ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6379/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6379/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului

civil de față, constată următoarele:

Tribunalul București

– secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 1128 din 28 iunie 2010, a

respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de C.E., în contradictoriu cu

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că pretențiile reclamantei sunt

neîntemeiate, în raport de situația concretă dedusă judecății, de faptul că

aceasta a beneficiat deja de măsuri reparatorii în baza legilor speciale de

reparație emise anterior, respectiv în baza Decretului-lege nr. 118/1990, iar

acordarea daunelor morale nu poate reprezenta un mijloc de îmbogățire pentru

cel care le pretinde.

Curtea de Apel

București - secția a III-a civilă, prin decizia civilă nr. 631 din 8 noiembrie 2010,

a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă C.E., împotriva sentinței civile

nr. 1128 din 28 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul București, în

contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, și, pe cale de consecință, a desființat sentința atacată și a trimis cauze

spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut că măsurile reparatorii acordate reclamantei

în baza Decretului-lege nr. 118/1990 nu exclud de plano acordarea de

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de aceasta prin aplicarea măsurii

administrative invocată în acțiune și probată cu înscrisurile depuse la dosar.

Împotriva deciziei

civile mai sus menționată a declarat recurs Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, criticând-o ca fiind nelegală, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., deoarece:

- Dispozițiile art. 5

alin. (1) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin

decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, trimiterile la această normă

rămânând fără obiect.

- Instanța de apel în

mod eronat a reținut, în considerentele deciziei atacate, că măsurile

reparatorii acordate apelantei-reclamante în baza Decretului-lege nr. 118/1990,

astfel cum au fost stabilite, nu exclud, de plano, acordarea de despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit de aceasta prin aplicarea măsurii

administrative invocate în acțiune.

Recursul nu este

fondat.

În primul rând, în

ceea ce privește dispoziția nr. 12/2011, pronunțată în interesul legii, de

către Înalta Curte, aceasta este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării în M. Of., conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.,

astfel încât nu poate fi avută în vedere la pronunțarea prezentei hotărâri.

efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010,

recurentul pârât a susținut că, în urma pronunțării acesteia, nu mai există, în

prezent, o reglementare legală pentru acordarea de despăgubiri pentru

persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic sau măsuri

administrative cu caracter politic, astfel că acțiunea reclamantei trebuie

respinsă pe fond.

Susținerile

recurentului pârât vor fi înlăturate pentru următoarele considerente:

Într-adevăr, prin

decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.

Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, au fost declarate neconstituționale

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, care

reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de

persoanele condamnate politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau

care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

Contrar, însă,

susținerilor recurentului, decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010 nu produce niciun efect în privința dreptului reclamantei la

despăgubiri, cât timp a intervenit ulterior pronunțării deciziei atacate,

(decizia a fost pronunțată la data de 8 noiembrie 2010, iar decizia Curții

Constituționale în discuție a fost pronunțată la data de 21 octombrie 2010 și

publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010) și după ce prima instanță a

reținut caracterul politic al măsurii administrative dispuse față de aceasta,

respingerea acțiunii fiind pronunțată pentru alte considerente, deja arătate.

Față de efectele

deciziei Curții Constituționale pentru reclamantă și pentru orice alt

solicitant aflat în situația ei, fără dubiu, defavorabile deoarece suprimă,

practic, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, aplicarea sa de

către prezenta instanță este incompatibilă cu art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu art. 6 și art. 14 din

documentul european.

Potrivit art. 1 alin.

(1) din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de

proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile

prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.

Noțiunea de „bunuri”

din textul sus-menționat nu se limitează numai la proprietatea asupra unor

bunuri corporale, anumite alte drepturi și interese care constituie active pot

fi considerate „drepturi de proprietate” și, deci, „bunuri” în sensul acestei

dispoziții.

Art. 1 din Protocolul

nr. 1 se aplică atât „bunurilor actuale”, cât și „valorilor patrimoniale”,

inclusiv creanțe, în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin

„o speranță legitimă” de a obține exercițiul efectiv al unui drept.

Cu privire la

noțiunea de „speranță legitimă”, Curtea a arătat că, întrucât interesul

patrimonial vizat este de natura creanței, acesta nu poate fi considerat o

„valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Primul Protocol, decât atunci când

are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este

confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (cauza Kopecky c.

