ÎCCJ, decizie (scj.ro #155132)

Condiții improprii de detenție. Încălcarea drepturilor prevăzute de art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prejudiciu moral. Acțiune în despăgubiri. Calitatea procesuală pasivă a Statului Român

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală

Index alfabetic: despăgubiri morale

pedeapsă privativă de libertate

tratament degradant

Convenția europeană a drepturilor omului, art. 3

C.civ., art. 221 - 224

Instanța europeană, atunci când a analizat, prin prisma dreptului la demnitate umană, protejat de art. 3 din Convenție, cauzele tratamentului degradant reclamat de o persoană aflată în detenție, generat de supraaglomerare, de lipsa de condiții igienice corespunzătoare, a apreciat că acesta poate fi rezultatul unor probleme ce excedează culpei propriu zise a administrației penitenciarului, fiind o deficiență structurală și sistemică.

Fără a nega faptul că Direcția Generală de Poliție a Municipiului București are obligația de a asigura condițiile legale de detenție, aceasta se află într-o imposibilitate obiectivă de a se conforma standardului prevăzut în legislația ce reglementează modalitatea de efectuare a stării de detenție, prejudiciul suferit de reclamant, raportat la condițiile inadecvate de executare a măsurii privative de libertate, fiind cauzat de împrejurări independente de posibilitățile sale de decizie și control.

Prin urmare, în acțiunea având ca obiect acordarea de

despăgubiri morale pentru încălcarea normelor legale interne și a celor prevăzute de art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, calitatea procesuală pasivă aparține Statului Român prin Ministe

rul F

inanțelor Publice,

acesta

fiind

răspunzător pentru producerea prejudiciului, prin omisiunea de a acționa pentru eradicarea deficiențelor sistemice de natură a afecta demnitatea umană.

Răspunderea statului nu poate fi exclusă pe considerentul că acesta răspunde patrimonial, obiectiv sau subiectiv, exclusiv după reguli derogatorii de la regimul ce guvernează răspunderea particularilor, prin dispozițiile art.221-224 Cod civil fiind reglementată răspunderea civilă atât a persoanelor juridice de drept public, dar și a statului, fie în raporturile juridice în care este titular de drepturi și obligații, fie în subsidiar pentru obligațiile autorităților publice.

Secția I civilă, decizia nr. 908 din 15 mai 2019

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 22.02.2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Inspectoratul General al Poliției Române, Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, Ministerul de Interne și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 110.000 euro constând în 70.000 euro despăgubiri morale pentru prejudiciul cauzat în perioada 8.10.2015-13.10.2015, ca urmare a punerii în executare a mandatului de executare a pedepsei nr. 2618/2015 emis de Tribunalul București și 40.000 euro despăgubiri morale pentru prejudiciul cauzat în perioada 15.01.2015-17.02.2015, ca urmare a încarcerării în arestul DGPMB, pentru condițiile inumane și degradante pe care le-a suportat în camera unde a fost cazat.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 4, art. 5, art. 61, art, 64, art. 72, art. 1381, art. 1386 Cod civil, art. 48, art. 109 alin. 1 și 2 din Legea nr. 254/2013, Ordinul nr. 433/2010, art. 1 pct. 2, Rezoluțiile nr. 663 C din 31 iulie 1957 și nr. 2076 din 13 mai 1977 care prevăd limitele minime pentru tratamentul deținuților.

Prin sentința nr. 680 din 3.05.2017, Tribunalul București, Secția a IV-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Inspectoratul General al Poliției Române și Ministerul de Interne și a respins acțiunea în contradictoriu cu aceștia ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată. A admis, în parte cererea. A obligat pe pârâții Direcția Generală de Poliție a Municipiului București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantului A., încarcerat în Penitenciarul Târgu Jiu, suma de 2000 lei reprezentând daune morale pentru prejudiciul cauzat acestuia pentru încarcerare în condiții inumane și degradante în perioada 8.10.2015 - 13.10.2015 și 15.01.2015 - 17.02.2015. A respins, în rest, acțiunea, ca neîntemeiată.

Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 216A din 26.02.2018

,

a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței pronunțate de tribunal, în contradictoriu cu apelanta - pârâtă Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, intimații - pârâți Inspectoratul General al Poliției Române și Ministerul de Interne și intimatul - reclamant A. A admis apelul declarat de Direcția Generală de Poliție a Municipiului București împotriva aceleiași hotărâri pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată împotriva acestei pârâte. A păstrat restul dispozițiilor sentinței.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru următoarele motive:

Decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 221-224 C.civ. și cu nesocotirea prevederilor art. 1349 și urmat. C.civ. întrucât legea a atribuit nemijlocit în sarcina Direcției Generale de Poliție a Municipiului București, în calitate de autoritate publică, cu personalitate juridică, responsabilitatea activității de executare a pedepsei aplicate reclamantului, astfel că răspunderea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi angajată nici măcar în mod subsidiar.

