Decizia nr. 48 din 19 iunie 2017

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a dispus, prin Încheierea din data de 21 octombrie 2015, în Dosarul nr. 34.946/3/2013, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: „Dacă încasarea de către organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor şi a drepturilor conexe a comisionului prevăzut de art. 127 alin. (1) lit. i) şi art. 134 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare, reprezintă o operaţiune efectuată cu plată în sensul art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, şi în consecinţă colectarea remuneraţiilor pentru utilizarea drepturilor de autor şi a drepturilor conexe de către organismele de gestiune colectivă poate fi calificată drept o operaţiune impozabilă în sensul art. 126 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare. Dacă în interpretarea art. 134 şi art. 140 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, faptul generator şi, respectiv, exigibilitatea taxei, în funcţie de care se stabileşte cota de taxă pe valoarea adăugată aplicabilă, au loc la data utilizării drepturilor de autor care a generat obligaţia de plată a remuneraţiei sau la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care a fost stabilită obligaţia de plată amintită.” II. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept menţionată

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a III-a civilă, la data de 30 octombrie 2013, cu nr. 34.946/3/2013, reclamantul CREDIDAM – Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. A S.R.L., solicitând instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să dispună obligarea pârâtei la: – plata sumei de 5.562,89 lei, cu TVA, reprezentând remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru radiodifuzarea de către postul de radio X a fonogramelor de comerţ sau a reproducerilor acestora, pentru perioada 1 aprilie 2007-30 iunie 2011; – plata sumei estimate de 250.000 lei, cu TVA, reprezentând remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru radiodifuzarea de către postul de radio X a fonogramelor de comerţ sau a reproducerilor acestora, pentru perioada 1 iulie 2011-30 septembrie 2013, urmând ca suma reală să fie stabilită prin expertiză contabilă; – plata sumei estimate de 50.000 lei, reprezentând penalităţi de întârziere aferente remuneraţiilor datorate, urmând ca suma reală să fie stabilită prin expertiză contabilă; – punerea la dispoziţia CREDIDAM, conform art. 130 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 8/1996), a listei complete a fonogramelor utilizate în serviciile de programe pentru perioada menţionată.

Prin raportul de expertiză contabilă efectuat în primă instanţă s-a stabilit că valoarea remuneraţiei datorate pentru perioada 1 aprilie 2007-30 septembrie 2013 este de 14.478,19 lei, că valoarea TVA-ului aferent acestei remuneraţii este de 3.474,77 lei şi că valoarea penalităţilor de întârziere datorate pentru aceeaşi perioadă este de 14.403,72 lei. În cuprinsul raportului de expertiză expertul contabil a făcut menţiunea că TVA a fost calculat prin aplicarea cotei de 24%.

Prin Sentinţa nr. 208 din 11 februarie 2015, Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă a admis cererea reclamantului CREDIDAM, a obligat-o pe pârâta S.C. A – S.R.L. la plata către reclamant a sumei de 17.952,96 lei, cu TVA, reprezentând remuneraţie datorată artiştilor interpreţi, pentru radiodifuzarea fonogramelor de către pârâtă în perioada 1 aprilie 2007-30 septembrie 2013, precum şi la plata penalităţilor de întârziere în sumă de 14.103,72 lei; a obligat pârâta să pună la dispoziţia CREDIDAM lista fonogramelor utilizate în perioada de referinţă; a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamant în sumă de 2.800 lei.

Împotriva acestei sentinţe civile a declarat apel pârâta S.C. A – S.R.L., ce a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.

Prin motivele de apel s-a susţinut, pe lângă criticile referitoare la debitul principal, că TVA-ul aferent acestuia a fost calculat greşit, în condiţiile în care până în data de 1 iulie 2010 a fost de 19% şi abia după această dată de 24%.

Intimatul-reclamant CREDIDAM a formulat întâmpinare, prin care a arătat că este corectă obligarea pârâtei la plata TVA de 24%, întrucât, potrivit legislaţiei, este aplicabil TVA-ul de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti în baza căreia vor fi emise, ulterior, facturile fiscale purtătoare de TVA. A mai arătat intimatul că este o asociaţie privată nonprofit, înfiinţată conform Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000), şi Legii nr. 8/1996, care îi acordă statutul de organism de gestiune colectivă; că organismele de gestiune colectivă, conform legii dreptului de autor şi a drepturilor conexe, au dreptul de a reţine o cotă de administrare de maximum 15% pentru acoperirea cheltuielilor efectuate cu colectarea şi repartizarea remuneraţiilor către titularii de drepturi. Întrucât CREDIDAM este plătitor de TVA, pentru a evita prejudicierea titularilor de drepturi cu sumele care nu mai pot fi recuperate din TVA-ul dedus la buget pentru facturi fiscale neîncasate, CREDIDAM emite înştiinţări de plată către utilizatori, urmând ca facturile fiscale să fie emise în momentul în care se confirmă efectuarea plăţii. III. Aspectele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Prin Încheierea de sesizare din data de 21 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 34.946/3/2013, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a constatat admisibilă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în raport cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, având în vedere următoarele considerente: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată – această condiţie este îndeplinită, deoarece litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea se află pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă; – cauza să fie soluţionată în ultimă instanţă – această condiţie este îndeplinită, deoarece Curtea de Apel Bucureşti urmează să soluţioneze cauza în ultimă instanţă prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care este definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, având în vedere faptul că tribunalul a fost sesizat cu o acţiune evaluabilă în bani în valoare mai mică de 1.000.000 lei; – de lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 571/2003), respectiv art. 134 şi art. 140 din Legea nr. 571/2003 depinde soluţionarea litigiului dedus judecăţii; – chestiunea de drept enunţată este nouă, deoarece din consultarea jurisprudenţei s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

După comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile au formulat următoarele puncte de vedere asupra chestiunii de drept supuse judecăţii:

Apelanta-pârâtă S.C. A – S.R.L. a apreciat că încasarea de către organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor şi a drepturilor conexe a comisionului prevăzut de art. 127 alin. (1) lit. i) şi art. 134 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 nu reprezintă o operaţiune efectuată cu plată în sensul art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 şi, în consecinţă, colectarea remuneraţiilor pentru utilizarea drepturilor de autor şi a drepturilor conexe de către organismele de gestiune colectivă nu poate fi calificată drept o operaţiune impozabilă în sensul art. 126 din Legea nr. 571/2003. S-a apreciat că, implicit, a doua întrebare din sesizare rămâne fără obiect.

S-a arătat că, potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, prestaţiile remuneratorii de tipul celor administrate de organismele de gestiune colectivă au ca scop finanţarea compensaţiei echitabile în favoarea titularilor drepturilor de reproducere, vizând aşadar un interes general, iar compensaţia echitabilă nu constituie contravaloarea directă a unor prestaţii, întrucât ea indemnizează prejudiciul care rezultă pentru aceşti titulari din reproducerea neautorizată a operelor lor protejate.

Prestarea de servicii în cauză nu este una efectuată cu titlu oneros de către o persoană impozabilă care acţionează ca atare, nu există un raport juridic direct în care să aibă loc prestaţii reciproce între, pe de o parte, artiştii interpreţi sau executanţi în calitate de titulari de drepturi conexe patrimoniale şi, respectiv, organismul de gestiune colectivă care acţionează în numele lor şi, pe de altă parte, organismul de radiodifuziune care utilizează fonogramele.

Astfel, obligaţia utilizatorilor de a plăti remuneraţia unică echitabilă, respectiv a titularilor drepturilor conexe de a suporta comisionul îşi are izvorul în lege – art. 98 alin. (1) lit. g 1 ) şi art. 106 3 din Legea nr. 8/1996 şi metodologiile aplicabile, care determină inclusiv cuantumul remuneraţiei unice echitabile, respectiv art. 127 alin. (1) lit. i) şi art. 134 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996.

Intimatul-reclamant CREDIDAM a arătat prin punctul de vedere exprimat după comunicarea raportului întocmit în cauză că, din perspectiva TVA, a acţionat în cadrul activităţii sale în nume propriu, dar pe seama membrilor asociaţiei.

Intimatul-reclamant a arătat că CREDIDAM colectează remuneraţiile corespunzătoare drepturilor conexe drepturilor de autor a căror gestiune este încredinţată de către artiştii interpreţi sau executanţi, această activitate fiind susţinută din sumele colectate anual, dar nu mai mult de 15%.

CREDIDAM colectează şi repartizează remuneraţiile cuvenite artiştilor interpreţi sau executanţi şi realizează propriile venituri, care provin în exclusivitate din taxe de aderare şi din cota de administrare/comisionul percepute artiştilor, şi nu din activităţi derulate independent, în relaţia cu terţi.

Cota de administrare/Comisionul este datorată/datorat de titularii de drepturi şi are destinaţia de acoperire a cheltuielilor de funcţionare a organismului de gestiune colectivă, este datorată/datorat şi reţinută/reţinut în condiţiile stabilite de statut, ulterior colectării remuneraţiilor şi înainte de repartizarea acestora către titulari.

Referitor la interpretarea art. 134 şi art. 140 din Legea nr. 571/2003 privind faptul generator şi, respectiv, exigibilitatea taxei, intimatul-reclamant a arătat că faptul generator reprezintă, conform art. 134 din Legea nr. 571/2003, evenimentul (actul ori faptul juridic) prin care se naşte creanţa faţă de bugetul de stat. Exigibilitatea taxei reprezintă, conform art. 134 alin. (2) din Legea nr. 571/2003, data la care autoritatea fiscală devine îndreptăţită, în baza legii, să solicite plata de către persoanele obligate la plata taxei, chiar dacă plata acestei taxe poate fi amânată. Şi în materie de TVA, obligaţiile fiscale sunt stabilite cu termen, fiind datorate cumulat pentru o anumită perioadă fiscală (lună, trimestru) în perioada fiscală următoare. Dreptul de a solicita plata se naşte concomitent cu faptul generator, iar termenul legal priveşte doar executarea obligaţiei patrimoniale. Exigibilitatea plăţii taxei reprezintă data la care o persoană are obligaţia de a plăti taxa la bugetul statului, conform prevederilor art. 157 alin. (1) din Legea nr. 571/2003. Exigibilitatea plăţii taxei intervine la data obligaţiei de a depune decontul de TVA ori altă declaraţie, termenul fiind comun pentru depunerea declaraţiei şi efectuarea plăţii. Facturarea ulterioară faptului generator trebuie să păstreze „regimul în vigoare la data efectuării operaţiunilor respective”. V. Opiniile specialiştilor consultaţi

