ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 269/2015

Decizia nr. 269/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată;

Prin cererea de chemare în judecată introdusă pe rolul Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 28 noiembrie 2012, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, primul ministru, B. ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: a) „suspendarea până la anulare a actului numit Contract; b) anularea acestuia; c) constatarea nulității actului răspuns din 28 mai 2012; d) obligarea pârâtelor ca, direct sau prin entitățile ierarhice aferente să dispună (prin Hotărâri, Norme, Ordine) ca debranșatorii să rebranșeze unilateral și imediat, necondiționat și fără plată locuințele debranșate; e) obligarea pârâtelor ca așa zisele restanțe, majorări, penalități să fie șterse; f) obligarea pârâtelor să asigure consumatorilor un consum lunar absolut gratuit de cel puțin 80 kw /locuința; g) obligarea pârâtelor să interzică entităților cu capital de stat să oprească/debranșeze de la curentul electric locuințele persoanelor aflate sub nivelul pragului de sărăcie și să nu i se aplice majorări și penalități.

La termenul de judecată din data de 14 februarie 2013 reclamanta A. și-a modificat cererea de chemare în judecată arătând că este vorba despre „refuz soluționare cerere” având în vedere că prin petiția inițială adresată prin intermediul faxului la data de 29 martie 2012 către primul ministru al Guvernului României și Guvern aceștia nu i-au răspuns petiția fiind redirecționată către pârâtul B. Susținerile reclamantei au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 14 februarie 2013.

Prin actul depus la fila 71 a dosarului Curții de Apel, reclamanta a arătat că înțelege să solicite „suspendarea până la anulare a următoarelor acte administrative: H.G. nr. 1007/2004 cu eventuale completări și modificări, dacă sunt; Decizia C. nr. 57/1999 cu eventuale modificări și completări, dacă sunt; Ordinele respectivei C. nr. 5/2003, nr. 17/2005, cu eventuale completări, modificări ulterioare”.

Prin întâmpinările depuse la dosar pârâții Guvernul României și primul ministru al României au invocat excepțiile: necompetentei materiale a Curții de Apel Brașov, a lipsei capacitații juridice, a lipsei calității procesule pasive, invocând argumentele expuse în cadrul întâmpinărilor respective;

Tot prin întimpinare, pârâtul B. a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive solicitând scoaterea sa din cauza.

Prin Încheierea de ședință din 18 iunie 2013, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, a respins excepția de necompetență materială a Curții de Apel Brașov, invocată de pârâții Guvernul României și primul ministru al Guvernului României;

A respins excepția lipsei capacității juridice a pârâtului Guvernul României invocată de acest pârât;

A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B.,invocată de acesta;

A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Guvernul României și primul ministru al Guvernului României, invocată de acești pârâți și, în consecință, a dispus scoaterea lor din prezenta cauză;

A respins cererea de suspendare a actelor administrative (contract-cadru, contracte, H.G.-uri, Ordine ale B., Decizii și Ordine C.) - formulată de reclamanta ca rămasă fără obiect;

A acordat termen pentru continuarea judecății în data de 26 septembrie 2013.

Cu drept de recurs odată cu fondul cauzei pentru excepții și în termen de 5 zile de la comunicare pentru cererea de suspendare.

Pentru a hotărî în acest sens, prima instanță a reținut următoarele:

Analizând cu prioritate cererea de suspendare formulată în cauza, Curtea de apel a constatat că, în raport de obiectul principal al acțiunii, astfel cum acesta a fost modificat de către reclamanta la termenul de judecată din data de 14 februarie 2013 aceasta cerere a rămas fără obiect.

Reclamanta și-a modificat acțiunea, arătând verbal motivele pentru care înțelege să se judece cu toți pârâții. Modificarea de acțiune nu a fost întemeiată în drept de către reclamantă, dar în raport de susținerile acesteia, cererii îi sunt aplicabile prevederile art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 cu trimitere la art. 2 alin. (1) lit. h) din aceeași Lege.

Potrivit art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 „1) Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.”

Iar, potrivit art. 2 alin. (1) lit. h) prin nesoluționarea în termenul legal al unei cereri se înțelege „faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen”.

Ca atare, față de dispozițiile legale susmenționate, față de modificarea de acțiune și, întrucât nu se mai solicită anularea actelor administrative pretins vătămătoare pentru reclamantă, instanța de fond a apreciat că cererea acesteia de suspendare este lipsită de obiect, respingând-o ca atare.

Cererea de recurs;

Împotriva acestei încheieri a formulat recurs A., criticând soluția de respingere a petitului privind suspendarea actelor administrative vătămătoare, ca rămas fără obiect, ca fiind netemeinică și nelegală, prin raportare la dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.