Omisiunea îndeplinirii integrale a obligației de a asigura condiții de deținere conforme cu imperativul respectării dreptului persoanei la demnitate și sănătate este imputabilă exclusiv pârâtei Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, acesta fiind singura entitate în raport de care, potrivit legii, poate fi angajată răspunderea civilă delictuală în conformitate cu dispozițiile art. 1357 C.civ.

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu poate avea calitate procesuală pasivă în litigii atunci când nu participă nemijlocit la un raport juridic sau când nu este prevăzut expres de lege ca fiind cel obligat să răspundă.

Totodată, plecând de la principiile constituționale cu privire la răspunderea patrimonială a statului, consacrate prin legea fundamentală la art. 21, art. 44, ar. 52, art. 53 și art. 123 alin. (5), precum și de Legea nr. 554/2004, recurentul a apreciat că acest tip de răspundere, cu caracter autonom, nu este nici generală și nici absolută, ci este supusă unor reguli speciale, proprii, altele decât cele consacrate de Codul civil care guvernează regimul răspunderii particularilor. Din punct de vedere al laturii subiective, răspunderea administrativ patrimonială a statului este obiectivă [răspunderea patrimonială exclusivă pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare - art. 52 alin. (3) din Constituție, art. 539-540 Cod proc. penală, respectiv  art. 96 alin. (4) din Legea nr.303/2004 și răspunderea patrimonială exclusivă a autorităților administrației publice pentru limitele serviciului public - ce se deduce din coroborarea prevederilor art. 16 alin. (1) și (2) și ale art. 22 din Constituție] și subiectivă [răspunderea patrimonială reglementată de art. 52 alin. (1) din Constituție și de Legea nr. 554/2004].

Dacă instanța de apel ar fi procedat la o corectă aplicare a actelor normative invocate, singura soluție, în opinia recurentului, ar fi fost aceea de respingere a acțiunii împotriva pârâtului ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Deopotrivă, dacă instanța de apel ar fi procedat la o temeinică analizare și aplicare a dispozițiilor art. 1349 și urmat. Cod civil, ar fi constatat faptul că, în ceea ce îl privește pe recurent, condițiile ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru a fi angajată, potrivit legii, răspunderea civilă delictuală, nu sunt întrunite.

În cauză, răspunderea civilă delictuală nu putea fi antrenată, în opinia recurentului, decât în persoana pârâtei Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, potrivit dispozițiilor legale aplicabile, astfel cum au fost analizate prin hotărâri judecătorești pronunțate în spețe similare, ca instituție cu personalitate juridică în arestul căreia instanța de fond a reținut că reclamantului, prin condițiile la care a fost supus, i-au fost aduse atingeri demnității sale.

A înțeles a se prevala în susținerea argumentelor sale și de dispozițiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 218/2002 și ale art. 107 din Legea nr. 254/2003.

Totodată, a precizat faptul că potrivit dispozițiilor Legii nr. 500/2002, obligația angajării și utilizării creditelor bugetare în limita prevederilor și destinațiilor aprobate revine ordonatorilor principali de credite, în acest caz Ministerului Afacerilor Interne, Ministerul Finanțelor Publice neavând atribuții în stabilirea priorităților și efectuarea plăților din bugetele aprobate instituțiilor publice.

Nu în ultimul rând, recurentul a arătat că în cauză nu poate fi reținută în sarcina statului vreo prezumtivă culpă nici din perspectiva neîndeplinirii funcțiilor sale. În speță, funcția statului a fost realizată prin adoptarea Legii nr. 169/2017 de modificare și completare a Legii nr. 254/2013, care prin art. 55

1

a reglementat compensarea în cazul cazării în condiții necorespunzătoare.

Intimatul-reclamant A. și intimata-pârâtă Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, au depus întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, completat la data de 7.02.2019.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:

Într-o primă critică, recurentul contestă, în baza art. 488 pct.8 C.proc.civ., reținerea calității procesuale pasive în litigiul dedus judecății în care a fost obligat la plata unor despăgubiri morale către reclamant pentru încălcarea normelor legale interne și a celor prevăzute de art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin tratamentul degradant la care acesta a fost supus, constând în supraaglomerarea din celule, lipsa de igienă și de intimitate a spațiilor, aspecte care au adus atingere demnității sale și i-au inspirat sentimente de umilință.

