ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 942/2016

Decizia nr. 942/2016

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Sesizarea instanței de fond;

Prin cererea adresată Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SA a solicitat, în contradictoriu cu B., anularea actului administrativ emis de B., respectiv Notificarea din 30 aprilie 2013, prin care au fost comunicate valoarea procentului „p” pentru trim. I al anului 2013 care este de 15,87% și consumul de medicamente pretins înregistrate în trim. I al anului 2013 raportate de C. și bugetul D., pretins centralizate conform declarațiilor fiecărui plătitor al contribuției, precum și a adresei din 05 iunie 2013 de soluționare a contestației formulate împotriva Notificării în cadrul procedurii prealabile și primită la 06 iunie 2013.

Pârâta B. a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin sentința nr. 1434 din 09 mai 2014 a Curții de Apel București a fost admisă în parte cererea reclamantei și au fost anulate actele atacate exclusiv cu privire la efectele lor juridice după publicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 39/2013.

În motivarea soluției, instanța de fond a reținut că notificările au fost emise în anul 2012, deci anterior datei publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 39/2013, iar acțiunea este introdusă după publicarea acestei decizii, că nulitatea ar fi fost incidentă total dacă această decizie ar fi fost publicată la data emiterii actelor atacate sau dacă procesul era în curs.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta B. și reclamanta SC A. SA.

I. În recursul declarat de reclamanta SC A. SA s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

S-a spus că sentința pronunțată este nelegală în parte, necuprinzând motivele reale pe care se sprijină, respectiv având numai motive străine de natura pricinii și, în subsidiar, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motive care se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 4, pct. 6 și 8 C. proc. civ. și se impune ca acțiunea să fie admisă în tot și, prin urmare, notificarea anulată în tot pentru restabilirea ordinii de drept și repararea vătămării produse.

În primul rând, conform dispozițiilor sentinței, instanța de fond a dispus admiterea acțiunii în parte și anularea actelor contestate exclusiv cu privire la efectele lor juridice după publicarea deciziei Curții Constituționale, dar nu a arătat în niciun fel care ar fi acele efecte produse de notificare înainte și după data publicării deciziei, aspect care echivalează cu o lipsă de motivare și care o va pune într-o imposibilitate de exercitare deplină a dreptului de apărare.

Pe de altă parte, soluția instanței de limitare a anulării actelor administrative atacate „exclusiv cu privire la efectele lor juridice după publicarea deciziei Curții Constituționale” este nejustificată din punct de vedere legal, prima instanță a reținut o ipoteză juridică ce nu are legătură cu prezenta cauză, iar motivarea este în consecință străină de natura pricinii pentru că notificarea contestată nu a fost emisă anterior publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 39/2013 (20 februarie 2013), ci ulterior publicării acesteia, respectiv la data de 30 aprilie 2013.

Deși instanța de fond a reținut că notificarea a fost emisă anterior publicării deciziei Curții Constituționale, că acțiunea a fost formulată în temeiul art. 9 alin. (4) și (5) din Legea nr. 554/2004 și că ar viza doar elementul de nelegalitate al includerii T.V.A. în baza de impozitare, ipoteza din prezenta cauză a fost alta.

În speță, Notificarea a fost emisă ulterior publicării deciziei Curții Constituționale, cu ignorarea acesteia și, deci, nu se poate vorbi de o pretinsă neretroactivitate a acesteia.

Acțiunea a fost formulată în temeiul art. 1, art. 8 și art. 11 din Legea nr. .554/2004, după efectuarea procedurii administrative prealabile și nu este incidentă ipoteza prevăzută de art. 9 alin. (4) și (5) din Legea nr. 554/2004, dar și din această perspectivă hotărârea este nelegală în parte.

Acțiunea a fost formulată, fiind invocate mai multe motive de nelegalitate și nu numai cel referitor la includerea T.V.A. în baza de impozitare, astfel că hotărârea instanței de fond este nemotivată în privința celorlalte susțineri.

În subsidiar, chiar în ipoteza avută în vedere de către instanța de fond și care nu este cea din prezenta cauză, hotărârea tot ar fi în parte nelegală din perspectiva considerentelor sale.

Față de reținerea instanței de fond că art. 9 alin. (4) și (5) din Legea nr. 554/2004 ar fi aplicabil nuanțat și că în situația aceasta principiul neretroactivității legii ar trebui aplicat cu prioritate, s-a considerat că:

- principiul neretroactivității legii nu este singular și absolut, el trebuie aplicat în coroborare și cu alte principii constituționale;

- prima instanță a ignorat complet să analizeze dacă ar fi fost întrunite condițiile prevăzute de art. 9 alin. (4) și (5) din Legea contenciosului administrativ.