Prin punctul de vedere transmis la data de 31 mai 2017, după data întocmirii raportului, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a opinat, în ceea ce priveşte prima întrebare din sesizare, că organismul de gestiune colectivă din speţa de faţă primeşte şi prestează un serviciu în sfera TVA care constă în colectarea şi repartizarea dreptului la remuneraţia echitabilă a cărei gestiune îi este încredinţată, chiar dacă nu are drepturi totale asupra fonogramelor respective, întrucât acţionează în nume propriu.

Astfel, titularii care au dreptul la remuneraţia unică echitabilă potrivit art. 123 1 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 nu intră în relaţie directă cu cel care va utiliza efectiv fonograma, ci cu organismul de gestiune colectivă. Acest mod de a acţiona transformă organismul de gestiune colectivă într-un cumpărător revânzător din punctul de vedere al TVA.

În opinia Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, sumele colectate de organismul de gestiune colectivă de la utilizatorii efectivi ai fonogramelor reprezintă contravaloarea unei prestări de servicii în sfera TVA, respectiv a acordării dreptului de a „utiliza” fonogramele respective.

În consecinţă, colectarea remuneraţiei unice echitabile de către organismul de gestiune colectivă reprezintă o prestare de servicii cu plată în sensul art. 126 alin. (1) coroborat cu art. 129 din Legea nr. 571/2003, efectuată către utilizatorul efectiv al fonogramei.

S-a apreciat că Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din data de 18 ianuarie 2017 pronunţată în Cauza C-37/16 nu este incidentă în această speţă, întrucât Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat în privinţa colectării remuneraţiei compensatorii pentru copia privată, iar cauza aflată pe rolul instanţei naţionale se referă la colectarea remuneraţiei unice echitabile datorate pentru utilizarea de fonograme.

Referitor la regimul TVA aplicabil comisionului pe care organismul de gestiune colectivă îl încasează de la titularii de drepturi care sunt membri ai unui organism de gestiune colectivă, acesta reprezintă în opinia exprimată contravaloarea serviciului de reprezentare a intereselor membrilor. Astfel, aşa cum se prevede la art. 127 alin. (1) lit. i) şi art. 134 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, respectivul comision este datorat organismului de gestiune colectivă pentru acoperirea cheltuielilor necesare funcţionării.

Acest serviciu efectuat în beneficiul titularilor de drepturi reprezintă o operaţiune taxabilă din punctul de vedere al TVA, distinctă de serviciul de colectare a remuneraţiilor aferente utilizării drepturilor de autor, care este efectuat către utilizatorii/distribuitorii de astfel de drepturi.

În ceea ce priveşte cea de-a doua chestiune, s-a arătat că, pentru a determina cota aplicabilă în cazul facturilor emise de CREDIDAM către utilizatorul de fonograme care datorează remuneraţia unică echitabilă, trebuie stabilită data prestării pentru operaţiunea respectivă.

În final, s-a subliniat faptul că stabilirea tratamentului fiscal aplicabil unor operaţiuni de această natură depinde foarte mult de circumstanţele realizării acestora, fiind necesar să se analizeze toate stările de fapt şi raporturile juridice care sunt relevante pentru impunere, instanţa de judecată fiind îndreptăţită să aprecieze relevanţa situaţiilor de fapt fiscale şi să adopte soluţia admisă de lege, întemeiată pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză. VI. Punctul de vedere al titularului sesizării cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă şi-a exprimat, prin Încheierea de sesizare din 21 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 34.946/3/2013, următorul punct de vedere:

În primul rând, trebuie lămurit aspectul dacă operaţiunea de colectare a remuneraţiilor datorate pentru utilizarea drepturilor de autor şi a drepturilor conexe, efectuată de către organismele de gestiune colectivă, reprezintă o operaţiune impozabilă în sensul art. 126 din Legea nr. 571/2003, aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii.

În speţă, organismul de gestiune colectivă CREDIDAM colectează drepturile conexe patrimoniale cuvenite artiştilor interpreţi sau executanţi, pentru utilizarea prin radiodifuzare a fonogramelor sau a reproducerilor acestora, de la apelanta- pârâtă, în calitate de organism de radiodifuziune.

Remuneraţia unică echitabilă cuvenită artiştilor interpreţi sau executanţi pentru utilizarea prin radiodifuzare a fonogramelor sau a reproducerilor acestora nu este colectată de CREDIDAM în nume propriu, ci pe seama acestor titulari.