Slovaciei, par. 52).

Voința statului a

fost în sensul despăgubirii persoanelor care întrunesc cerințele impuse de

Legea nr. 221/2009, adoptând actul normativ menționat în acord cu Rezoluția nr.

1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile

de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” și Declarația

asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și

ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., prin Rezoluția nr.

40/34 din 29 noiembrie 1985, acte internaționale care solicită statelor să

asigure victimelor reparații care nu pot fi mai mici decât ale celor condamnați

pe nedrept, să garanteze dreptul de acces la mecanisme judiciare consolidate,

prin intermediul cărora să poată obține compensații pentru prejudiciile pe care

le-au suferit.

Prin urmare,

persoanele care întrunesc condițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 aveau o

bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera în mod legitim, la

acordarea despăgubirilor, în urma epuizării unei proceduri echitabile și

examinării circumstanțelor particulare ale cazului lor, de către instanțele

interne.

De asemenea,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) au calitatea de a fi accesibile și

previzibile, enumerând chiar, în mod exemplificativ, criteriile de stabilire a

cuantumului despăgubirilor.

În plus, dreptul la

despăgubiri pentru persoanele care îndeplineau cerințele legii în discuție era

recunoscut printr-o jurisprudență previzibilă a instanțelor interne pronunțată

până la acea dată.

În speță, reclamanta

a formulat acțiune la 18 decembrie 2009, în consecință, în termenul de trei ani

de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, îndeplinind, astfel,

cerința legată de termenul sesizării instanței, prevăzută de art. 5 alin. (1) lit.

a) din actul normativ.

A solicitat

despăgubiri pentru o măsură administrativă cu privire la care însăși legea a

recunoscut caracterul politic conform art. 3 lit. e), această soluție nefiind

criticată de pârât și, prin urmare, intrând în puterea lucrului judecat.

Toate aceste elemente

conturează, în concluzie, speranța legitimă a reclamantei de a avea șanse de

succes în dreptul intern, speranța legitimă bucurându-se de protecția art. 1 din

Primul Protocol la Convenție, întocmai ca și un bun actual (de exemplu, dacă

reclamanta ar fi deținut o hotărâre irevocabilă de acordare a daunelor morale).

Fără îndoială,

protecția instituită de art. 1 din Primul Protocol cu privire la „bunurile”

unei persoane nu este una absolută, autoritățile statale putând aduce anumite

limitări ale exercițiului acestui drept, în condițiile tezei a II-a din textul

de lege menționat.

În acest sens, se

prevede că „Dispozițiile precedente (din art. 1 alin. (1) teza I) nu aduc

atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare

pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general…”.

Prin urmare, art. 1

conține nu numai principiul general al protecției dreptului de proprietate, ci

și alte două principii care constituie limite ale exercițiului acestui drept:

posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică și

reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a consacrat și o limită jurisprudențială, dată de „atingerea

substanței” dreptului, care trebuie privită în sensul că, chiar dacă limitarea

privește realizarea unui interes general, ea nu trebuie să determine golirea de

conținut a dreptului proprietarului bunului.

Partea a doua a art. 1

din Protocolul nr. 1 înscrie, astfel, trei condiții în care privarea de un bun

nu reprezintă o încălcare a dreptului titularului asupra acelui bun, și anume,

privarea să fie prevăzută de lege, să fie impusă de o cauză de utilitate

publică și să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internațional,

care vizează respectarea principiului proporționalității între interesul

general și imperativele apărării drepturilor individuale.

În acest sens,

acordarea unei indemnizații corespunzătoare reprezintă expresia respectării

principiului proporționalității sus-enunțat.

Decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010, de la data publicării în M. Of., devine general

obligatorie, putându-se considera că respectă criteriul de legalitate a

privării de proprietate, impus de C.E.D.O., deoarece noțiunea de „lege”,

proprie Convenției, nu trebuie privită în accepțiunea ei formală, și anume de

norme juridice cuprinse în actele normative adoptate de Parlament.

În sensul Convenției,

legea reprezintă orice normă obligatorie și generală, oricare i-ar fi izvorul

formal.

Prin soluția adoptată

în ceea ce privește admiterea excepției de neconstituționalitate a art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 se suprimă, fără îndoială, dreptul

destinatarilor legii la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de aceștia

în perioada regimului politic trecut.

