ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1596/2016

Decizia nr. 1596/2016 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea adresată Tribunalului Suceava la data de 04 noiembrie 2011 și înregistrată sub nr. x/86/2011, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Transporturilor și Infrastructurii – prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România – Direcția Regională de Drumuri și Poduri Iași, comuna Șcheia – prin primar și comuna Șcheia – prin primar – Comisia de Verificare a Drepturilor de Proprietate și Acordare a Despăgubirilor au formulat contestație împotriva hotărârii nr. 7 din 17 octombrie 2011 emisă de Comisia de Verificare a Drepturilor de Proprietate și Acordare a Despăgubirilor Șcheia și au solicitat să se verifice temeinicia hotărârii cu privire la cuantumul despăgubirilor cu care nu sunt de acord cu motivarea că aceste despăgubiri au fost calculate la un preț mult inferior față de prețul de piață, a valorii de înlocuire și a prețului solicitat; s-a solicitat exproprierea totală a suprafeței de 52 de ari cuprinsă în contractul de vânzare-cumpărare, autentificat din 11 noiembrie 2009 de B.N.P.

C., identică cu parcela nr. XX, înscrisă în CF nr. YY a UAT, deoarece suprafața rămasă de aproximativ 2754 de mp nu mai poate fi folosită conform cu destinația acesteia (suprafață pe care expropriatorul a intrat abuziv și a distrus terenul) și obligarea expropriatorului la plata despăgubirilor pentru această suprafață de teren raportat la prețul de piață de 30 de euro/mp; în subsidiar, în măsura în care instanța de judecată va stabili că nu se impune exproprierea totală, solicită obligarea expropriatorului la plata unei despăgubiri reprezentând prejudiciul rezultat din diminuarea valorii terenului rămas în urma exproprierii. În drept au fost invocate: Legea nr. 255/2010, Legea nr. 33/1994, Constituția României, Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 2 alin. (1) lit. f) C. proc.

civ. Prin sentința civilă nr. 717 din 16 aprilie 2013, Tribunalul Suceava a admis în parte acțiunea civilă având ca obiect expropriere formulată de reclamanții A. și B.; a desființat în parte hotărârea nr. 7 din 17 octombrie 2011 emisă de Comisia de Verificare a Dreptului de Proprietate și Acordare a Despăgubirilor Șcheia; a obligat Statul Român să plătească reclamanților suma de 135.200 RON cu titlu de despăgubiri. A respins cererea privind exproprierea terenului în totalitate și cererea privind acordarea de despăgubiri reprezentând prejudiciu rezultat din diminuarea valorii terenului rămas în urma exproprierii. A obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de 3.500 RON cheltuieli de judecată.

Primul ciclu procesual a fost finalizat prin decizia nr. 1020 din 27 martie 2014 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA împotriva deciziei civile nr. 37 din 10 septembrie 2013 a Curții de Apel Suceava, secția I civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecarea apelului la aceeași instanță de apel. Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a constatat că este evident că la stabilirea cuantumului despăgubirilor în procedura judiciară trebuie avute în vedere criteriile reglementate de art. 26 și 27 din Legea nr. 33/1994, vizând prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel, precum și daunele aduse proprietarului – pentru că legiuitorul a înțeles ca în procedura jurisdicțională să nu deroge de la norma generală.

De aceea este corectă aprecierea instanței de apel conform căreia este incident art. 26 din Legea nr. 33/1994, în raport cu care trebuie evaluate despăgubirile, așa încât, sub acest aspect, criticile formulate prin motivele de recurs sunt nefondate. Toate textele invocate de recurent referitoare la evaluare din Legea specială nr. 255/2010 și Normele metodologice de aplicare a acestei legi se referă la evaluarea făcută anterior exproprierii, iar nu la stabilirea despăgubirilor de către instanță în caz de contestare a hotărârii expropriatorului, așa cum în mod corect a statuat și instanța de apel cu privire la această chestiune. Înalta Curte a apreciat însă, ca fiind întemeiate criticile recurentului-pârât referitoare la modalitatea în care instanțele fondului au făcut aplicarea art. 26 din Legea nr. 33/1994, validând concluziile unui raport de expertiză care nu s-a fundamentat pe tranzacții efective, ci pe oferte de vânzare.

Experții au reținut că nu ar exista tranzacții efective suficiente cu terenuri libere comparabile, motiv pentru care au folosit drept comparabile oferte de vânzare preluate de pe site-uri imobiliare, iar instanțele de fond și-au însușit necritic concluziile expertizei astfel întocmite. Înalta Curte a constatat, din actele dosarului, că au avut loc tranzacții efective, numai că au fost înlăturate din analiză de către experți, cât și de către instanțe, curtea de apel apreciind că nu constituie o încălcare a dispozițiilor legale faptul că s-au folosit de către experți oferte de vânzare, iar nu prețuri rezultate din contracte de vânzare-cumpărare.