Pentru restabilirea ordinii de drept și înlăturarea vătămării ce s-a produs prin încălcarea principiilor constituționale se poate solicita anularea unei astfel de notificări în temeiul art. 9 alin. (4) și (5) coroborat cu art. 1 alin. (7) și art. 7 alin. (5) din Legea contenciosului administrativ cu indicarea art. 126 alin. (6) din Constituția României.

În mod surprinzător însă, judecătorul fondului, deși a analizat exclusiv ipoteza prevăzută de art. 9 alin. (4) și (5) (care nu este cea prevăzută din prezenta cauză), nu a analizat în niciun fel îndeplinirea condițiilor, ci raționamentul primei instanțe s-a îndepărtat și de la temeiul și natura chiar a propriei ipoteze avute în vedere, iar motivarea hotărârii atacate reprezintă mai curând o pledoarie doctrinară care să infirme aplicabilitatea art. 9 alin. (4) și (5) din Legea nr. 554/2004.

Orice dispoziție legală se interpretează în sensul aplicării acesteia și nu în sensul neaplicării, însă, instanța de fond, în sentința recurată a încălcat evident acest principiu de interpretare a legii, interpretând art. 9 alin. (4) și (5) din Legea nr. 554/2004 în sensul neaplicării acestor prevederi, iar interpretarea instanței de fond ar fi contrară scopului și rațiunii art. 126 alin. (6) din Constituția României.

Singura limitare firească impusă de legiuitor, în scopul asigurării securității circuitului civil, este termenul de 1 an de la publicarea în M. Of. a deciziei Curții Constituționale.

Aplicarea deciziei Curții Constituționale față de actele administrative anterioare publicării deciziei, acte care au fost întemeiate pe dispoziția din ordonanța de urgență declarată ulterior ca fiind neconstituțională, nu poate echivala cu aplicarea retroactivă a legii, cum nelegal a stabilit instanța de fond.

Actele administrative contestate au fost emise în baza unei dispoziții legale aflată în vigoare la momentul emiterii.

Ulterior emiterii actelor, dispoziția normativă în temeiul căreia au fost emise aceste acte administrative a fost declarată neconstituțională. După declararea neconstituționalității, pentru restabilirea ordinii de drept, Constituția României și Legea nr. 554/2004 permit persoanelor vătămate prin aceste acte să solicite repararea prejudiciului produs - reparare ce se poate face și prin anularea acestor acte.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, prima instanță nepronunțându-se practic asupra fondului cauzei.

II. În recursul declarat de B. s-a solicitat admiterea recursului și pe fond respingerea în tot a acțiunii ca neîntemeiată.

Deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și produc efecte numai pentru viitor, astfel că efectele juridice ale Deciziei Curții Constituționale nr. 39/2013 se produc de la data publicării în M. Of.

O interpretare contrară ar echivala cu o aplicare retroactivă a acesteia, pentru că până la data publicării acestei decizii a fost respectat cadrul juridic incident.

În motivele de recurs au fost invocate prevederile art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 77/2011, art. 7 și aret. 3 alin. (1) și (2) din același act normativ referitoare la obligația B. de a comunica reclamantei consumul propriu centralizat de medicamente, care include și T.V.A., neexistând obligația legală a B. de a deduce T.V.A.-ul din consumul de medicamente suportat din C. și din bugetul D. comunicat E.-urilor.

Legiuitorul a instituit prevederi exprese în ceea ce privește T.V.A. pe deplin aplicabile și în situația de față, astfel că reclamanta avea posibilitatea de a proceda la deducerea acesteia în condițiile stabilite de legislația fiscală națională.

S-a precizat că medicamentele aferente trim. I 2013 au fost decontate din bugetul C. de către casele de asigurări de sănătate către farmacii și ulterior de acestea către distribuitori și producători.

Intimata-reclamantă a încasat și ea la rândul său contravaloarea acestor medicamente în urma plăților făcute de către farmacii și nu a contestat prin nicio modalitate sumele încasate și nici consumul de medicamente aferente.

S-a solicitat admiterea recursului, în sensul menținerii Notificării din 30 aprilie 2013 și a adresei din 05 iunie 2013 prin care s-a comunicat reclamantei consumul de medicamente pentru trim. I 2013 suportat din C. și din bugetul D.

Reclamanta SC A. SA a formulat întâmpinare la recursul declarat de B. și a invocat nulitatea recursului pentru că mențiunile din cuprinsul recursului său nu primesc critici de nelegalitate ale sentinței și nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

După examinarea motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va admite cele două recursuri pentru următoarele considerente:

Instanța de fond a fost învestită cu soluționarea acțiunii în anulare a Notificării din 30 aprilie 2013 emisă de B. prin care au fost comunicate reclamantei valoarea procentului „p” pentru trimestrul I 2013 care este de 15,87% și consumul de medicamente pretins înregistrate în trim. I 2013 suportate din C. și bugetul D., precum și a Adresei din 05 iulie 2013 de soluționare a contestației formulate împotriva notificării în cadrul procedurii prealabile.