Pentru efectuarea acestui serviciu de colectare a remuneraţiilor unice echitabile în numele titularilor de drepturi, aceştia din urmă datorează un comision, al cărui cuantum este stabilit prin statutul organismului de gestiune colectivă conform art. 127 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 8/1996, cu condiţia de a fi respectată limita maximă de 15% prevăzută de art. 134 alin. (2) lit. b) din lege.

Prima condiţie prevăzută de art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 pentru a se putea considera că o asemenea operaţiune este supusă TVA este aceea ca operaţiunea în discuţie să constituie o livrare de bunuri sau o prestare de servicii, efectuată cu plată.

Având în vedere faptul că Legea nr. 571/2003 defineşte noţiunea de „prestare de servicii” prin opoziţie cu cea de „livrare de bunuri”, precum şi faptul că operaţiunea de colectare a remuneraţiilor de către organismul de gestiune în numele titularilor nu constituie în mod cert o livrare de bunuri, rezultă că sunt incidente dispoziţiile art. 129 din Legea nr. 571/2003 pentru a stabili dacă operaţiunea în cauză constituie o prestare de servicii.

În opinia instanţei de trimitere, operaţiunea de colectare a remuneraţiei unice echitabile, realizată de către organismul de gestiune în numele titularilor drepturilor conexe, constituie o activitate de prestare de servicii ce se poate încadra în dispoziţiile art. 129 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 571/2003 – având în vedere faptul că intimatul-reclamant CREDIDAM este persoană impozabilă şi că realizează această operaţiune nu în nume propriu, ci în contul titularilor drepturilor conexe dreptului de autor – artiştii interpreţi sau executanţi ale căror fonograme se pretinde că au fost utilizate de către apelanta-pârâtă, în modalitatea radiodifuzării.

În continuare, problema de drept care se ridică este aceea dacă această operaţiune de colectare (în privinţa căreia opinia instanţei de trimitere este că poate fi calificată drept o prestare de servicii) este efectuată cu plată.

Având în vedere faptul că celelalte condiţii prevăzute de art. 126 alin. (1) lit. b) -d) din Legea nr. 571/2003 sunt îndeplinite, de răspunsul la această întrebare depinde însăşi calificarea operaţiunii în cauză drept impozabilă sau nu, deoarece, dacă comisionul suportat de titularii de drepturi conexe nu poate fi considerat o „plată” în sensul art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, atunci operaţiunea efectuată de organismul de gestiune colectivă nu va fi supusă TVA.

Astfel, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a considerat a fi îndeplinite celelalte condiţii prevăzute de art. 126 alin. (1) lit. b) -d) din Legea nr. 571/2003, deoarece: locul de prestare a serviciilor este în România; prestarea serviciului este realizată de o persoană impozabilă; prestarea serviciului rezultă din una dintre activităţile economice prevăzute la art. 127 alin. (2) [aşa cum s-a arătat, opinia instanţei de trimitere este în sensul că ne aflăm în prezenţa unei activităţi economice decurgând din exploatarea, în numele şi pe seama titularilor de drepturi de autor şi de drepturi conexe, de bunuri incorporale în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate, în sensul art. 127 alin. (2) teza finală din Legea nr. 571/2003 şi art. 9 alin. (1) teza finală din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (Directiva 2006/112/CE) ].

În opinia instanţei de trimitere, comisionul încasat de organismul de gestiune colectivă nu poate fi considerat o „plată” în sensul art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003.

Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa a avut în vedere modul de redactare a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Directiva 2006/112/CE – potrivit căruia prestarea de servicii este supusă TVA dacă este „efectuată cu titlu oneros” de către o persoană impozabilă care acţionează ca atare.

Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în interpretarea acestei norme din Directiva 2006/112/CE este în sensul că o prestare de servicii nu este efectuată cu titlu oneros decât în cazul în care între prestator şi beneficiar există un raport juridic în care au loc prestaţii reciproce, plata primită de prestator constituind contravaloarea efectivă a serviciului furnizat beneficiarului (Hotărârea din 3 martie 1994, pronunţată în Cauza C-16/93, paragraful 14; Hotărârea din 27 octombrie 2011, pronunţată în Cauza C-93/10, paragraful 18, şi Hotărârea din 3 mai 2012, pronunţată în Cauza C-520/10, paragraful 27). Potrivit acestei jurisprudenţe, existenţa unei legături directe între serviciul prestat şi contraprestaţia primită este, aşadar, necesară. Astfel, atunci când activitatea unui prestator constă în furnizarea în exclusivitate a prestaţiilor fără o contravaloare directă, nu există o bază de impozitare şi aceste prestaţii nu sunt, aşadar, supuse plăţii TVA.

În speţă, există un raport juridic triunghiular – între utilizatori (organismele de radiodifuziune), titularii drepturilor conexe patrimoniale (artiştii interpreţi sau executanţi ale căror fonograme sunt utilizate în modalitatea radiodifuzării) şi organismele de gestiune colectivă desemnate de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor drept colectori ai remuneraţiilor cuvenite artiştilor interpreţi sau executanţi pentru radiodifuzarea fonogramelor de comerţ şi a celor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora de către organismele de radiodifuziune – în care organismele de radiodifuziune care utilizează fonogramele au obligaţia conform legii şi metodologiilor aplicabile să plătească o remuneraţie unică echitabilă către organismele de gestiune colectivă şi în care organismele de gestiune colectivă au dreptul conform legii drepturilor de autor şi a drepturilor conexe să reţină un comision stabilit conform statutului propriu, cu limita stabilită conform art. 134 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996.

