ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6379/2011

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Tribunalul București – secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 1128 din 28 iunie 2010, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de C.E., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că pretențiile reclamantei sunt neîntemeiate, în raport de situația concretă dedusă judecății, de faptul că aceasta a beneficiat deja de măsuri reparatorii în baza legilor speciale de reparație emise anterior, respectiv în baza Decretului-lege nr. 118/1990, iar acordarea daunelor morale nu poate reprezenta un mijloc de îmbogățire pentru cel care le pretinde.

Curtea de Apel București - secția a III-a civilă, prin decizia civilă nr. 631 din 8 noiembrie 2010, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă C.E., împotriva sentinței civile nr. 1128 din 28 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul București, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și, pe cale de consecință, a desființat sentința atacată și a trimis cauze spre rejudecare la aceeași instanță. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că măsurile reparatorii acordate reclamantei în baza Decretului-lege nr. 118/1990 nu exclud de plano acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de aceasta prin aplicarea măsurii administrative invocată în acțiune și probată cu înscrisurile depuse la dosar.

Împotriva deciziei civile mai sus menționată a declarat recurs Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o ca fiind nelegală, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece: - Dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, trimiterile la această normă rămânând fără obiect. - Instanța de apel în mod eronat a reținut, în considerentele deciziei atacate, că măsurile reparatorii acordate apelantei-reclamante în baza Decretului-lege nr. 118/1990, astfel cum au fost stabilite, nu exclud, de plano, acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de aceasta prin aplicarea măsurii administrative invocate în acțiune.

Recursul nu este fondat. În primul rând, în ceea ce privește dispoziția nr. 12/2011, pronunțată în interesul legii, de către Înalta Curte, aceasta este obligatorie pentru instanțe de la data publicării în M. Of., conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., astfel încât nu poate fi avută în vedere la pronunțarea prezentei hotărâri. 1. Referitor la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, recurentul pârât a susținut că, în urma pronunțării acesteia, nu mai există, în prezent, o reglementare legală pentru acordarea de despăgubiri pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic sau măsuri administrative cu caracter politic, astfel că acțiunea reclamantei trebuie respinsă pe fond.

Susținerile recurentului pârât vor fi înlăturate pentru următoarele considerente: Într-adevăr, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic. Contrar, însă, susținerilor recurentului, decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu produce niciun efect în privința dreptului reclamantei la despăgubiri, cât timp a intervenit ulterior pronunțării deciziei atacate, (decizia a fost pronunțată la data de 8 noiembrie 2010, iar decizia Curții Constituționale în discuție a fost pronunțată la data de 21 octombrie 2010 și publicată în M. Of.

la data de 15 noiembrie 2010) și după ce prima instanță a reținut caracterul politic al măsurii administrative dispuse față de aceasta, respingerea acțiunii fiind pronunțată pentru alte considerente, deja arătate. Față de efectele deciziei Curții Constituționale pentru reclamantă și pentru orice alt solicitant aflat în situația ei, fără dubiu, defavorabile deoarece suprimă, practic, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, aplicarea sa de către prezenta instanță este incompatibilă cu art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu art. 6 și art. 14 din documentul european. Potrivit art. 1 alin. (1) din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.

Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”. Noțiunea de „bunuri” din textul sus-menționat nu se limitează numai la proprietatea asupra unor bunuri corporale, anumite alte drepturi și interese care constituie active pot fi considerate „drepturi de proprietate” și, deci, „bunuri” în sensul acestei dispoziții. Art. 1 din Protocolul nr. 1 se aplică atât „bunurilor actuale”, cât și „valorilor patrimoniale”, inclusiv creanțe, în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține exercițiul efectiv al unui drept.