Ca motive de nelegalitate au fost invocate includerea T.V.A. în consumul de medicamente, deși Curtea Constituțională a statuat prin Decizia nr. 39/2013 că este neconstituțională calcularea contribuției raportat la o bază de impunere ce are în compunere o altă taxă;

- notificarea a fost emisă fără a fi motivată și nu este posibilă verificarea medicamentelor/ valorilor medicamentelor de referință pretins consumate;

- imposibilitatea verificării elementelor constitutive ale modului de calcul al contribuției și elementele eronate conținute în cuprinsul notificării.

Instanța de fond a admis în parte cererea, a anulat actele atacate exclusiv cu privire la efectele lor juridice după publicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 39/2013.

În motivarea acestei soluții, instanța de fond a făcut ample referiri la principiul neretroactivității legii, inclusiv la jurisprudența Curții Constituționale referitoare la acest principiu.

Invocând dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, s-a reținut că interpretările reclamantei care urmăresc aplicarea retroactivă a Deciziei Curții Constituționale nr. 39/2013 asupra notificărilor din 2012 sunt o încălcare a dispozițiilor constituționale.

S-a spus că art. 9 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 nu poate stabili prin lege o derogare de la Constituție cu privire la sintagma „deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor” și de aceea nulitatea poate fi doar parțială cu privire la efectele juridice ale notificărilor după publicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 39/2013.

Tot în motivarea sentinței s-a prezentat jurisprudența diferită asupra aplicării principiului neretroactivității deciziilor Curții Constituționale și asupra situațiilor juridice pendinte.

Recurenta-reclamantă a criticat soluția instanței de fond invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 4 C. proc. civ.;

Potrivit acestui motiv de casare este nelegală hotărârea când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

Fiind invocat acest motiv de recurs nu s-au indicat argumente care să demonstreze modul în care instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

Acest motiv de casare are în vedere situațiile în care, prin hotărârea recurată, instanța a depășit atribuțiile autorității judecătorești și a intrat în cele ale autorităților legislative sau executive.

Ar putea fi incident acest motiv de casare atunci când instanța a săvârșit un act pe care numai un organ al puterii legislative sau al celei executive îl poate face.

Chiar dacă soluția instanței de fond este criticabilă nu poate fi invocat acest motiv de casare atunci când sentința dată nu a împietat asupra atribuțiilor legislative sau executive ci are alte vicii pentru că atunci sunt incidente celelalte motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel că acest motiv de casare este nefondat.

Motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.;

Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. hotărârea atacată este nelegală dacă nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai străine de natura cauzei, iar potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nelegalitatea vizează faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prevede obligația pentru instanță de a indica, în considerentele hotărârii, obiectul cererii, susținerile părților, pe scurt, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Acest motiv de recurs, însă, vizează nu numai ipoteza în care lipsesc considerentele hotărârii, dar și când acestea sunt contradictorii sau nu au nicio legătură cu cauza, deoarece și această situație poate fi calificată ca nemotivare a hotărârii, adică sancționează atât lipsa motivării, cât și motivarea inexactă sau insuficientă.

În speță, nu se poate considera că am fi în prezența unei lipse totale a motivării, ci hotărârea atacată a fost motivată inexact sau insuficient dar și aceasta constituie tot o nemotivare a hotărârii.

Motivele de fapt și de drept la care se referă art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. reprezintă premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv, o hotărâre care nu evocă reținerile ei constituind o dispoziție arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil, aceasta fiind și rațiunea pentru care a fost reglementat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În situația în care hotărârea nu este motivată, instanța de control judiciar nu poate să analizeze dacă hotărârea primei instanțe este legală și pentru că hotărârii îi lipsesc elementele esențiale.

Legiuitorul a stabilit în sarcina judecătorului obligația legală de a motiva în fapt și în drept hotărârea, întrucât în hotărâre trebuie să se explice părților, atât în fapt, cât și în drept, care au fost rațiunile care au condus la adoptarea soluției.

În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin nemotivarea hotărârii se aduce atingere prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind procesul echitabil, așa cum a fost consolidat textul în practica Curții Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, conform jurisprudenței instanței de la Strasbourg, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare.

Cu alte cuvinte, motivarea reprezintă un element esențial al unei hotărâri judecătorești, iar lipsa acesteia atrage nelegalitatea ei. Scopul motivării este acela de a fundamenta și explica măsurile adoptate de instanță în cadrul dispozitivului.