În opinia instanţei de trimitere, nu există un raport juridic direct în care să aibă loc prestaţii reciproce între, pe de o parte, artiştii interpreţi sau executanţi în calitate de titulari de drepturi conexe patrimoniale şi, respectiv, organismul de gestiune colectivă care acţionează în numele lor şi, pe de altă parte, organismul de radiodifuziune care utilizează fonogramele. Obligaţia utilizatorilor de a plăti remuneraţia unică echitabilă, respectiv a titularilor drepturilor conexe de a suporta comisionul îşi are izvorul în lege – art. 98 alin. (1) lit. g 1 ) şi art. 106 5 din Legea nr. 8/1996 şi metodologiile aplicabile, care determină cuantumul remuneraţiei unice echitabile, respectiv art. 127 alin. (1) lit. i) şi art. 134 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996.

În al doilea rând, se impune a fi lămurit modul de interpretare a dispoziţiilor art. 134 şi 140 din Legea nr. 571/2003, în sensul dacă faptul generator şi, respectiv, exigibilitatea taxei, în funcţie de care se stabileşte cota de TVA aplicabilă, au loc la data utilizării drepturilor conexe de autor care a generat obligaţia de plată a remuneraţiei unice echitabile sau la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care a fost stabilită obligaţia de plată amintită.

Opinia instanţei de trimitere este în sensul că se aplică acea cotă de TVA care este în vigoare la data utilizării drepturilor conexe, pentru următoarele motive:

Principiul prevăzut de teza întâi a art. 134 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 571/2003 este cel conform căruia regimul de impozitare aplicabil este acela în vigoare la data la care intervine faptul generator, iar potrivit art. 134 1 din Legea nr. 571/2003, faptul generator intervine la data prestării serviciilor.

De asemenea, potrivit art. 140 alin. (3) din Legea nr. 571/2003, regula este aceea a cotei de TVA în vigoare la data la care intervine faptul generator, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 134 2 alin. (2), când se aplică cota de TVA în vigoare la data exigibilităţii taxei.

Excepţia prevăzută de teza a doua a art. 134 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 571/2003 este aceea conform căreia, în anumite situaţii, expres prevăzute de art. 134 2 alin. (2) din Legea nr. 571/2003, se aplică regimul de impozitare în vigoare la data exigibilităţii taxei.

Instanţa de trimitere a reţinut că, în speţa de faţă, nu este incidentă niciuna dintre cele trei situaţii de excepţie prevăzute limitativ de art. 134 2 alin. (2) din Legea nr. 571/2003.

În opinia Curţii de Apel Bucureşti este aplicabilă regula prevăzută de teza întâi a art. 134 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 571/2003 şi art. 140 alin. (3) teza întâi din acelaşi act normativ, cota TVA fiind aceea în vigoare la data la care intervine faptul generator, respectiv data prestării serviciilor, conform art. 134 1 alin. (1) din Legea nr. 571/2003. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Curţile de apel Timişoara, Ploieşti, Piteşti, Oradea, Iaşi, Craiova, Constanţa, Cluj, Bacău, Alba Iulia, Galaţi şi Braşov au comunicat că nu au identificat hotărâri judecătoreşti cu privire la această problemă de drept.

La nivelul Curţii de Apel Bucureşti s-au identificat şi comunicat 12 hotărâri judecătoreşti, toate pronunţate de completurile specializate în materia proprietăţii intelectuale din cadrul Secţiei a IV-a civile a acestei curţi de apel, Secţiei a III-a civile şi pentru cauze cu minori şi de familie a Tribunalului Bucureşti, respectiv din cadrul fostei Secţii a IX-a civile şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală a Curţii de Apel Bucureşti.

Din datele comunicate a rezultat că practica judiciară la nivelul Curţii de Apel Bucureşti este neunitară, după cum urmează:

Cu privire la prima problemă de drept din sesizare au fost exprimate trei opinii: Într-o opinie, activitatea de colectare de către organismul colectiv de gestiune a remuneraţiei datorate pentru utilizarea operelor protejate prin dreptul de autor constituie o prestare de servicii supusă TVA, conform art. 126 alin. (1) şi art. 129 alin. (1) din Legea nr. 571/2003. În altă opinie s-a reţinut că, în cazurile în care angajarea răspunderii utilizatorului se face pe temeiul răspunderii civile delictuale, atunci solicitarea de aplicare a TVA este neîntemeiată, faţă de caracterul de despăgubiri al sumelor de plată rezultate din fapta ilicită de comunicare a operelor muzicale fără autorizarea prin licenţă şi faţă de prevederile art. 137 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 571/2003 potrivit cărora baza de impozitare a TVA nu cuprinde sumele reprezentând daune- interese stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. În cea de-a treia opinie s-a arătat că operaţiunea de colectare a remuneraţiilor datorate pentru utilizarea drepturilor de autor şi a drepturilor conexe, efectuată de către organismele de gestiune colectivă, nu reprezintă o operaţiune de prestare de servicii efectuată cu plată, deoarece comisionul încasat de organismul de gestiune colectivă nu poate fi considerat o „plată” în sensul art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003. Această opinie se întemeiază pe jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene creată în interpretarea Directivei 2006/112/CE.