Instanțele de fond au analizat faptele reclamate nu numai din prisma dispozițiilor art. 998 - 999 din Codul Civil din 1864, dar și din perspectiva art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care impune obligații în sarcina statelor membre.

Curtea de apel a reținut că recurentul poartă răspunderea pentru prejudiciul moral cauzat reclamantului, în condițiile în care mijloacele materiale ale Direcției Generale de Poliție a Municipiului București nu permiteau respectarea normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate iar aceasta s-a aflat în imposibilitate obiectivă de a asigura în alt mod cazarea reclamantului. În acest sens a constatat că problemele structurale legate de supraaglomerare și de condițiile de detenție inadecvate nu pot fi imputate acestei instituții, întrucât reprezintă împrejurări independente de posibilitățile sale de decizie și control.

Instanța a invocat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reținând că art. 3 din Convenție impune Statului să se asigure că orice prizonier este deținut în condiții compatibile cu respectarea demnității umane, că modalitățile de executare nu supun partea interesată unei suferințe sau unei încălcări de o intensitate care să depășească nivelul inevitabil de suferință inerent detenției (cauza

Kudla c. Poloniei

). Astfel, obligația pozitivă menționată revine Statului. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că "statul este obligat în ciuda problemelor sale logistice și financiare să organizeze sistemul penitenciar astfel încât să asigure deținuților respectul pentru demnitatea lor umană" (cauza

Shishanov c. Republicii Moldova

, cauza

Păvălache c. României

). Cu privire la detenția anterioară condamnării, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat, în hotărârea pilot din 25 aprilie 2017 cauza

Rezmives și alții împotriva României

, că centrele atașate inspectoratelor de poliție sunt „structural inadaptate" deținerii care depășește câteva zile.

Recurentul a criticat acest raționament, susținând că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 221-224 C.civ. Apreciază că nu are calitate procesuală întrucât răspunderea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi angajată nici măcar în mod subsidiar, în condițiile în care nu participă nemijlocit la raportul juridic și nu este prevăzut expres de lege ca fiind cel obligat să răspundă. Consideră că legea a atribuit nemijlocit în sarcina Direcției Generale de Poliție a Municipiului București, în calitate de autoritate publică, cu personalitate juridică, responsabilitatea activității de executare a pedepsei aplicate reclamantului.

Recurentul mai susține răspunde doar când sunt îndeplinite condițiile pentru declanșarea răspunderii obiective administrativ patrimoniale a statului (pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare sau pentru limitele serviciului public) sau subiective [răspunderea patrimonială reglementată de art. 52 alin. (1) din Constituție și de Legea nr. 554/2004], condiții neîndeplinite în cauză.

Criticile recurentului sunt nefondate.

Fără a nega faptul că Direcția Generală de Poliție a Municipiului București are obligația de a asigura condițiile legale de detenție, instanța de apel a constatat imposibilitatea obiectivă a acesteia de a se conforma standardului prevăzut în legislația ce reglementează modalitatea de efectuare a stării de detenție, prejudiciul, raportat la condițiile inadecvate de executare a măsurii privative de libertate astfel cum au fost reținute, fiind cauzat de împrejurări independente de posibilitățile sale de decizie și control. Instanța a constatat, în concordanță cu  jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, că această situație este cauzată de o problemă structurală și sistemică, ce nu poate fi rezolvată decât de Statul Român.

În mod corect recurentului i-a fost recunoscută calitatea procesuală pasivă în litigiul dedus judecății, față de natura faptei ilicite reținute, fiind considerat, prin omisiunea de a acționa pentru eradicarea deficiențelor constatate, răspunzător producerea prejudiciului.

Este de reținut că, în hotărârea pilot din 25 aprilie 2017

Rezimveș și alții contra României

, Curtea Europeană a apreciat că situația reclamanților nu poate fi disociată de problema generală care este cauzată de o disfuncționalitate structurală caracteristică sistemului penitenciar din România, care a afectat și poate afecta și în viitor numeroase persoane (par.110). Curtea a reamintit în acest sens că relele condiții de detenție nu sunt neapărat rezultatul unor deficiențe imputabile administrației penitenciarului, ci provin de obicei din factori mai complecși, cum ar fi problemele de politică penală (

Iacov Stanciu

, citată anterior, pct. 199). Chiar și în cazul în care este prevăzută posibilitatea de a obține despăgubiri, este posibil ca o cale de atac să nu ofere perspective rezonabile de succes, în special atunci când acordarea unei despăgubiri este condiționată de stabilirea unei culpe din partea autorităților (par.124).