Cu privire la noțiunea de „speranță legitimă”, Curtea a arătat că, întrucât interesul patrimonial vizat este de natura creanței, acesta nu poate fi considerat o „valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Primul Protocol, decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (cauza Kopecky c. Slovaciei, par. 52). Voința statului a fost în sensul despăgubirii persoanelor care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând actul normativ menționat în acord cu Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” și Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, acte internaționale care solicită statelor să asigure victimelor reparații care nu pot fi mai mici decât ale celor condamnați pe nedrept, să garanteze dreptul de acces la mecanisme judiciare consolidate, prin intermediul cărora să poată obține compensații pentru prejudiciile pe care le-au suferit.

Prin urmare, persoanele care întrunesc condițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, în urma epuizării unei proceduri echitabile și examinării circumstanțelor particulare ale cazului lor, de către instanțele interne. De asemenea, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) au calitatea de a fi accesibile și previzibile, enumerând chiar, în mod exemplificativ, criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor. În plus, dreptul la despăgubiri pentru persoanele care îndeplineau cerințele legii în discuție era recunoscut printr-o jurisprudență previzibilă a instanțelor interne pronunțată până la acea dată.

În speță, reclamanta a formulat acțiune la 18 decembrie 2009, în consecință, în termenul de trei ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, îndeplinind, astfel, cerința legată de termenul sesizării instanței, prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. a) din actul normativ. A solicitat despăgubiri pentru o măsură administrativă cu privire la care însăși legea a recunoscut caracterul politic conform art. 3 lit. e), această soluție nefiind criticată de pârât și, prin urmare, intrând în puterea lucrului judecat. Toate aceste elemente conturează, în concluzie, speranța legitimă a reclamantei de a avea șanse de succes în dreptul intern, speranța legitimă bucurându-se de protecția art. 1 din Primul Protocol la Convenție, întocmai ca și un bun actual (de exemplu, dacă reclamanta ar fi deținut o hotărâre irevocabilă de acordare a daunelor morale).

Fără îndoială, protecția instituită de art. 1 din Primul Protocol cu privire la „bunurile” unei persoane nu este una absolută, autoritățile statale putând aduce anumite limitări ale exercițiului acestui drept, în condițiile tezei a II-a din textul de lege menționat. În acest sens, se prevede că „Dispozițiile precedente (din art. 1 alin. (1) teza I) nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general…”. Prin urmare, art. 1 conține nu numai principiul general al protecției dreptului de proprietate, ci și alte două principii care constituie limite ale exercițiului acestui drept: posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică și reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a consacrat și o limită jurisprudențială, dată de „atingerea substanței” dreptului, care trebuie privită în sensul că, chiar dacă limitarea privește realizarea unui interes general, ea nu trebuie să determine golirea de conținut a dreptului proprietarului bunului. Partea a doua a art. 1 din Protocolul nr. 1 înscrie, astfel, trei condiții în care privarea de un bun nu reprezintă o încălcare a dreptului titularului asupra acelui bun, și anume, privarea să fie prevăzută de lege, să fie impusă de o cauză de utilitate publică și să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internațional, care vizează respectarea principiului proporționalității între interesul general și imperativele apărării drepturilor individuale.

În acest sens, acordarea unei indemnizații corespunzătoare reprezintă expresia respectării principiului proporționalității sus-enunțat. Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, de la data publicării în M. Of., devine general obligatorie, putându-se considera că respectă criteriul de legalitate a privării de proprietate, impus de C.E.D.O., deoarece noțiunea de „lege”, proprie Convenției, nu trebuie privită în accepțiunea ei formală, și anume de norme juridice cuprinse în actele normative adoptate de Parlament. În sensul Convenției, legea reprezintă orice normă obligatorie și generală, oricare i-ar fi izvorul formal. Prin soluția adoptată în ceea ce privește admiterea excepției de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 se suprimă, fără îndoială, dreptul destinatarilor legii la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de aceștia în perioada regimului politic trecut.

