ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 237/2015

Decizia nr. 237/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei.

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la 30 august 2012, reclamanta A. și B. a chemat in judecata pe pârâtul C., solicitând anularea Ordinului ministrului Finanțelor nr. 2336 din 19 iulie 2011 pentru aprobarea procedurii de punere în aplicare a titlurilor executorii în baza cărora se solicită înființarea popririi conturilor autorităților și instituțiilor publice la nivelul unităților Trezoreria Statului, publicat în M. Of. al României, partea I nr. 523 din 25 iulie 2011 precum și a Ordinului nr. 161 din 9 februarie 2012 al ministrului Finanțelor dat în completarea celui dintâi.

În motivarea cererii, reclamanta a aratat ca Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 2336 din 19 iulie 2011 publicat în M. Of. al României, Partea I nr. 523 din 25 iulie 2011, precum și Ordinul nr. 161 din 9 februarie 2012 al ministrului finanțelor dat în completarea celui dintâi, contravin art. 6 parag. 1 din Convenție pentru Apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentate privind dreptul la un proces echitabil și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, astfel cum acestea au fost interpretate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 24 martie 2005, în cauza Șandor contra României, publicată în M. Of. al României Partea I nr. 1048 din 25 noiembrie 2005)

La 27 septembrie 2013, pârâtul a depus note scrise, invocând excepția inadmisibilității pentru neîndeplinirea procedurii prealabile.

Hotărârea instanței de fond;

Prin sentința

nr. 3250 din 25 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția inadmisibilității; s-a respins cererea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtul C., ca inadmisibilă.

Examinând excepția inadmisibilității, Curtea de apel a constatat ca reclamanții nu au indeplinit obligatiile instituite in sarcina acestora de art. 7 și 12 din Legea nr. 554/2004, in sensul de a se adresa in prealabil paratului cu o cerere de revocare a actului administrativ si a de a face dovada, prin depunerea cererii de revocare, au urmat această procedură prealabilă.

Recursul;

Împotriva acestei sentințe au formulat recurs recurenții A. și B., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea acțiunii, invocând dispozițiile art. 7 și art. 12 din Legea nr. 554/2004 au precizat că au adresat o cerere pârâtului solicitând anularea in totalitate a Ordinului nr. 2336/2011 și a Ordinului nr. 161/2012, la care nu au primit răspuns.

În dovedirea acestei afirmații au arătat că la condica de prezentă din data de 6 noiembrie 2012 la rubrica „expediții” pct. 1 este înregistrată cererea din 2012 trimisă C., astfel că aceștia se află in ipoteza prevăzută de art. 12 teza I din Legea nr. 554/2004 „orice înscris care face dovada îndeplinirii procedurii prealabile”.

Considerentele și soluția instanței de recurs;

Analizând cererea de recurs, motivele invocate, normele legale incidente în cauză precum și în conformitate cu prevederile art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondată pentru următoarele considerente:

Cu privire la cererea de anulare a actelor administrative emise de către pârât, se constată că soluția primei instanțe prin care s-a constatat inadmisibilitatea acțiunii față de neîndeplinirea procedurii prealabile, este legală și temeinică.

Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, trebuie să solicite autorității publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia. Plângerea se poate adresa în egală măsură organului ierarhic superior, dacă acesta există.

Astfel, potrivit Legii nr. 554/2004, dreptul la acțiunea în contencios administrativ se naște după ce s-a pronunțat autoritatea administrativă asupra reclamației (recursul grațios sau, după caz, ierarhic), adică de la comunicarea soluției acesteia asupra reclamației administrative (sau de la expirarea termenului în care aceasta era obligată să rezolve reclamația). Acest drept se poate exercita în termen de 30 de zile.

Cu alte cuvinte, potrivit aceluiași act normativ, procedura prealabilă condiționează acțiunea în contencios administrativ.

Pe cale de consecință, pentru a putea declanșa acțiunea în contencios, reclamanții trebuie să facă dovada că au îndeplinit cerința legii (cerința impusă de art. 7 din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare) și au respectat procedura prealabilă, adică s-au adresat mai întâi autorității emitente și abia după refuzul acesteia, respectiv menținerea actului, se pot adresa instanței de judecată.

În acest sens sunt și prevederile conținute de art. 109 alin. (2) teza I C. proc. civ., potrivit cărora în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanței competente se poate face numai după îndeplinirea unei procedurii prealabile, în condițiile stabilite de acea lege.

Din înscrisurile existente la dosarul cauzei reiese că reclamanții nu au urmat procedura prealabilă așa cum dispozițiile legale amintite o prevăd, întrucât acesția nu a depus vreo plângere în termenul prevăzut de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, de la data comunicării actului, ci s-au adresat direct instanței.

Instanța urmează a înlătura afirmațiile recurenților - reclamanți, in sensul că se află in ipoteza reglementată de art. 12 din Legea nr. 554/2004 in sensul că mențiunea din registrul de expediție (fila 5 recurs) reprezintă „orice înscris care face dovada îndeplinirii procedurii prealabile”.

Astfel, legea contenciosului administrativ instituie obligativitatea de a se depune, in situația in care autoritatea pârâtă nu răspunde la cerere, copia cererii, certificată cu dovada înregistrării, sau măcar o dovadă a înregistrării acesteia in condițiile comunicării actelor de procedură potrivit codului de procedură civilă ( de ex. depunere prin poștă cu scrisoare recomandată cu conținut declarat).

Asta, in condițiile in care, instanța de contencios este obligată să verifice și dacă cererea, prin conținutul său, reprezintă o procedura prealabilă efectivă.

Or, o simplă mențiune - 1 plic - și adresantul - C., dintr-un registru, care oricum nu este destinat acțiunilor personale ale angajaților, nu poate face dovada că in cauză reclamanții au sesizat autoritatea pârâtă, in termenul prevăzut de lege, cu o cerere care să satisfacă cerințele art. 7 din Legea nr. 554/2004, in sensul de a se solicita anularea Ordinelor ministrului Finanțelor nr. 2336 din 19 iulie 2011 și nr. 161 din 9 februarie 2012.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Constatând că sentința recurată este legală și temeinică și că nu există motive care să atragă casarea sau modificarea acesteia, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. și B. împotriva sentinței nr. 3250 din 25 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 ianuarie 2015.