ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 912/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 18.12.2015, reclamanta A. SRL, prin lichidator B., a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor:

- anularea în parte a Deciziei nr. 316/28.08.2015 prin care A.N.A.F. - D.G.S.C. a soluționat contestația înregistrată sub nr. A_SLP 903/05.05.2015;

- anularea actelor contestate (RIF nr. x/11.02.2015, Decizia nr. F-MC 1715/11.02.2015, Decizia nr. 1716/11.02.2015) pentru suma de 16.837.260 RON, pct. 1 din Decizie și

- obligarea A.N.A.F. - D.G.S.C. să soluționeze în fond contestația formulată de A. pentru suma de 5.852.354 RON.

Prin Sentința nr. 2257 din data de 28 iunie 2016 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul A. SRL, prin lichidator B., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor.

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta A. SRL, prin lichidator B., criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii și rejudecarea litigiului, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului, reclamanta arată următoarele:

• Decizia emisă de ANAF - DGSC trebuie să poarte în vederea îndeplinirii condițiilor de valabilitate, pe lângă semnătura Directorului General al Direcției Generale de Soluționare a Contestațiilor și semnătura conducătorului organului fiscal emitent al actului administrativ atacat (DGAMC), or în cauza de față, aceasta lipsește [art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.];

• Hotărârea instanței de fond este criticabilă și sub aspectul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

Instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la următoarele aspecte:

- cu privire la obligația de a plăti impozit pe profit;

- cu privire la obligația de a plăti impozit pe subvențiile din agricultură;

- cu privire la obligația de a recalcula impozit pe profit pe anul 2010 aferent facilității reprezentând scutirea de impozit a profitului reinvestit;

- cu privire la obligația de a plăti impozitul pe veniturile persoanelor juridice nerezidente.

În consecință, reclamanta solicită admiterea recursului, casarea sentinței și rejudecarea litigiului în fond.

Prin întâmpinarea depusă la data de 19.10.2016, intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței ca legală, arătând că instanța de fond a reținut în mod corect situația de fapt cât și prevederile legale incidente cauzei, iar argumentele invocate de recurentă nu sunt de natură să ducă la modificarea hotărârii atacate.

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate și a apărărilor din întâmpinare, Înalta Curte constată că se impune casarea acesteia și trimiterea spre rejudecare pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a supus controlului de legalitate, pe calea prevăzută de art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, Decizia nr. 316/28.08.2015 emisă de ANAF - DGSC privind soluționarea contestației formulate împotriva deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată nr. x/11.02.2016 emisă de DGAMC pentru suma totală de 22.689.614 RON, reprezentând:

- 12.076.117 RON - impozit pe profit;

- 7.634.421 RON - dobânzi/majorări de întârziere aferente impozitului pe profit;

- 1.981.690 RON - penalități de întârziere aferente impozitului pe profit;

- 153.201 RON - impozit pe veniturile persoanelor juridice nerezidente;

- 163.981 RON - dobânzi/majorări de întârziere aferente impozitului pe veniturile persoanelor juridice nerezidente;

- 22.980 RON - penalități de întârziere aferente impozitului pe veniturile persoanelor juridice nerezidente;

- 58.248 RON - TVA;

- 42.189 RON - dobânzi/majorări de întârziere aferente TVA;

- 16.829 RON - penalități de întârziere aferente TVA;

- 46.816 RON - contribuție asigurați la fondul asigurărilor sociale de sănătate reținută de la angajați;

- 64.031 - dobânzi/majorări de întârziere RON aferente contribuție asigurați la fondul asigurărilor sociale de sănătate reținută de la angajați;

- 7.022 RON - penalități de întârziere aferente contribuție asigurați la fondul asigurărilor sociale de sănătate reținută de la angajați;

- 362.802 RON - impozit pe dividende;

- 26.844 RON - dobânzi/majorări de întârziere aferente impozitului pe dividende;

- 16.479 RON - penalități de întârziere impozitului pe dividende;

- 1.688 RON - impozit pe venituri din activități agricole;

- 9.408 RON - dobânzi/majorări de întârziere aferente impozitului pe venituri din activități agricole;

- 4.931 RON - penalități de întârziere aferente impozitului pe venituri din activități agricole.

