pârâtă, cu consecința obligării acesteia din urmă la soluționarea contestației formulate de către reclamanta. Văzând că s-au solicitat cheltuieli de judecată, intimata-pârâtă va fi obligată, cu acest titlu, la plata sumei de 5474 RON, către reclamantă, potrivit art. 453 alin. (1) din C. proc. civ.