ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5008/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 07 iunie 2011, astfel cum a fost precizată la termenul din 27 aprilie 2012, reclamantul N.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în temeiul art. 998 și urm. C. civ., art. 52 din Constituție și art. 1, 2 C. proc. civ., solicitând obligarea acestuia la suma de 950.000 euro, reprezentând despăgubiri generate de modul eronat și abuziv în care a fost respins un recurs de către secția civilă a Înalte Curți de Casație și Justiție prin decizia nr. 4095 din 30 iunie 2010. Prin sentința civilă nr. 1142/2012 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, s-a respins ca inadmisibilă acțiunea reclamantului N.M.

împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, cu motivarea că cererea reclamantului de a i se acorda despăgubiri pentru modul de soluționare a unui recurs, nu poate fi primită, în condițiile în care acea hotărâre și-a păstrat caracterul irevocabil și nu a fost desființată prin căile legale de atac. Împotriva sentinței a declarat apel reclamantul, care a arătat că are calitatea de parte vătămată și a invocat în susținerea drepturilor sale Constituția României, Tratate internaționale, articole de drept cu diverși autori, C. civ., C. pen., legi speciale și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin decizia civilă nr. 112 A din 25 martie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant N.M., împotriva sentinței civile nr. 1142 din 25 mai 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. În considerentele deciziei, Curtea a reținut că prin cererea inițială, reclamantul a solicitat despăgubiri Statului Român, pentru că prin decizia nr. 4095/2010, secția civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție i-a respins un recurs „cu exces de putere, cu abuz în serviciu, cu mentalități învechite înainte de 1989”. În mod corect, judecătorul fondului a constatat inadmisibilitatea cererii, în condițiile în care decizia invocată de reclamant ca fiind abuzivă nu a fost desființată și își produce toate efectele unei hotărâri irevocabile, prezumată a fi pronunțată cu nerespectarea legii.

Inadmisibilitatea cererii va fi reținută și prin prisma faptului că reclamantul își bazează demersul pe eventuala reluare a dezbaterilor care au constituit obiect al deciziei nr. 4095/2010 și care în opinia sa, prin modul de finalizare, i-au adus prejudicii. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul N.M., criticând soluția pentru nelegalitate și invocând în drept dispozițiile art. 304 C. proc. civ. În esență, recurentul a arătat că, în mod eronat instanțele anterioare au considerat inadmisibilă acțiunea în pretenții, în temeiul art. 998-999 C. civ. de la 1866, deoarece în speță sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale și că prin modalitatea de soluționare a cauzei ce a făcut obiectul Dosarului nr. 9180/3/2007, în care s-a pronunțat decizia nr. 4095 din 30 iunie 2010 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a creat un prejudiciu ce nu poate fi remediat decât printr-o acțiune în daune îndreptată împotriva statului român.

Recurentul-reclamant a mai invocat și dispozițiile art. 488 și urm. din noul C. proc. civ., precum și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1349, 1393, 1359 din noul C. civ. Recursul este nefondat. Examinând criticile formulate de recurent, Înalta Curte constată că acestea se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând să le analizeze din această perspectivă. Astfel, deși recurentul a formulat o cerere foarte amplă, susținerile sale pot fi considerate argumente în sprijinul motivului de nelegalitate privind îndeplinirea cerințelor legale pentru răspunderea civilă delictuală, în temeiul art. 998 -999 C. civ. de la 1864. Pentru a putea fi antrenată răspunderea civilă delictuală este necesar să se evidențieze că a fost săvârșită o faptă ilicită de către intimatul-pârât Statul Român, existența unui prejudiciu în patrimoniul reclamantului, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu, precum și săvârșirea faptei cu vinovăție.

Or, pronunțarea unei hotărâri judecătorești într-o cauză civilă nu poate fi considerată o faptă ilicită, fiind nefondată susținerea că recurentul-reclamant este îndreptățit la daune pentru prejudiciul ce i s-a creat ca urmare a pronunțării acesteia, întrucât potrivit dispozițiilor art. 129 din Constituția României: „Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”, ceea ce conturează concluzia că hotărârile judecătorești pot fi cenzurate numai în cadrul căilor de atac.

Așa fiind, în raport de regimul juridic al actelor jurisdicționale pronunțate de autoritatea judecătorească, care impune principiul că mijloacele procesuale de atac ale hotărârii judecătorești sunt numai cele prevăzute de lege, rezultă în mod neîndoielnic faptul că nu există temei juridic pentru formularea acțiunii în fața instanței de judecată și, în consecință, nu există dreptul material la acțiunea în pretenții, astfel încât în mod corect instanțele anterioare au apreciat că cererea formulată de reclamant este inadmisibilă. În ceea ce privește criticile formulate în recurs, în temeiul dispozițiilor din noul C. civ. (Legea nr. 287/2009, cu modificările și completările ulterioare) și din noul C. proc.

civ. (Legea nr. 134/2010), se constată că acestea nu sunt incidente în cauză, în raport de data formulării acțiunii, precum și în raport de normele de aplicare în timp a celor două acte normative. Astfel, în ceea ce privește Legea nr. 287/2009, litigiul în care s-a pronunțat decizia nr. 4095 din 30 iunie 2010 de către Înalta Curte de Casație și Justiție a început înainte de intrarea în vigoare a actului normativ menționat, adică la data de 01 octombrie 2011, iar în ceea ce privește Legea nr. 134/2010, acțiunea a fost formulată la data de 24 februarie 2012, înainte de intrarea în vigoare a noului C. proc. civ., respectiv 15 februarie 2013. Față de aceste considerente, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 312, raportate la art. 304 C. proc.

civ., urmează să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul N.M. împotriva deciziei nr. 112 A din 25 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 noiembrie 2013.