În esență, prin actele fiscale atacate, organele fiscale, în conformitate cu dispozițiile art. 21 alin. (4) lit. p) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal nu au acordat dreptul de deducere de la calculul impozitului datorat pentru anul fiscal 2008 pentru diferența în sumă de 305.035 RON, reprezentând cheltuieli de sponsorizare înregistrate în contabilitate și declarate de societate prin declarația anuală 101.

De asemenea, organele fiscale au stabilit cheltuieli nedeductibile cu privire la: contractul de închiriere nr. x/03.02.2014; facturile de prestare servicii emise de SC C. SRL; contractele încheiate cu D. SRL; E. SRL, F. SRL; G. SRL, H. SRL, I. SRL, J. SRL, K. SRL; refacturare transport CFR de către L. SRL.

Cu privire la taxa pe valoare adăugată contestată, organele fiscale au stabilit în baza prevederilor art. 145 alin. (2) lit. a) și art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 că, societatea reclamantă nu are drept de deducere, pentru facturile emise de SC L. SRL întrucât serviciile reprezintă transport CFR care nu privește activitatea reclamantei și nu au fost prezentate documente pentru justificarea utilizării serviciului în folosul operațiunilor taxabile ale acestei societăți.

Soluționând cauza, prima instanță a respins acțiunea ca neîntemeiată, reținând că, deși a făcut o serie de considerații teoretice privind Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, reclamanta nu a invocat argumente concrete în combaterea celor avute în vedere de pârâtă și, deși susține că organul de soluționare a contestației a ignorat probele administrate, nu precizează care sunt documentele la care se referă.

Soluția nu este împărtășită de instanța de control judiciar întrucât prima instanță s-a limitat a analiza doar cheltuielile privind sponsorizarea, apreciind că pârâta a făcut o corectă aplicare a art. 4 din Legea nr. 32/1994, cheltuielile cu deplasările turistice ale salariaților și cu achiziții de dulciuri.

Or, în cauză, organul fiscal a înlăturat de la deducere o categorie diversă de cheltuieli, care nu au fost analizate de judecătorul fondului, anume: cheltuieli legate de contractul de închiriere cu SC M. SRL, cheltuieli constând în facturile emise de SC N. SRL; veniturile din subvenții pentru agricultură încasate de reclamantă, cheltuielile reprezentând refacturarea serviciilor de transport CFR de către SC L. SRL.

Pentru adoptarea unei soluții judicioase asupra fondului raportului juridic fiscal este necesară examinarea punctuală a situației relevate de organul fiscal cu privire la fiecare categorie de cheltuieli înlăturate de la deductibilitate precum și cu privire la TVA fără drept de deducere, cu luarea în considerare a prezumției de legalitate de care se bucură actele administrative fiscale atacate, dar și a motivelor de nelegalitate și a apărărilor formulate de contribuabil, astfel încât justul echilibru care trebuie să existe între interesul public și cel privat să fie asigurat.

În consecință, Înalta Curte constată că prim instanță a soluționat cauza fără să lămurească pe deplin împrejurările de fapt, limitându-se la considerații generale, fără a analiza în mod concret toate susținerile părților, dând astfel doar o aparență de motivare a hotărârii pronunțate.

Pentru a nu priva părțile de un grad de jurisdicție, în condițiile în care anumite concluzii ale actelor fiscale contestate nu au fost analizate de judecătorul fondului, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 497 C. proc. civ., va admite recursul cu consecința casării sentinței și trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Cu ocazia rejudecării se va proceda, conform dezlegărilor din prezenta decizie, la examinarea tuturor aspectelor de nelegalitate invocate, cu luarea în considerare a criticilor formulate în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A. SRL, prin lichidator B., împotriva Sentinței nr. 2257 din 28 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 februarie 2019.

Procesat de GGC - GV