Cu privire la cea de-a doua problemă de drept au fost exprimate trei opinii: Într-o opinie, exigibilitatea TVA intervine la data la care are loc faptul generator, potrivit art. 134 2 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, iar faptul generator intervine, potrivit art. 134 1 alin. (1) din acelaşi act normativ, la data livrării bunurilor sau la data prestării serviciilor, cu excepţiile prevăzute de lege. Aşadar, TVA aferentă remuneraţiilor datorate pentru utilizarea operelor ce constituie obiectul dreptului de autor intervine cel mai târziu la data exigibilităţii remuneraţiei înseşi asupra căreia TVA este calculată. Exigibilitatea nu intervine la data emiterii facturii fiscale, întrucât o asemenea interpretare ar nesocoti natura accesorie a obligaţiei de plată a TVA. Într-o altă opinie, cota de TVA aplicabilă este cea în vigoare la data la care intervine faptul generator, care este reprezentat de emiterea facturilor fiscale în temeiul hotărârii judecătoreşti. În cea de-a treia opinie, cota de TVA aplicabilă este cea în vigoare la data utilizării dreptului de autor care a generat obligaţia de plată a remuneraţiei, deoarece faptul generator intervine la data prestării serviciilor, potrivit art. 134 1 din Legea nr. 571/2003.

La nivelul Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost pronunţată Decizia nr. 380 din 19 februarie 2016 în Dosarul nr. 9.561/3/2009**, prin care s-a reţinut că suma de bani solicitată de către organismul de gestiune colectivă pe temeiul răspunderii civile delictuale este exclusă din baza de calcul pentru aplicarea taxei pe valoarea adăugată, potrivit art. 137 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 571/2003, atât timp cât norma se referă la daune-interese stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, indiferent de cauza juridică a obligaţiei – contractuală sau delictuală.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 460/C/687/III-5/2017 din 2 martie 2017, a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

Nu au fost identificate decizii relevante ale Curţii Constituţionale cu privire la chestiunile de drept ce fac obiectul prezentei sesizări.

Prin Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din data de 18 ianuarie 2017 pronunţată în Cauza C-37/16 s-a stabilit că Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/45/UE a Consiliului din 13 iulie 2010, trebuie interpretată în sensul că titularii drepturilor de reproducere nu efectuează o prestare de servicii, în sensul acestei directive, în favoarea producătorilor şi a importatorilor de suporturi neînregistrate şi de aparate de înregistrare şi de reproducere de la care organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor şi a drepturilor conexe percep pe seama acestor titulari, însă în nume propriu, remuneraţii compensatorii pentru vânzarea acestor aparate şi suporturi. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă.

Asupra rezolvării de principiu a chestiunii de drept sesizate, opinia judecătorilor-raportori a fost că, în interpretarea dispoziţiilor art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, art. 98 alin. (1) lit. g 1 ) şi art. 106 5 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare, artiştii interpreţi şi executanţi nu efectuează o prestare de servicii în favoarea unui terţ care utilizează, prin radiodifuzare sau comunicare publică, înregistrări sonore conţinând fixarea prestaţiilor artistice ale titularilor în cauză. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctele de vedere formulate de către părţi şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Norma relevă o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, după cum urmează: – existenţa unei cauze în curs de judecată; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să o soluţioneze în ultimă instanţă; – ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; – chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Primele două condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite.

Cauza în care s-a ivit chestiunea de drept se află în curs de judecată la Curtea de Apel Bucureşti, pe rolul unui complet de judecată specializat în materia proprietăţii intelectuale, învestit cu soluţionarea unui apel într-un litigiu ce are ca obiect cererea formulată de un organism de gestiune colectivă de obligare a unui post de radio la plata remuneraţiei cuvenite artiştilor interpreţi sau executanţi pentru utilizarea de fonograme prin radiodifuzare şi a accesoriilor acestui debit (inclusiv TVA), în temeiul Legii nr. 8/1996.

Determinarea competenţei şi a căii de atac deschise împotriva hotărârii intră în atribuţiile instanţei de trimitere, iar constatările sale pe acest aspect sunt suficiente în verificarea admisibilităţii sesizării în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă.

Completul de judecată care a adresat întrebarea s-a considerat legal învestit cu soluţionarea apelului împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Bucureşti şi, de asemenea, a apreciat că judecă în ultimă instanţă, hotărârea sa nefiind supusă recursului.

În ceea ce priveşte condiţia ca soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere, se reţin următoarele:

Motivele de apel au vizat, în ceea ce priveşte taxa pe valoarea adăugată (TVA) ce a fost aplicată prin hotărârea primei instanţe la remuneraţia stabilită în sarcina pârâtei persoană juridică, chestiunea cotei de TVA.