Mai trebuie adăugat că, potrivit art. 147 din Constituția României și art. 31 din Legea nr. 47/1992 republicată, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele în 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale în M. Of. dacă, în acest interval, Parlamentul sau, după caz, Guvernul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Dacă puterea legiuitoare sau executivul nu își respectă această obligație, sancțiunea este încetarea efectelor juridice ale dispoziției constatate ca fiind neconstituțională.

Până în prezent, nu s-a intervenit în sensul compatibilizării art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 cu dispozițiile constituționale, în sensul celor reținute prin decizia în discuție, astfel încât textul de lege menționat nu mai produce efecte juridice. Pentru cei care, ca și reclamanta, sunt beneficiarii unei hotărâri definitive prin care li s-a recunoscut caracterul politic al măsurii administrative dispuse, cu consecința speranței legitime la despăgubiri, deci, ai unei valori patrimoniale protejate de art. 1 din Primul Protocol, aplicarea deciziei în recurs, cu consecința previzibilă a respingerii acțiunii, ar conduce la o privare de proprietate înțeleasă în sens larg, respectiv la privarea persoanei îndreptățite de despăgubirile cuvenite, în urma verificării îndeplinirii cerințelor legale.

Cum privarea de despăgubiri este totală, ea afectează însăși „substanța” dreptului la despăgubiri, deoarece despăgubirile au dispărut din patrimoniul beneficiarului, aceasta fără să se acorde nicio compensație în schimb sau, cel puțin, să se prevadă, pentru viitor, șansa obținerii unei oarecare reparații. Ca atare, nu există „indemnizarea corespunzătoare” a titularului dreptului. Dacă s-ar putea considera că interesul general avut în vedere la adoptarea deciziei Curții Constituționale este legat de actuala situație economică a statului român, care impune anumite restricții bugetare pe toate palierele, în niciun caz, nu se poate reține că este respectat criteriul de proporționalitate enunțat mai sus.

În concluzie, aplicând, în recurs, decizia Curții Constituționale, față de o persoană pentru care s-a recunoscut, în mod definitiv, caracterul politic al măsurii administrative dispuse față de ea, ceea ce implică speranța legitimă la acordarea despăgubirilor în temeiul legii, cu consecința finală a respingerii acțiunii, aceasta ar conduce la o privare de bun, fără plata unui contraechivalent, ceea ce, în final, ar reprezenta o încălcare a art. 1 din Primul Protocol. Aplicarea deciziei în discuție ar determina și încălcarea art. 6 din C.E.D.O., din perspectiva „dreptului de acces la o instanță”.

Art. 6 garantează dreptul fiecărei persoane de a avea acces la o instanță, care trebuie să fie efectiv, care nu este unul absolut, în sensul că este susceptibil de limitări, limitări care, ca și în cazul art. 1 din Primul Protocol, trebuie să respecte anumite principii, și anume să urmărească un scop legitim, să nu afecteze substanța dreptului și să asigure un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele alese.

Dacă s-ar aplica decizia Curții Constituționale (care, după cum s-a arătat în precedent, nu a fost urmată de intervenția legislativului în armonizarea dispoziției declarate neconstituționale cu legea fundamentală), instanța de recurs ar fi lipsită, în totalitate, de posibilitatea de a analiza legalitatea deciziei recurate din perspectiva normelor legale avute în vedere de instanțele anterioare și în vigoare la data pronunțării lor, cu consecința previzibilă și, bineînțeles, defavorabilă pentru reclamantă, de respingere a cererii privind acordarea daunelor morale. Or, aceasta ar însemna o ingerință în dreptul de acces al reclamantei la un tribunal, ingerință care nu asigură un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit, de ordin patrimonial, pentru stat, și mijloacele alese.

Aplicarea deciziei Curții în faza procesuală a recursului, cu soluția previzibilă enunțată mai sus, ar lipsi-o practic pe reclamantă, și în absența oricărei culpe procesuale din partea ei, de posibilitatea obținerii unei hotărâri irevocabile favorabile (dacă este cazul), în baza căreia să-și poată valorifica dreptul/vocația la despăgubiri.