Mai trebuie adăugat

că, potrivit art. 147 din Constituția României și art. 31 din Legea nr. 47/1992

republicată, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale,

dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind

neconstituționale își încetează efectele în 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale în M. Of. dacă, în acest interval, Parlamentul

sau, după caz, Guvernul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca

fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Dacă puterea

legiuitoare sau executivul nu își respectă această obligație, sancțiunea este

încetarea efectelor juridice ale dispoziției constatate ca fiind

neconstituțională.

Până în prezent, nu

s-a intervenit în sensul compatibilizării art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 cu dispozițiile constituționale, în sensul celor reținute

prin decizia în discuție, astfel încât textul de lege menționat nu mai produce

efecte juridice.

Pentru cei care, ca

și reclamanta, sunt beneficiarii unei hotărâri definitive prin care li s-a

recunoscut caracterul politic al măsurii administrative dispuse, cu consecința

speranței legitime la despăgubiri, deci, ai unei valori patrimoniale protejate

de art. 1 din Primul Protocol, aplicarea deciziei în recurs, cu consecința

previzibilă a respingerii acțiunii, ar conduce la o privare de proprietate

înțeleasă în sens larg, respectiv la privarea persoanei îndreptățite de

despăgubirile cuvenite, în urma verificării îndeplinirii cerințelor legale.

Cum privarea de

despăgubiri este totală, ea afectează însăși „substanța” dreptului la

despăgubiri, deoarece despăgubirile au dispărut din patrimoniul beneficiarului,

aceasta fără să se acorde nicio compensație în schimb sau, cel puțin, să se

prevadă, pentru viitor, șansa obținerii unei oarecare reparații.

Ca atare, nu există

„indemnizarea corespunzătoare” a titularului dreptului.

Dacă s-ar putea

considera că interesul general avut în vedere la adoptarea deciziei Curții

Constituționale este legat de actuala situație economică a statului român, care

impune anumite restricții bugetare pe toate palierele, în niciun caz, nu se

poate reține că este respectat criteriul de proporționalitate enunțat mai sus.

În concluzie,

aplicând, în recurs, decizia Curții Constituționale, față de o persoană pentru

care s-a recunoscut, în mod definitiv, caracterul politic al măsurii

administrative dispuse față de ea, ceea ce implică speranța legitimă la

acordarea despăgubirilor în temeiul legii, cu consecința finală a respingerii acțiunii,

aceasta ar conduce la o privare de bun, fără plata unui contraechivalent, ceea

ce, în final, ar reprezenta o încălcare a art. 1 din Primul Protocol.

Aplicarea deciziei în

discuție ar determina și încălcarea art. 6 din C.E.D.O., din perspectiva „dreptului

de acces la o instanță”.

Art. 6 garantează

dreptul fiecărei persoane de a avea acces la o instanță, care trebuie să fie

efectiv, care nu este unul absolut, în sensul că este susceptibil de limitări,

limitări care, ca și în cazul art. 1 din Primul Protocol, trebuie să respecte

anumite principii, și anume să urmărească un scop legitim, să nu afecteze

substanța dreptului și să asigure un raport rezonabil de proporționalitate

între scopul urmărit și mijloacele alese.

Dacă s-ar aplica

decizia Curții Constituționale (care, după cum s-a arătat în precedent, nu a

fost urmată de intervenția legislativului în armonizarea dispoziției declarate

neconstituționale cu legea fundamentală), instanța de recurs ar fi lipsită, în

totalitate, de posibilitatea de a analiza legalitatea deciziei recurate din

perspectiva normelor legale avute în vedere de instanțele anterioare și în

vigoare la data pronunțării lor, cu consecința previzibilă și, bineînțeles,

defavorabilă pentru reclamantă, de respingere a cererii privind acordarea

daunelor morale.

Or, aceasta ar

însemna o ingerință în dreptul de acces al reclamantei la un tribunal,

ingerință care nu asigură un raport rezonabil de proporționalitate între scopul

urmărit, de ordin patrimonial, pentru stat, și mijloacele alese.

Aplicarea deciziei

Curții în faza procesuală a recursului, cu soluția previzibilă enunțată mai

sus, ar lipsi-o practic pe reclamantă, și în absența oricărei culpe procesuale

din partea ei, de posibilitatea obținerii unei hotărâri irevocabile favorabile

(dacă este cazul), în baza căreia să-și poată valorifica dreptul/vocația la

despăgubiri.