Or, în această manieră de soluționare a cauzei, a lipsit rolul activ al instanței, care era obligată să lămurească – în condițiile unor constatări incomplete și nedemonstrate ale experților – tranzacțiile întocmite efectiv la nivelul unităților administrativ-teritoriale, în funcție de care, în condițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, să se determine valoarea de circulație a imobilului expropriat. Deși contractele de vânzare-cumpărare depuse la dosar, atât în fața primei instanțe, cât și în faza apelului, vizează într-adevăr perioada 2008 – 2009, instanța avea posibilitatea să suplimenteze materialul probator, inclusiv solicitând informații de la primăria în raza căreia se află situat imobilul și unde se face înregistrarea fiscală a proprietăților imobiliare sau de la camera notarilor publici, care poate furniza informații asupra documentelor pe care le arhivează vizând tranzacțiile imobiliare.

Neprocedând în această modalitate, instanța a înlăturat criteriul legal de evaluare a despăgubirilor - prețul cu care se vând în mod obișnuit imobilele de același fel, prevăzut de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 – validând concluzii ale unei expertize care s-a bazat pe aprecieri subiective ale experților în cauză. Critica referitoare la aspectul datei în raport de care se calculează despăgubirile cuvenite persoanei expropriate, a fost considerată ca întemeiată, Curtea de apel apreciind în mod corect că valoarea despăgubirilor trebuie stabilită în funcție de prețurile practicate pe piața imobiliară la data întocmirii raportului de expertiză, astfel cum prevede în mod expres art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava sub nr. x/86/2011*, iar prin decizia nr. 380 din 7 aprilie 2016, Curtea de Apel Suceava, secția I civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român - prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, Direcția Regională de Drumuri și Poduri Iași, împotriva sentinței civile nr. 717 din 16 aprilie 2013, pronunțată de Tribunalul Suceava, secția civilă, a schimbat, în parte, sentința civilă nr. 717 din 16 aprilie 2013 a Tribunalului Suceava în sensul că a obligat pe pârâtul Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România să plătească reclamanților suma de 53.499 RON (în loc de 135.200 RON) cu titlu de despăgubiri.

A obligat intimații A. și B. să plătească apelantului Statul Român – reprezentat de Ministerul Transporturilor și Infrastructurii – prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România suma de 3180 RON cheltuieli de judecată. Rejudecând apelul, Curtea a constatat următoarele: Acțiunea se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21 – 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce privește stabilirea despăgubirii [art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010].

Prin Decizia nr. 380 din 26 mai 2015 a Curții Constituționale s-a stabilit că prevederile art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local, raportat la sintagma „la data întocmirii raportului de expertiză” cuprinsă în dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, sunt neconstituționale. A reținut Curtea Constituțională că valoarea bunului expropriat nu poate fi alta decât cea stabilită la momentul contemporan realizării transferului dreptului de proprietate, finalitate urmărită atât prin Legea nr. 33/1994, cât și prin jurisprudența instanței de contencios constituțional.

Despăgubirea stabilită prin raportare la momentul întocmirii raportului de expertiză, adică în cursul procesului, nu este dreaptă, nu are un caracter just, deoarece cuantumul ei nu este contemporan momentului transferului dreptului de proprietate, soluție de principiu, cu valoarea constituțională. Potrivit prevederilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie, astfel încât, chiar dacă prin decizia de casare cu trimitere s-a stabilit, potrivit dispozițiilor legale în vigoare în acel moment, că valoarea despăgubirilor se stabilește la data întocmirii raportului de expertiză, instanța de apel a aplicat în rejudecare dispozițiile legale modificate în concordanță cu decizia Curții Constituționale menționată.

Decizia de expropriere a fost emisă de Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România la data de 14 septembrie 2011, fiind înregistrată.

Având în vedere data transferului dreptului de proprietate, 14 septembrie 2011, și criteriile impuse de actul normativ mai sus menționat, în ceea ce privește calculul despăgubirii, instanța de apel a solicitat de la Birourile Notarilor Publici copii de pe contracte de vânzare-cumpărare privind tranzacții cu terenuri situate în extravilanul comunei Șcheia, din perioada 14 iulie – 14 septembrie 2011. Înscrisurile înaintate de Birourile Notariale au fost comunicate membrilor comisiei de experți, pentru care s-a stabilit, ca la întocmirea lucrării de specialitate, să întocmească două variante: una prin care să se stabilească valoarea despăgubirilor cuvenite pentru imobilul expropriat, ținând seama de prețurile cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ teritorială a comunei Șcheia la data exproprierii imobilului, potrivit dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, ținându-se seama și de tranzacțiile notariale înaintate și a doua prin care să se stabilească valoarea despăgubirilor cuvenite contestatorului pentru imobilul expropriat, având în vedere doar tranzacțiile comunicate.

Prin suplimentele întocmite de comisia de experți s-a răspuns obiectivelor stabilite de instanța de judecată. Însă, potrivit prevederilor art. 44 alin. (3) din Constituția României, nimeni nu poate fi expropriat, decât cu dreaptă și prealabilă despăgubire. Potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 lipsirea de proprietate poate fi efectuată numai cu o despăgubire efectivă și rezonabilă, sub aspectul cuantumului, respectiv trebuie să fie făcută cu plata unei compensații corespunzătoare. La stabilirea acestei despăgubiri trebuie avut în vedere principiul proporționalității, respectiv necesitatea efectuării testului echilibrului echitabil. În aceste condiții, făcând aplicarea considerentelor mai sus enunțate și ale dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, trebuie stabilit care este acea despăgubire dreaptă, efectivă și rezonabilă de care trebuie să beneficieze expropriatul.