În susținerea cererii de recurs, recurenta-reclamantă arată că, în mod greșit și „artificial”, prima instanță și-a întemeiat soluția pe o pretinsă „modificare” a cererii de chemare în judecată la termenul din 14 februarie 2013, în sensul că se invocă refuzul nejustificat al autorităților de soluționare a cererii. Or, afirmă recurenta că nu a renunțat niciodată la cererea privind suspendarea actelor administrative vătămătoare, refuzul de rezolvare a cererii fiind indicat încă din acțiunea introductivă de instanță.

Mai susține recurenta că rămânerea fără obiect a unei cereri sau a unui capăt de cerere poate fi constatat doar în condițiile în care respectiva cerere a primit o rezolvare în timpul procesului sau titularul acesteia a renunțat expres la ea, situații care nu s-au întâmplat în speță. Dimpotrivă, afirmă recurenta că și-a menținut cererea de suspendare, acest fapt rezultând din cuprinsul încheierii din 16 mai 2013.

Prin cererea depusă la dosar pentru termenul din 8 octombrie 2014, recurenta-reclamantă a invocat excepția de neconstituționalitate a articolului 13 din Legea nr. 554/2004, în ceea ce privește sintagma „Instanța (…) poate (…)”, cererea de sesizare a Curții Constituționale fiind respinsă ca inadmisibilă de Înalta Curte în ședința publică de la 28 ianuarie 2015, pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Soluția Înaltei Curți asupra recursului;

Analizând încheierea atacată prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, a actelor și lucrărilor dosarului, precum și a dispozițiilor incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele expuse în cele ce urmează.

Controlul judiciar exercitat în prezenta cale de atac este limitat la soluția de respingere a cererii de suspendare a executării

actelor administrative (contract-cadru, contracte, H.G.-uri,Ordine ale B., Decizii și Ordine C.) formulată de reclamanta A. în acțiunea introductivă de instanță.

Verificând lucrările dosarului instanței de fond, Înalta Curte constată că la termenul de judecată din data de 14 februarie 2013, instanța de fond a solicitat reclamantei să își precizeze obiectul cererii de chemare în judecată, inclusiv sub aspectul indicării actelor administrative a căror suspendare și anulare o solicită.

Reclamanta A. a precizat verbal, în ședința publică de la 14 februarie 2013, cererea de chemare în judecată arătând că este vorba despre „refuz soluționare cerere” având în vedere că prin petiția inițială adresată prin intermediul faxului la data de 29 martie 2012 către primul ministru al Guvernului României și Guvern aceștia nu i-au răspuns petiția fiind redirecționată către pârâtul B. Susținerile reclamantei au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 14 februarie 2013.

Prin actul depus la data de 13 martie 2013 (fila 71 a dosarului Curții de Apel), reclamanta a arătat că înțelege să solicite „suspendarea până la anulare a următoarelor acte administrative: H.G. nr. 1007/2004 cu eventuale completări și modificări, dacă sunt; Decizia C. nr. 57/1999 cu eventuale modificări și completări, dacă sunt; Ordinele respectivei C. nr. 5/2003, nr. 17/2005, cu eventuale completări, modificări ulterioare”.

Prin urmare, luând act de aceste precizări formulate de reclamantă oral și, ulterior, în scris, în fața instanței de fond, Înalta Curte reține că, în realitate a existat o modificare a cererii de chemare în judecată inițială, în sensul indicării anumitor acte administrative a căror suspendare a executării o solicită, astfel încât, în mod corect, prima instanță a constatat că cererea de suspendare a executării a unor acte administrative neidentificabile la momentul introducerii acțiunii a rămas fără obiect.

De altfel, recurenta-reclamantă nu a fost vătămată în drepturile sale procesuale, având în vedere că instanța de fond a acordat termen în vederea continuării judecății asupra cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată verbal la termenul din 14 februarie 2013, respectiv în scris prin cererea din data de 13 martie 2013, astfel încât au fost asigurate condițiile soluționării demersului judiciar al reclamantei într-un cadru procesual clar stabilit sub aspectul limitelor învestirii instanței de contencios administrativ și al pârâților chemați în judecată.

Temeiul juridic al soluției pronunțate asupra recursului;

Pentru considerentele arătate mai sus, Înalta Curte constată că hotărârea primei instanțe este temeinică și legală și, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de A.

Respinge recursul declarat de A. împotriva Încheierii din 18 iunie 2013 a Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Cu recurs în 48 de ore de la pronunțare pentru cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 28 ianuarie 2015.