Hotărârea instanței de fond este motivată inexact întrucât deși a invocat Decizia nr. 39/2013 a Curții Constituționale, toate considerentele ce vizează principiul neretroactivității legii sunt străine de natura pricinii, iar în cauză se impunea a se analiza efectele deciziilor Curții Constituționale în raport de dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție și ale art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările și completările ulterioare, dar și de jurisprudența Curții Constituționale referitoare la efectele pe care admiterea unei excepții de neconstituționalitate le produce în cauzele aflate pe rol și, mai ales, asupra actelor administrative emise în baza textelor declarate neconstituționale chiar după publicarea deciziei prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate.

Instanța de fond a arătat că, în speță, notificările au fost emise în anul 2012 (lunile mai, iulie, octombrie), deci anterior datei publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 39/2013, iar acțiunea a fost introdusă după publicarea acestei decizii, dar situația de fapt a fost reținută greșit de către instanța de fond deoarece a fost contestată Notificarea din 30 aprilie 2013, care nu este emisă la o dată anterioară datei publicării Deciziei nr. 39/2013 a Curții Constituționale, ci este ulterioară având în vedere că această decizie a fost publicată la 20 februarie 2013.

Tot inexactă este și motivarea instanței de fond legată de aplicarea art. 9 alin. (4) și (5) din Legea nr. 554/2004, din două perspective:

- mai întâi, acțiunea reclamantei nu a fost întemeiată pe dispozițiile art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 ce se referă la posibilitatea formulării acțiunii în contencios administrativ, în situația în care decizia de declarare a neconstituționalității este urmare a unei excepții ridicate în altă cauză, în termen de 1 an de la data publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of. al României, Partea I, acțiune ce poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanțe ale Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora.

Temeiurile juridice ale acțiunii formulate de reclamantă au fost art. 1, 8 și 11 din Legea nr. 554/2004, iar motivarea soluției pe alte temeiuri este o motivare inexactă.

- în al doilea rând, chiar dacă a precizat că aplicarea art. 9 din Legea nr. 554/2004 este nuanțată de existența Deciziei nr. 660/2007 a Curții Constituționale, în mod greșit s-a considerat că art. 9 alin. (5) din Legea nr. 554/ 2004 nu poate stabili prin lege o derogare de la Constituție, cu privire la sintagma „deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor”.

Față de Decizia nr. 660/2007 a Curții Constituționale ce a vizat neconstituționalitatea art. 9 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 în forma în vigoare la acel moment, art. 9 din această lege, la momentul sesizării instanței de fond era deja modificat ca efect al deciziei Curții Constituționale prin Legea nr. 100/2008 și prin Legea nr. 262/2007 în privința art. 9 alin. (3), (4) și (5).

Art. 9 din Legea nr. 554/2004 reprezintă concretizarea în plan legislativ, a principiului consacrat în art. 126 alin. (6) din Constituția României conform căruia instanța de contencios administrativ este competentă să soluționeze cererile persoanelor vătămate sau, după caz, prin dispozițiile din ordonanțele Guvernului declarate neconstituționale, astfel că motivarea instanței de fond ce vizează art. 9 din Legea nr. 554/2004 este inexactă.

În raport de aceste considerente, se constată că instanța de fond, prin reținerea greșită a situației de fapt, nu a analizat primul motiv de nelegalitate invocat de reclamantă și care viza calcularea contribuției prin raportare la sume ce conțin T.V.A., motivarea fiind inexactă, având motive străine de natura pricinii, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului cauzei.

În condițiile în care reclamanta a invocat și alte motive de nelegalitate (calculul contribuției și raportat la valoarea vânzărilor altor entități de pe lanțul de distribuție al medicamentelor compensate, includerea unor date eronate, nemotivarea actelor administrative contestate, etc.), instanța de fond deși a admis numai în parte acțiunea, nu a analizat aceste motive, ceea ce echivalează cu o motivare insuficientă și tot cu o necercetare a fondului cauzei.

De aceea, în baza art. 496 C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 vor fi admise recursurile, va fi casată sentința atacată și va fi trimisă cauza spre rejudecare pentru că hotărârea atacată a fost dată fără a se judeca fondul cauzei.

La rejudecare, instanța de fond va analiza acțiunea reclamantei în raport de temeiurile legale invocate și ținând seama că notificarea a fost emisă după publicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 39/2013, dar vor fi analizate și celelalte motive de nelegalitate invocate, în raport și de jurisprudența Curții Constituționale (de exemplu Decizia nr. 789/2015).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta SC A. SA și de pârâta B. împotriva sentinței civile nr. 1434 din 9 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 martie 2016.