Valoarea de piață a imobilului expropriat se impune a fi determinată în raport de toate caracteristicile bunului, ajungându-se la cel mai bun preț ce se poate obține, în mod rezonabil, de către vânzător și cel mai avantajos preț ce se poate obține, în mod rezonabil, de către cumpărător. Curtea apreciază că sintagma „prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobile de același fel” are în vedere acel preț, rezonabil, normal, comun, firesc, care se obține atunci când tranzacția se desfășoară între un cumpărător și un vânzător prudenți și diligenți. Actul normativ nu vorbește de prețul cu care se vând imobile de același fel ci de prețul cu care se vând în mod obișnuit imobile de același fel. Or, obișnuit înseamnă: rezonabil, normal, comun, firesc iar, în mod rezonabil, atât vânzătorul cât și cumpărătorul încearcă să obțină cel mai bun preț.

Așa cum au arătat membrii comisiei de experți în cuprinsul lucrării întocmite, prețurile stipulate în tranzacțiile autentice nu reflectă nici un fel de deosebire între imobilele tranzacționate chiar dacă acestea există, caracterul predeterminat, identic și repetativ al prețului stipulat nepermițând o comparație reală, deoarece examinarea unor prețuri identice nu dă posibilitatea stabilirii asemănărilor și deosebirilor dintre imobilele tranzacționate. Astfel, o comparație reală, transparentă și adecvată, pe baza prețurilor stipulate în contracte, nu a fost posibilă. Statistic, 57% din totalul tranzacțiilor autentificate analizate de experți consemnează un preț de 0,3 euro/mp, identic cu prețul minim notarial, celelalte consemnând prețuri sub cel minim notarial sau prețuri puțin peste această valoare.

Comisia de experți a stabilit, raportat, strict, la tranzacțiile examinate și la prețul de 0,30 euro pe mp care reprezintă frecvența statistică cea mai mare, dar și prețul minim notarial, că valoarea suprafeței de 2446 mp este de 734 euro. Ori, chiar în Calculatorul notarial valabil pentru anul 2011 întocmit de ing. D. se menționează la pct. 2 și 4 din Capitolul „Ipoteze și condiții limitative” că prețurile propuse sunt rezultatul unei estimări globale a valorii de piață și că sunt prețuri informative minimale care nu țin cont de unicitatea fiecărui imobil.

Prin urmare, nu s-ar putea stabili că în mod obișnuit, frecvent, un vânzător încearcă să obțină cel mai mic preț pentru imobilul pe care urmează să îl înstrăineze sau că, pentru imobilele terenuri din cadrul unei unități administrativ teritoriale, în cazul vânzătorilor, prețul este unul uniform, liniar, plafonat la nivelul cel mai mic sau sub acest nivel și independent de caracteristicile proprii ale fiecărui bun în parte, cum ar fi mărime, localizare, acces, utilități, front stradal etc. Dacă s-ar adopta această opinie am ajunge practic în situația în care, în urma deposedării de proprietate, expropriatul nu ar primi acea despăgubire, acea compensație corespunzătoare. Acest drept ar deveni iluzoriu, cu caracter numai teoretic, fiind înfrânte atât legislația națională, inclusiv legea fundamentală a statului român, cât și jurisprudența C.E.D.O., care impun ca deposedarea să fie făcută numai cu dreaptă, cu rezonabilă despăgubire.

Atunci când vorbim de prețul cu care se vând în mod obișnuit terenuri de același fel, trebuie să avem în vedere acea valoare cel mai probabil convenită de cumpărătorii și vânzătorii bunului disponibil pentru cumpărare. Această valoare nu reprezintă un fapt, ci o estimare a celui mai probabil preț care va fi plătit pentru terenuri, la o anumită dată, în funcție de caracteristicile proprii ale fiecăruia. Curtea a apreciat că sunt nefondate și obiecțiunile reclamanților intimați în ceea ce privește concluziile suplimentului la raportul de expertiză prin care s-au aplicat corecții negative pentru criteriile „mărimea suprafeței” și „utilități”. Membrii comisiei de experți, în unanimitate au stabilit o valoare de piață de 5,10 euro/mp, respectiv valoarea de 53499 RON (12.475) euro pentru suprafața de 2466 mp, o valoare mai mică decât cea stabilită prin lucrarea întocmită în fața instanței de fond, unde s-a stabilit o valoare totală de 135.200 RON.