În esență, dreptul la nediscriminare, recunoscut de art. 14, protejează persoanele fizice și juridice aflate în situații asemănătoare împotriva aplicării unui tratament diferit, în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le recunoaște (în speță, cu referire la art. 1 din Primul Protocol și art. 6). Textul de lege impune să se cerceteze, pentru a se vedea dacă există discriminare, dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații analoge sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă, respectiv dacă urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui.

Or, însăși Curtea Constituțională a constatat, în considerentele deciziei nr. 1354/2010, că, prin limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări între persoane care, deși se află în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit.

Prin prisma argumentului de interpretare a fortiori („cu atât mai mult”), care presupune ideea că o normă de drept poate fi aplicată la o situație concretă, neprevăzută în ipoteza acesteia, dacă motivele care au fost avute în vedere la adoptarea normei se regăsesc cu și mai multă putere în situația respectivă, neacordarea niciunei despăgubiri persoanelor interesate, care, la data pronunțării deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, declanșaseră procedura judiciară și obținuseră, ca în cazul reclamanților, chiar o hotărâre definitivă în care s-a reținut caracterul politic al măsurii administrative, creează un tratament discriminatoriu în raport cu cei care, la aceeași dată, beneficiau de o hotărâre irevocabilă, putându-se bucura de despăgubirile recunoscute printr-o asemenea hotărâre.

Aplicarea deciziei sus-menționate proceselor aflate în curs determină o discriminare în ipoteza a două acțiuni introduse la aceeași dată, de către persoane aflate în situații identice (din punctul de vedere al drepturilor conferite prin actul normativ menționat), dintre care una este soluționată prin hotărâre irevocabilă, iar cealaltă nu este soluționată, aflându-se în faza apelului sau recursului, din motive care nu au legătură cu atitudinea procesuală a reclamantului (încărcătura instanțelor, termene lungi ș.a.). Pentru toate argumentele prezentate în precedent, nu se poate ține seama, în soluționarea cauzei de față, de decizia nr. 1358/2010, cu rezultatul pretins de pârât, privind respingerea cererii de acordare a despăgubirilor, ca urmare a aplicării acestei decizii.

2. Soluționând acțiunea, instanța de fond a dispus respingerea acesteia ca neîntemeiată, reținând în considerente că reclamanta a primit măsuri reparatorii în baza Decretului-lege nr. 118/1990, iar despăgubirile prevăzute de Legea nr. 221/2009 nu se pot constitui în amenzi excesive și nu pot duce la o îmbogățire fără justă cauză a apelantei. Instanța de apel în mod judicios a statuat că măsurile reparatorii acordate apelantei-reclamante în baza Decretului-lege nr. 118/1990, astfel cum au fost stabilite prin Hotărârea nr. 2520 din 07 mai 1991, depusă la dosarul de fond, nu exclud, de plano, acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de aceasta prin aplicarea măsurii administrative invocată în acțiune și probată cu înscrisurile depuse la dosar.

Conform dispozițiilor legale menționate anterior, astfel de măsuri trebuia avute în vedere de instanța de judecată la stabilirea cuantumului despăgubirilor solicitate de reclamantă în baza Legii nr. 221/2009 și nu conduc la înlăturarea lor, cum greșit a apreciat instanța de fond. A interpreta altfel și a considera că persoanele care au beneficiat de măsuri reparatorii conform Decretului-lege nr. 118/1990 nu mai pot solicita despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009, ar reprezenta o golire de conținut a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din această lege și o încălcare evidentă a dispozițiilor art. 5 alin. (4) din aceiași lege, în care se menționează expres că dispozițiile legii se aplică și persoanelor cărora le-a fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.

Așadar, față de cele reținute, se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, împotriva deciziei nr. 631/A din 8 noiembrie 2010 a Curții de Apel București - secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, împotriva deciziei nr. 631/A din 8 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 septembrie 2011.