În cursul judecării apelului, instanţa a pus în discuţie chestiunile ce constituie obiect al sesizării de faţă, anume calificarea colectării remuneraţiilor de către organismele de gestiune colectivă drept operaţiune impozabilă, în raport cu faptul încasării unui comision, precum şi data la care este datorată TVA.

În situaţia în care sesizarea vizează o chestiune ce nu a fost invocată ca atare prin motivele de apel, dar a fost invocată din oficiu şi pusă în discuţia părţilor, revine instanţei de trimitere obligaţia să aprecieze dacă eventualul răspuns poate fi valorificat în soluţionarea litigiului, ca motiv de apel de ordine publică, motiv de apel implicit sau printr-un alt mijloc procesual.

Pentru aprecierea condiţiei legăturii cu cauza este suficient că ambele întrebări din sesizare au în vedere chestiuni ce interesează soluţionarea apelului, astfel încât această condiţie se consideră a fi îndeplinită.

Întrucât această condiţie presupune ca răspunsul la chestiunea de drept să fie în mod efectiv valorificat în cauză, urmează a se avea în vedere categoria de titulari de drepturi în care se încadrează părţile din cauză şi aspectele specifice raporturilor juridice ale acestora cu terţii.

Totodată, este îndeplinită şi condiţia noutăţii chestiunii de drept a cărei rezolvare de principiu se solicită, chiar dacă această chestiune nu vizează un act normativ recent, dată fiind jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formată în interpretarea Directivei 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată.

În ceea ce priveşte ultima condiţie de admisibilitate se constată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra chestiunii de drept, iar chestiunea de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Referitor la fondul sesizării se constată că litigiul pendinte pe rolul instanţei de trimitere a fost generat de utilizarea neautorizată de către un post de radio de fonograme conţinând prestaţii ale unor artişti interpreţi sau executanţi, iar organismul de gestiune colectivă a solicitat în cauză obligarea utilizatorului la plata remuneraţiilor cuvenite titularilor drepturilor conexe, cu TVA, şi a penalităţilor de întârziere.

În raport cu data utilizării (2007-2013) este aplicabilă Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, abrogată cu începere de la 1 ianuarie 2016.

Faţă de obiectul cererii deduse judecăţii, prin prima întrebare formulată, instanţa de trimitere urmăreşte, în esenţă, a se clarifica dacă operaţiunea de colectare a remuneraţiilor pentru utilizarea drepturilor de autor şi a drepturilor conexe de către organismele de gestiune colectivă (denumită în continuare remuneraţie) poate fi calificată drept o operaţiune impozabilă în sensul art. 126 din Legea nr. 571/2003.

Potrivit art. 126 din Legea nr. 571/2003, pentru ca o operaţiune să fie considerată impozabilă din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată (TVA) este necesară întrunirea cumulativă a mai multor condiţii.

Întrebarea instanţei de trimitere are în vedere doar prima condiţie, astfel încât, în limitele sesizării, se impune ca răspunsul să fie circumscris acesteia, independent de condiţiile prevăzute de art. 126 alin. (1) lit. b) -d) din Legea nr. 571/2003.

În conformitate cu art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, poate fi socotită drept operaţiune impozabilă din perspectiva TVA orice operaţiune „care, în sensul art. 128-130, constituie sau sunt asimilate cu o livrare de bunuri sau o prestare de servicii, în sfera taxei, efectuate cu plată”.

Astfel cum rezultă din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, cu modificările şi completările ulterioare, condiţia din art. 126 alin. (1) lit. a) referitoare la „plată” implică existenţa unei legături directe între operaţiune şi contrapartida obţinută.

În logica întrebării instanţei de trimitere, calificarea ca operaţiune impozabilă a remuneraţiei ar putea depinde de calificarea drept „plată”, în sensul normei anterioare, a comisionului ce i se cuvine organismului de gestiune colectivă în baza art. 127 alin. (1) lit. i) şi art. 134 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996.

Urmează a se verifica din această perspectivă relevanţa încasării comisionului de către organismul de gestiune colectivă.

Obiectul principal de activitate al oricărui organism de gestiune colectivă a dreptului de autor şi a drepturilor conexe, după cum rezultă din art. 124 al Legii nr. 8/1996, îl constituie „colectarea şi repartizarea drepturilor a căror gestiune le este încredinţată de către titulari”.

Gestiunea colectivă a dreptului de autor şi/sau a drepturilor conexe – cea efectuată de către un organism de gestiune colectivă, atunci când titularii optează pentru o asemenea modalitate ori gestiunea individuală nu poate fi exercitată – se exercită pe bază de mandat acordat de către acei titulari de drepturi care au creat în mod direct organismul de gestiune colectivă, prin liberă asociere, şi care sunt membri ai acestuia (art. 125 din Legea nr. 8/1996).

Comisionul vizat de art. 127 alin. (1) lit. i) şi art. 134 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 este datorat de titularii de drepturi care sunt membri ai unui organism de gestiune colectivă şi are destinaţia de acoperire a cheltuielilor de funcţionare a acelui organism.