În concluzie, în ceea ce privește despăgubirea acordată de prima instanță, criticile apelantului au fost considerate ca întemeiate. Sub aspectul cheltuielilor de judecată acordate de instanța de fond, Curtea a considerat că, de vreme ce contestația a fost admisă de instanța de fond, cheltuielile de judecată trebuiau acordate în totalitate și nu în funcție de valoarea despăgubirilor stabilite, respectiv după cum s-a acordat cuantumul cerut de partea reclamantă sau un cuantum mai mic. Mai mult, cheltuielile ocazionate de întocmirea raportului de expertiză nu sunt condiționate de valoarea despăgubirilor solicitate, activitatea de cercetare și analiză desfășurată de experți raportându-se la alte criterii cum ar fi: număr suprafețe de teren, amplasament, obiective fixate etc. Totodată, și activitatea desfășurată de apărător este independentă de valoarea despăgubirilor solicitate, nefiind condiționată în vreun fel de această valoare.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții B. și A. și pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din Româna SA. Recurentul-pârât Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din Româna SA, își motivează recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

După rejudecarea apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 717/2013 a Tribunalului Suceava, curtea de apel a dispus completarea probatoriului administrat la instanța de fond în vederea evaluării despăgubirilor cuvenite reclamantei pentru terenul expropriat în raport de data transferului dreptului de proprietate, conform dezlegărilor din Decizia nr. 380/2015 a Curții Constituționale, prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010, raportat la sintagma „la dala întocmirii raportului de expertiză" din cuprinsul art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, reținându-se că valoarea bunului expropriat se impune a fi stabilită în funcție de momentul contemporan transferului dreptului de proprietate, iar nu în funcție de momentul întocmirii raportului de expertiză, având în vedere faptul că transferul dreptului de proprietate în privința terenului expropriat s-a realizat la data de 14 septembrie 2011, odată cu emiterea actului administrativ de expropriere (decizia nr. 1293/2011).

În cauză au fost identificate un număr de 21 contracte autentice de vânzare-cumpărare având ca obiect terenuri agricole situate în extravilanul com. Șcheia, jud. Suceava, contracte care se regăsesc la dosarul cauzei și care au fost centralizate prin suplimentul raportului de expertiză.

Cu toate acestea, experții au apreciat că actele autentice de vânzare - cumpărare încheiate în perioada de referință nu constituie comparabile adecvate pentru stabilirea valorii imobilului expropriat pe considerentul că prețurile de tranzacționare nu se circumscriu conceptului de valoare de piață definit de Standardele Internaționale de Evaluare, invocându-se faptul că două contracte au fost încheiate între rude, nereflectând un preț determinat în mod obiectiv, faptul că trei contracte reflectă tranzacții de altă natură decât vânzarea-cumpărarea, faptul că terenurile tranzacționale nu au o localizare adecvată față de terenul subiect (adică nu sunt situate în imediata apropiere a acestuia), faptul că nu există posibilitatea de a se verifica dacă valoarea cu care a fost ofertat imobilul pe piața liberă este identică cu cea tranzacțională și faptul că prețurile de tranzacționare nu reflectă deosebirile dintre imobile, fiind apropiate de prețul minim stabilii prin expertiza întocmită de Camera Notarilor Publici Suceava.

Pe cale de consecință, apreciind că nu există tranzacții efective comparabile, experții au procedat la estimarea despăgubirilor cuvenite reclamantei prin raportare la patru oferte de vânzare publicate în mass media în perioada anterioară transferului dreptului de proprietate și au stabilit o valoare a terenurilor expropriat de 5,10 euro/mp, respectiv o valoare de 12,475 euro (53.499 RON) pentru întreaga suprafață expropriată. Prin decizia recurată, instanța de apel și-a însușit opinia experților în ceea ce privește modul de calcul al despăgubirilor, reținând că sintagma „prețul cu care se vând în mod obișnuit imobilele" din cuprinsul art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 se impune a fi interpretată în sensul în care un preț „obișnuit" este, în mod firesc și rezonabil, prețul cel mai bun pe care vânzătorul și cumpărătorul încearcă sa îl obțină.

Raportat la această interpretare, instanța de apel a apreciat că tranzacțiile autentice depuse la dosarul cauzei nu se circumscriu criteriului prevăzut de dispoziția legală sus menționată pe considerentul că prețurile tranzacționate sunt egale sau apropiate cu prețul minim stabilit prin expertiza efectuată de Camera Notarilor Publici Suceava și că ele nu reflectă în mod real deosebirile dintre imobilele tranzacționate, context în care s-a concluzionat că acordarea despăgubirilor la nivelul prețurilor din contractele autentice ar echivala, în final, cu o privare de proprietate incompatibilă cu prevederile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Soluția instanței de apel materializează o greșită interpretare și aplicare a dispoziției legale aplicabile în cauză, art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 potrivit căruia la calculul cuantumului despăgubirii experții, precum și instanța de judecată, vor ține seama de prețul cu care se vând în mod obișnuit imobilele de același fel în unitatea administrativ teritorială, ceea ce înseamnă că pentru stabilirea prețului real de circulație experții trebuiau să se raporteze la tranzacțiile concrete cu imobile similare, din perioada de referință, întrucât numai tranzacțiile finalizate și materializate prin întocmirea contractelor de vânzare-cumpărare pot reflecta în mod real prețul cu care se vând în mod obișnuit imobilele.