În esență, dreptul la

nediscriminare, recunoscut de art. 14, protejează persoanele fizice și juridice

aflate în situații asemănătoare împotriva aplicării unui tratament diferit, în

legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le recunoaște (în

speță, cu referire la art. 1 din Primul Protocol și art. 6).

Textul de lege impune

să se cerceteze, pentru a se vedea dacă există discriminare, dacă tratamentele

diferențiate sunt aplicate unor situații analoge sau comparabile, dacă

discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă, respectiv dacă

urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de proporționalitate

între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui.

Or, însăși Curtea

Constituțională a constatat, în considerentele deciziei nr. 1354/2010, că, prin

limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele unei

discriminări între persoane care, deși se află în situații obiectiv identice,

beneficiază de un tratament juridic diferit.

Prin prisma

argumentului de interpretare a fortiori („cu atât mai mult”), care presupune

ideea că o normă de drept poate fi aplicată la o situație concretă, neprevăzută

în ipoteza acesteia, dacă motivele care au fost avute în vedere la adoptarea

normei se regăsesc cu și mai multă putere în situația respectivă, neacordarea

niciunei despăgubiri persoanelor interesate, care, la data pronunțării deciziei

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, declanșaseră procedura judiciară și

obținuseră, ca în cazul reclamanților, chiar o hotărâre definitivă în care s-a

reținut caracterul politic al măsurii administrative, creează un tratament

discriminatoriu în raport cu cei care, la aceeași dată, beneficiau de o

hotărâre irevocabilă, putându-se bucura de despăgubirile recunoscute printr-o

asemenea hotărâre.

Aplicarea deciziei

sus-menționate proceselor aflate în curs determină o discriminare în ipoteza a

două acțiuni introduse la aceeași dată, de către persoane aflate în situații

identice (din punctul de vedere al drepturilor conferite prin actul normativ

menționat), dintre care una este soluționată prin hotărâre irevocabilă, iar

cealaltă nu este soluționată, aflându-se în faza apelului sau recursului, din motive

care nu au legătură cu atitudinea procesuală a reclamantului (încărcătura

instanțelor, termene lungi ș.a.).

Pentru toate

argumentele prezentate în precedent, nu se poate ține seama, în soluționarea

cauzei de față, de decizia nr. 1358/2010, cu rezultatul pretins de pârât,

privind respingerea cererii de acordare a despăgubirilor, ca urmare a aplicării

acestei decizii.

acțiunea, instanța de fond a dispus respingerea acesteia ca neîntemeiată,

reținând în considerente că reclamanta a primit măsuri reparatorii în baza

Decretului-lege nr. 118/1990, iar despăgubirile prevăzute de Legea nr. 221/2009

nu se pot constitui în amenzi excesive și nu pot duce la o îmbogățire fără

justă cauză a apelantei.

Instanța de apel în

mod judicios a statuat că măsurile reparatorii acordate apelantei-reclamante în

baza Decretului-lege nr. 118/1990, astfel cum au fost stabilite prin Hotărârea nr.

2520 din 07 mai 1991, depusă la dosarul de fond, nu exclud, de plano, acordarea

de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de aceasta prin aplicarea

măsurii administrative invocată în acțiune și probată cu înscrisurile depuse la

dosar.

Conform dispozițiilor

legale menționate anterior, astfel de măsuri trebuia avute în vedere de

instanța de judecată la stabilirea cuantumului despăgubirilor solicitate de

reclamantă în baza Legii nr. 221/2009 și nu conduc la înlăturarea lor, cum

greșit a apreciat instanța de fond.

A interpreta altfel

și a considera că persoanele care au beneficiat de măsuri reparatorii conform

Decretului-lege nr. 118/1990 nu mai pot solicita despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009,

ar reprezenta o golire de conținut a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din

această lege și o încălcare evidentă a dispozițiilor art. 5 alin. (4) din

aceiași lege, în care se menționează expres că dispozițiile legii se aplică și

persoanelor cărora le-a fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr.

118/1990.

Așadar, față de cele

reținute, se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice a Municipiului București, împotriva deciziei nr. 631/A din 8

noiembrie 2010 a Curții de Apel București - secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului

București, împotriva deciziei nr. 631/A din 8 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 septembrie 2011.