Aşadar, comisionul interesează exclusiv raporturile juridice dintre organismul de gestiune colectivă şi membrii săi, titulari de drepturi, fiind datorat şi reţinut efectiv (în condiţiile prevăzute de statutul fiecărui organism de gestiune colectivă) ulterior colectării remuneraţiilor şi înainte de repartizarea acestora către titulari.

În măsura în care comisionul poate fi calificat drept o „plată” în sensul art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, atare plată ar caracteriza o eventuală livrare de bunuri/prestare de servicii către membrii asociaţiei organism de gestiune colectivă, deci către titularii de drepturi înşişi, ca beneficiari, ţinând cont de cerinţa existenţei „unei legături directe între operaţiune şi contrapartida obţinută”, în termenii din norma metodologică.

În condiţiile în care în litigiul pendinte se pretinde plata de către utilizator a remuneraţiilor cuvenite titularilor drepturilor conexe din utilizarea acestora, înseamnă că se pune problema dacă se poate identifica o „operaţiune impozabilă”, în ceea ce priveşte TVA, în derularea chiar a raportului juridic direct legat de utilizarea drepturilor conexe. Prin prisma condiţiei din art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, interesează în cauză dacă remuneraţia însăşi reprezintă o „plată”, decurgând din legătura directă cu utilizarea de către un terţ.

Încasarea comisionului de către organismul de gestiune colectivă nu asigură o legătură directă cu utilizarea drepturilor conexe de către un terţ, deci calificarea operaţiunii de colectare a remuneraţiilor ca operaţiune impozabilă în sensul art. 126 din Legea nr. 571/2003 nu depinde de calificarea comisionului ca fiind sau nu o „plată”.

S-ar putea considera că, dimpotrivă, chestiunea comisionului depinde de aspectul referitor la remuneraţie, arătat anterior, atât timp cât comisionul este parte din remuneraţia încasată, cea pe care organismul de gestiune colectivă o reţine pentru cheltuielile proprii. Această chestiune nu se impune însă a fi clarificată în cauză, faţă de considerentele expuse mai sus la paragrafele 85-91.

Constatarea de la paragraful 92 nu este pusă în discuţie de eventuala incidenţă a dispoziţiilor art. 129 alin. (2) din Legea nr. 571/2003, potrivit cărora „Atunci când o persoană impozabilă care acţionează în nume propriu, dar în contul altei persoane, ia parte la o prestare de servicii, se consideră că a primit şi a prestat ea însăşi serviciile respective”.

Pe acest temei, taxa pe valoarea adăugată aferentă serviciului prestat de un intermediar ar fi aplicabilă la contravaloarea serviciului distinct la care a participat, şi nu la contravaloarea serviciului propriu prestat.

Chiar dacă s-ar califica însă actul de colectare a remuneraţiei de către organismul de gestiune colectivă drept o intermediere de servicii, se observă că cerinţa esenţială de aplicare a normei este aceea ca intermedierea să vizeze o „prestare de servicii”, care trebuie să reprezinte o operaţiune impozabilă de sine stătătoare, distinctă de serviciul prestat de intermediar. 97. Şi în acest caz, tot raportul juridic direct legat de utilizarea drepturilor conexe interesează în cauză, aplicarea art. 129 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 depinzând aşadar de clarificarea acestuia din perspectiva identificării unei operaţiuni impozabile în sensul art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003.

Urmează a se cerceta în continuare dacă titularii de drepturi conexe din categoria celor din prezenta cauză efectuează o livrare de bunuri/prestare de servicii, în sensul art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, în favoarea unui terţ care utilizează, prin radiodifuzare, înregistrări sonore conţinând fixarea prestaţiilor artistice ale titularilor în cauză.

Potrivit art. 129 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, „Se consideră prestare de servicii orice operaţiune care nu constituie livrare de bunuri, aşa cum este definită la art. 128”. Alin. (3) al aceleiaşi norme enumeră exemplificativ câteva operaţiuni care sunt considerate prestări de servicii din punctul de vedere al TVA. La lit. b) din alin. (3) este prevăzută în mod expres „cesiunea bunurilor necorporale, indiferent dacă acestea fac sau nu obiectul unui drept de proprietate, cum sunt: transferul şi/sau cesiunea drepturilor de autor, brevetelor, licenţelor, mărcilor comerciale şi a altor drepturi similare”.

Atât art. 126, cât şi art. 129 din Legea nr. 571/2003 au corespondent în Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, reprezentând echivalentul art. 2 alin. (1) lit. c), art. 24 şi art. 25 lit. a) din directivă.

Directiva, ca act al Uniunii Europene, nu produce, de regulă, efect direct în dreptul intern, însă trebuie ţinut cont de obligaţia ce revine instanţei naţionale de a interpreta dreptul intern în conformitate cu dreptul Uniunii Europene, consacrată prin Hotărârea din Cauza C-14/83 Von Colson şi Kamann pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi menţionată constant în jurisprudenţa Curţii. Astfel, în Hotărârea pronunţată în Cauza C-282/10 Maribel Dominguez (cauză ce viza interpretarea unei directiv