Interpretarea sus menționată este confirmată și de considerentele deciziei de casare pronunțată de instanța de recurs în prezenta cauză, decizie ale cărei dezlegări au caracter obligatoriu, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ. Prin urmare, în condițiile în care în speță a fost identificat un număr de 20 tranzacții autentice încheiate în perioada de referință cu imobile situate pe raza aceleiași unități administrativ teritoriale ca și terenul expropriat, se impunea a se reține, în acord cu art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 și cu dezlegările cu caracter obligatoriu din decizia de casare, că despăgubirile cuvenite persoanei expropriate trebuiau estimate în funcție de prețurile concrete indicate în aceste tranzacții.

Interpretarea dată de instanța de apel sintagmei „prețurile cu care se vând în mod obișnuit imobilele", în sensul că această sintagmă vizează cel mai bun preț pe care vânzătorul și cumpărătorul încearcă să îl obțină, precum și concluzia potrivit căreia prețurile din contractele autentice de vânzare-cumpărare nu se circumscriu sintagmei sus menționate sunt nelegale întrucât în cuprinsul art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 nu se regăsește nici un criteriu suplimentar care să justifice ignorarea prețurilor efectiv tranzacționale și achitate. Pe de altă parte, atunci când a interpretat sintagma „prețul cu care se vând în mod obișnuit imobilele" și a reținut că aceasta semnifică prețul cel mai bun, instanța de apel a ignorat faptul că noțiunea de „prețul cel mai bun" are conotații diferite pentru vânzătorul care încearcă să obțină prețul cel mai mare și pentru cumpărătorul care încearcă să achite un preț cât mai mic.

Așa fiind, interpretarea corectă a art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 nu poate fi alta decât cea potrivit căreia sintagma „prețul cu care se vând în mod obișnuit imobilele" se referă la prețurile practicate în mod efectiv pe piața imobiliară, adică la acele prețuri care sunt acceptate atât de vânzători, cât și de cumpărători și care sunt achitate efectiv în scopul transferului dreptului de proprietate. În mod evident, ofertele de vânzare publicate în mass media nu se circumscriu dispoziției legale sus menționate din moment ce ele reflectă doar prețurile solicitate la un moment dat de către potențialii vânzători, fără a exista vreun indiciu sau vreun argument concret de natură a demonstra că există și cumpărători interesați să cumpere la prețurile astfel ofertate.

În contextul în care în perioada de referință nu s-a materializat nici o tranzacție autentică la un preț măcar apropiat de cel pretins prin ofertele de vânzare la care s-au raportat experții (cel mai mare preț efectiv fiind cel de 7,27 euro/mp, menționat într-un singur contract autentic, față de cel estimat de experți), ofertele respective pot dovedi cel mult prețurile solicitate de potențialii vânzători (adică prețuri pretinse în mod unilateral), iar nu prețuri de vânzare practicate în mod obișnuit pe piața (adică prețuri convenite și acceptate atât de vânzător, cât și de cumpărător).

Instanța de apel a aplicat greșit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 și atunci când a reținut că prețurile din tranzacțiile autentice nu sunt realiste pentru că, în marea lor majoritate, sunt apropiate de valoarea estimată prin expertiza efectuată de Camera Notarilor Publici Suceava (0,3 euro/mp), care ar reprezenta o valoare informativă minimală ce nu ține cont de unicitatea fiecărui imobil. Reținând că similitudinea dintre prețul practicat în majoritatea tranzacțiilor și cel stabilit prin expertiza notarială ar dovedi nerealitatea prețurilor de tranzacționare efectivă, instanța de apel a creat un silogism judiciar artificial, deducând o concluzie universală (cea a caracterului nereal al prețurilor de tranzacționare din contractele autentice) dintr-o premisă particulară (respectiv din faptul că unele tranzacții s-au realizat la prețuri egale cu cele din expertiza notarială).

Premisa pe care se întemeiază raționamentul sus menționat este la rândul ei falsă în contextul în care, din tabelul centralizator inserat în suplimentul raportului de expertiză efectuat în apel, rezultă că prețurile de tranzacționare efectivă nu sunt în toate cazurile identice cu cele din expertiza notarială, ci există și prețuri mai mari (2.49 euro/mp, 2,82 euro/mp, 7.77 euro/mp), dar și prețuri mai mici (0,09 euro/mp, 0.1 5 euro/mp ele), împrejurare de natură a infirma concluzia potrivit căreia prețurile din tranzacțiile autentice nu ar reflecta unicitatea fiecărui imobil.

În plus, eventualele diferențe de preț față de actele autentice de vânzare-cumpărare, rezultate din caracteristicile concrete ale imobilului expropriat puteau fi cuantificate prin aplicarea metodei comparației directe și a coeficienților de individualizare specifici acestei metode, așa cum de altfel s-a reținut și prin decizia de casare pronunțată în prezenta cauză, ori, deși recurenta a solicitat să li se pună în vedere experților să evalueze despăgubirile prin raportare la prețurile din contractele autentice, cu aplicarea metodei comparației directe, instanța de apel a cenzurat în mod nelegal acest obiectiv, nesocotind art. 315 alin. (1) C. proc. civ. anterior și reținând fără temei că nu poate impune experților o anumită metodă de evaluare.