Prin urmare, instanța europeană, atunci când a analizat, prin prisma dreptului la demnitate umană, protejat de art. 3 din Convenție, cauzele tratamentului degradant reclamat de o persoană aflată în detenție, generat de supraaglomerare, de lipsa de condiții igienice corespunzătoare, a apreciat că acesta poate fi rezultatul unor probleme ce excedează culpei propriu zise a administrației penitenciarului, fiind o deficiență structurală și sistemică.

Or, față de această situație, corect reținută de instanța de apel ca fiind aplicabilă și în cauza dedusă judecății, răspunderea statului nu poate fi exclusă pe considerentul că acesta răspunde patrimonial, obiectiv sau subiectiv, exclusiv după reguli derogatorii de la regimul ce guvernează răspunderea particularilor, nefiindu-i aplicabile, în acest caz, dispozițiile Codului civil. Textele de lege invocate de recurent nu sunt în măsură să justifice incapacitatea de drept civil a acestuia de a răspunde într-un raport juridic întemeiat pe principiile răspunderii civile delictuale.

Dimpotrivă, chiar prin dispozițiile invocate, respectiv art.221-224 Cod civil, este reglementată răspunderea civilă atât a persoanelor juridice de drept public, dar și a statului, fie în raporturile juridice în care este titular de drepturi și obligații, fie în subsidiar pentru obligațiile autorităților publice.

În aceste condiții, analizând elementele răspunderii civile delictuale în ceea ce privește pe pârâta Direcția Generală de Poliție, căreia nu i-a fost negată capacitatea de subiect de drept, cu personalitate juridică proprie, s-a constatat că aceasta nu a săvârșit fapta ilicită.

În speță, fiind înlăturată răspunderea civilă a autorității publice pentru lipsa, în ceea ce o privește, a faptei ilicite, față de împrejurările ce au determinat producerea prejudiciului, în mod corect s-a reținut în sarcina recurentului o răspundere directă pentru deficiențele sistemice de natură a afecta demnitatea umană, similare celor care fost constatate, de altfel, și de instanța europeană.

Recurentul a înțeles a se prevala în susținerea argumentelor sale de dispozițiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 218/2002 și ale art. 107 din Legea nr. 254/2003, însă, pe de o parte,  astfel cum s-a arătat, capacitatea juridică și atribuțiile în materie ale Direcției nu au fost negate, dimpotrivă, elementele răspunderii civile delictuale au fost analizate și în raport de conduita acestei pârâte în executarea obligațiilor legale ce îi incumbă în organizarea activității de detenție preventivă iar, pe de altă parte, textele de lege menționate nu sunt de natură a institui o răspundere exclusivă a administratorului centrului de detenție, înlăturând răspunderea statului, în condițiile în care, potrivit legii civile, aceasta se constatată în orice situație  în care în sarcina sa a fost reținută, în mod direct, prin fapta proprie, încălcarea unor obligații legale ce au cauzat altei persoane un prejudiciu.

Recurentul a mai susținut, într-o altă critică, și faptul că Ministerul Afacerilor Interne este responsabil pentru neangajarea unor credite bugetare în vederea îmbunătățirii condițiilor de detenție, însă în ceea ce privește Ministerul, culpa acestuia nu mai poate fi analizată în condițiile în care instanța de fond a constatat lipsa calității procesuale pasive iar sentința nu a fost atacată sub acest aspect de recurent, critica fiind formulată, în recurs, omisso medio, cu depășirea unui grad de jurisdicție.

Recurentul a apreciat că nu răspunde delictual întrucât și-a îndeplinit obligațiile ce îi reveneau în urma pronunțării hotărârii pilot, realizând un mecanism de reparare a prejudiciului de acest tip prin adoptarea Legii nr. 169/2017 de modificare a și completare a Legii nr. 254/2013, care prin art. 55

1

a reglementat compensarea în cazul cazării în condiții necorespunzătoare. Susținerea este, de asemenea, nefondată, întrucât instanța de apel a reținut că această lege nu a fost aplicată reclamantului, pentru a aprecia că prejudiciul moral ce i-a fost cauzat, a fost acoperit prin această formă de reparație.

În consecință, pentru aceste considerente, în baza art. 496 C.proc.civ., Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.