Deosebit de aceasta, concluzia instanței de apel privind lipsa de relevanță a contractelor autentice de vânzare-cumpărare încheiate în perioada de referință nesocotește art. 1173 C. civ. anterior (în vigoare la data încheierii contractelor respective), potrivit cărora înscrisul autentic face deplină dovadă, față de orice persoană, până la declararea sa în fals cu privire la constatările personale ale agentului instrumentator, iar declarațiile părților din cuprinsul înscrisului autentic fac dovadă, până la proba contrară, atât între părți, cât și față de orice altă persoană. Aceste dispoziții legale consacră prezumția de veridicitate a actului autentic, prezumție care se aplică inclusiv declarațiilor părților referitoare la preț și care nu poate fi înlăturată decât prin proba contrară, respectiv prin dovedirea faptului că părțile contractante au convenit și au achitat/încasat un alt preț decât cel declarat.

Câtă vreme împotriva mențiunilor din contractele autentice în discuție nu s-a făcut dovada contrară a unui alt preț convenit de părțile contractante, prezumția de veridicitate a contractelor nu poate fi înlăturată prin prisma unor oferte postate în mass media, în privința cărora nu se poate verifica de la cine provin, dacă ofertantul este sau nu titularul dreptului de proprietate, dacă ofertele sunt sau nu serioase, dacă au format obiectul unor negocieri ori dacă s-au materializat prin încheierea unor contracte autentice la prețurile solicitate de potențialii vânzători.

Prin urmare, în aplicarea corectă a art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, se impunea ca la estimarea despăgubirilor să fie avute în vedere doar contractele autentice de vânzare-cumpărare încheiate în perioada de referință întrucât numai acestea reflectă criteriul consacrat de textul de lege sus menționat și că varianta de estimare a despăgubirilor prin raportare la prețuri solicitate de potențiali vânzători nu respectă exigențele singurului criteriu legal de evaluare aplicabil în cauză. Așa fiind, având în vedere și faptul că, așa cum s-a consemnat în suplimentul raportului de expertiză, în tranzacțiile încheiate în perioada de referință ponderea cea mai mare o au prețurile de 0,3 euro/mp, care sunt egale cu prețul stabilit de expropriator în procedura administrativă prealabilă, se solicită ca cererea de anulare a hotărârii de acordare a despăgubirilor să fie respinsă.

Recurenții-reclamanți B. și A. își încadrează motivele de recurs în dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ. În motivarea recursului se arată că în mod greșit Curtea de Apel Suceava a respins obiecțiunile formulate de intimați împotriva suplimentului la raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat de comisia de experți la data de 04 martie 2016. Prin aceste obiecțiuni s-a criticat modul în care experții au înțeles să aplice corecțiile cu privire la mărimea suprafeței, localizare, destinație, utilități și caracteristici speciale, între terenul expropriat și comparabila nr. 1, care a dat prețul de piață a terenului expropriat. În opinia intimaților, instanța de apel trebuia să admită obiecțiunile formulate având în vedere faptul că acestea vizau aspecte de ordin tehnic, de specialitate, la care doar experții care au întocmit expertiza erau în măsură să răspundă.

Cu privire la criteriul „mărimea suprafeței”, Curtea a reținut că obiecțiunile formulate de intimați sunt nefondate întrucât nu trebuie luată în considerare suprafața strict expropriată având în vedere că se solicită stabilirea despăgubirilor cuvenite în urma exproprierii iar, anterior acestei date, reclamanții aveau în proprietate suprafața întreagă de 5200 mp. Această motivare este total eronată și contravine art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 potrivit căruia despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite. Legiuitorul a stabilit ca în cadrul procesului să se stabilească valoarea reală a imobilului expropriat privit de formă individuală și nu prin prisma suprafeței de teren din care provine.

În raportul de expertiză efectuat în primul ciclu procesual la data de 20 august 2012 a fost luată în calcul suprafața de 2446 mp în ceea ce privește criteriul „mărimea suprafeței”, iar în suplimentul efectuat la data de 04 martie 2016 a fost luată în calcul suprafața de 5200 mp. Este injust să se calculeze pentru același scop - stabilirea despăgubirilor cuvenite pentru expropriere o valoare pentru terenul de 2446 mp și o valoare pentru terenul de 5200 mp, care a dus la o diferență uriașă și nejustificată de preț la un interval de timp foarte scurt.

Contrar realității pieței, în loc ca valoarea terenului expropriat să fie în scădere după data de 14 septembrie 2011, având în vedere criza imobiliară, această valoare cunoaște o creștere de peste 100%, de la 5,1 euro la data de 14 septembrie 2011 la 12,30 euro la data de 20 august 2012. Concluzia valorii asupra suprafeței de 5200 mp nu poate conduce la aceeași concluzie asupra valorii cu privire la suprafața de 2446 mp, fiind două suprafețe foarte diferite ca mărime. Și cu privire la criteriul „utilităților”, instanța de apel are o motivare care excede criticilor recurenților. S-a criticat faptul că experții nu au arătat distanța la care se află utilitățile pentru fiecare din comparabile, ei aplicând o corecție uniformă de -15%, fără nici o diferențiere pentru toate cele patru comparabile, chiar dacă este posibil ca unele dintre comparabile să aibă utilitățile mai depărtate, astfel încât să se impună doar aplicarea unei corecții de -10%.

Cu privire la celelalte obiecțiuni formulate de reclamanți (localizare, destinație și caracteristici speciale) Curtea nu a motivat în nici un fel soluția de respingere. Prin urmare, se impune admiterea recursului și retrimiterea cauzei spre soluționare instanței de apel pentru efectuarea unui nou supliment prin care experții să răspundă la obiecțiunile formulate de intimați. În mod greșit Curtea de Apel Suceava a stabilit despăgubirile cuvenite reclamanților în RON la data transferului dreptului de proprietate (14 septembrie 2011) și nu în euro la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății, așa cum au solicitat reclamanții, critică pe care o încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc.

civ. Având în vedere faptul că în urma hotărârii Curții Constituționale nr. 380/2016, momentul la care trebuie să se calculeze despăgubirile este momentul transferului dreptului de proprietate, 14 septembrie 2011, stabilirea despăgubirilor în RON și nu în euro prejudiciază în mod evident reclamanții în condițiile în care diferența de curs valutar dintre data de 14 septembrie 2011 și data pronunțării deciziei este foarte mare (4,2886 RON/euro la 14 septembrie 2011 fată de 4,5321 la data de 07 aprilie 2016). Chiar dacă despăgubirile se stabilesc având în vedere data de 14 septembrie 2011, acestea trebuiesc să fie actuale și în concordantă cu cele solicitate de reclamanți, adică să fie stabilite în euro, calculate la cursul Băncii Naționale a României din ziua plătii.

Aceasta reprezintă practica judiciară în materie. Un alt aspect sub care se critică soluția Curții de Apel privește greșita obligare a reclamanților la plata tuturor cheltuielilor de judecată din apel, întrucât nu li se poate imputa schimbarea practicii Curții Constituționale cu privire la momentul stabilirii despăgubirilor, care a impus efectuarea unui alt raport de expertiză care să stabilească valoarea despăgubirilor la momentul transferului dreptului de proprietate. De asemenea, întrucât apelul a fost admis în parte, acordarea cheltuielilor de judecată trebuia să fie proporțională cu gradul de admitere a apelului, astfel că nu se impunea obligarea reclamanților la plata totalității cheltuielilor de judecată.

Analizând recursurile formulate, în limita criticilor menționate, Înalta Curte constată următoarele: În ceea ce privește recursul formulat de pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din Româna SA, îl apreciază ca fiind fondat, întrucât, în rejudecare, instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 care prevăd că la calculul cuantumului despăgubirii experții, precum și instanța de judecată, vor ține seama de prețul cu care se vând în mod obișnuit imobilele de același fel în unitatea administrativ teritorială.

Aplicarea greșită a textului menționat constă în faptul că instanța s-a îndepărtat de la semnificația explicită a textului și nu a ținut seama de îndrumările instanței de recurs din primul ciclu procesual de a fi luat în considerare prețul care rezultă din contractele de vânzare-cumpărare depuse la dosar, privind tranzacții efectuate pentru terenuri din aceeași unitate administrativ-teritorială, în perioada de timp relevantă. Sintagma „prețul cu care se vând în mod obișnuit imobilele" din cuprinsul art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 se referă la prețurile practicate în mod efectiv pe piața imobiliară, adică la acele prețuri care sunt acceptate atât de vânzători, cât și de cumpărători, care sunt achitate efectiv în scopul transferului dreptului de proprietate, astfel cum rezultă din contractele de vânzare-cumpărare.

Printr-un raționament care se îndepărtează de la dispozițiile legale interne și de la jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de apel a stabilit valoarea despăgubirilor luând în considerare alte criterii decât cele îndeobște utilizate în aplicarea art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, apreciind că despăgubirile trebuie stabilite în funcție de „cel mai bun preț ce se poate obține în mod rezonabil de către vânzător și cel mai avantajos preț ce se poate obține în mod rezonabile către cumpărător”, deoarece numai astfel expropriatul ar primi o compensație corespunzătoare, iar dreptul său nu ar fi iluzoriu. Prin această interpretare, instanța de apel a înlăturat criteriile stabilite prin art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 pentru determinarea cuantumului despăgubirilor, înlăturând contractele de vânzare-cumpărare depuse la dosar, considerând că are prioritate art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O.

care cere ca lipsirea de proprietate să fie efectuată numai cu o despăgubire efectivă și rezonabilă, sub aspectul cuantumului, respectiv cu plata unei compensații corespunzătoare, pe care a evaluat-o în raport de prețul stabilit în cadrul unor oferte de vânzare. Raționamentul instanței de apel nu este susținut de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a recunoscut, în aplicarea art. 1 alin. (2) al Protocolului 1 al C.E.D.O., dreptul fiecărui stat de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general, deci legi proprii de reparație.

Întrucât statul român a înțeles să adopte o lege specială pentru acordarea de despăgubiri în ipoteza privării de proprietate care se realizează prin expropriere, apare ca fondată critica recurentului potrivit căreia singurul criteriu legal de evaluare a despăgubirilor în caz de expropriere, aplicabil în cauză, este cel menționat în art. 26 alin. (2) din această lege specială, Legea nr. 33/1994. Ca atare, se impunea ca estimarea despăgubirilor să se realizeze în baza prețului terenului, menționat în contractele autentice de vânzare-cumpărare încheiate în perioada de referință întrucât, potrivit art. 1173 C. civ., numai contractul de vânzare-cumpărare, nu și oferta de vânzare, face dovada deplină a prețului cu care se vând în mod obișnuit imobilele de același fel în aceeași unitate administrativ-teritorială.

Având în vedere că în cuprinsul suplimentului la raportul de expertiză s-a consemnat că în tranzacțiile încheiate în perioada de referință ponderea cea mai mare o au prețurile de 0,3 euro/mp, reclamanții sunt îndreptățiți la despăgubiri în cuantum de 733,80 euro pentru suprafața de 2446 mp (2446 mp x 0,3 euro= 733,80 euro) , sumă ce urmează a fi plătită în lei la cursul valutar de la data plății. Luând în considerare această soluție, rămân fără obiect criticile recurenților-reclamanți referitoare la greșita acordare de către instanța de apel a unei despăgubiri în lei și nu în euro. Pentru toate aceste argumente, considerând incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul formulat de pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din Româna SA, urmează a fi admis, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc.

civ. Drept consecință, va fi modificată în parte decizia recurată, în sensul că va fi obligat pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din Româna SA, să plătească reclamanților B. și A. echivalentul în RON la data plății a sumei de 733,80 euro. Vor fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei recurate. Analizând recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A., Înalta Curte constată că este nefondat, întrucât au rămas fără obiect criticile privind greșita respingere a obiecțiunilor la suplimentul raportului de expertiză efectuat la data de 04 martie 2016, ca urmare a schimbării soluției în prezentul recurs, pentru argumentele anterior menționate.

Astfel, aspectele referitoare la greșita valorificare a despăgubirilor în raport de suprafața totală de 5200 mp, în condițiile în care au fost expropriați numai 2446 mp teren, cele privind greșita analiză a comparabilelor și nemotivarea altor obiecțiuni formulate de reclamanți nu mai pot fi analizate de vreme ce prin prezenta cale de atac au fost acordate despăgubiri pentru 2446 mp teren, iar acestea au fost calculate luând în considerare alte comparabile decât cele pe care instanțe de apel le-a avut în vedere. Criticile recurenților-reclamanți, încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc.

civ., relativ la greșita acordare a despăgubirilor în RON, iar nu în euro, au rămas, la rândul lor, fără obiect, urmare a schimbării soluției și acordarea cu titlu de despăgubiri a unei sume stabilită în euro, urmând ca această sumă să fie plătită în lei la cursul de schimb euro-RON de la data plății, așa cum recurenții-reclamanți solicită în prezentul recurs. Nici critica recurenților referitoare la greșita obligare a lor în apel la plata întregii sume stabilite cu titlul de cheltuieli de judecată nu este fondată, întrucât plata sumei de 3180 RON, achitată de pârâtul-apelant Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din Româna SA, cu titlu de onorariu pentru efectuarea expertizei în apel, a fost corect stabilită în aplicarea art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., în condițiile în care apelul a fost admis integral, astfel încât intimații-reclamanți sunt părțile care au căzut în pretenții. Împrejurarea că prin Decizia Curții Constituționale nr. 380/2015 a fost schimbat momentul la care sunt calculate despăgubirile nu îi exonerează pe recurenții-reclamanți de la plata integrală a onorariilor de expertiză, nici măcar parțial, întrucât refacerea expertizei era obligatorie, potrivit art. 315 C. proc. civ., ca urmare a îndrumărilor date de instanța de recurs. Prin urmare, nu D ecizia nr. 380/2015 a Curții Constituționale a determinat refacerea raportului de expertiză, aceasta modificând doar momentul la care urma a se raporta expertul pentru a determina cuantumul reparației.

Recurenții susțin și că, deoarece apelul a fost admis în parte, acordarea cheltuielilor de judecată trebuia să fie proporțională cu gradul de admitere al apelului. Înalta Curte observă însă că apelul nu a fost admis în parte, ci în totalitate, considerându-se întemeiate criticile referitoare la corecta cuantificare a despăgubirilor care se cuveneau reclamanților, numai sentința fiind schimbată în parte, prin reducerea cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanță. Efectuarea noului raport de expertiză a fost dispusă de instanța de recurs, iar onorariul de expertiză a fost achitat integral de apelant. Cum apelul acestuia a fost admis în totalitate, intimații-reclamanți sunt părți căzute în pretenții, în accepțiunea art. 274 C. proc.

civ., și vor trebui să fie obligați la plata întregii sume plătite de apelant cu titlu de cheltuieli de judecată în această faza procesuală (constând în onorariul de expertiză). Pentru toate aceste considerente, recursul declarat de intimații- reclamanți B. și A. urmează a fi respins, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din Româna SA împotriva deciziei nr. 380 din 7 aprilie 2016 a Curții de Apel Suceava, secția I civilă. Modifică în parte decizia recurată, în sensul că: Obligă pe pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din Româna SA, să plătească reclamanților B. și A. echivalentul în RON la data plății a sumei de 733,80 euro. Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva deciziei nr. 380 din 7 aprilie 2016 a Curții de Apel Suceava, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 septembrie 2016.