ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 355/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 969 din 8 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul București - secția a lll-a civilă, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.M. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a fost obligat acesta din urmă să plătească reclamantei suma de 1.000 euro, în echivalent în lei la data plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă cu caracter politic dispusă împotriva numitei M.G. Pentru a hotărî în acest sens, prima instanță a reținut că reclamanta este fiica numitei M.G., aceasta din urmă - ce a decedat la 10 iulie 1976, fiind supusă măsurii administrative a stabilirii domiciliului obligatoriu în comuna Frumușița Nouă, fiind dislocată din zona Frontierei de Vest.

Măsura luată împotriva ei a fost pusă în aplicare prin decizia M.A.I. nr. 200/1951, începând cu 18 iunie 1951 până la 27 iulie 1955, restricțiile fiind ridicate prin decizia M.A.I. nr. 6100/1955. Conform art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, această măsură este recunoscută de drept ca având caracter politic, iar conform art. 5 alin. (1) lit. a) din același act normativ, descendentul de gradul I are dreptul de a solicita instanței de judecată, după decesul persoanei care a suferit măsura administrativă cu caracter politic, acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, ținându-se seama și de măsurile reparatorii deja acordate prin Decretul - lege nr. 118/1990.

În determinarea cuantumului acestor despăgubiri s-au avut în vedere următoarele împrejurări: reclamanta nu a primit alte despăgubiri, recunoașterea expresă prin lege a caracterului politic al măsurii administrative suferite de mama reclamantei reprezintă o reparație în sine a acestui prejudiciu, care recunoaștere însă nu reprezintă totuși o reparație suficientă pentru suferința morală a mamei reclamantei. În mod evident, mama reclamantei a suferit o perturbare a vieții sale de familie, căci aceasta a suferit atât fizic, ca urmare a lipsei de hrană, a lipsei unei locuințe, a frigului în perioada iernii, cât și psihic, prin îndepărtarea sa forțată de locul pe care și l-a ales liber pentru a locui, de faptul părăsirii forțate a locuinței și bunurilor sale, cât și ca urmare a modalității în care aceasta a fost transportată la momentul dislocării.

Statuând în echitate, prima instanță a acordat reclamantei despăgubiri în cuantum de 1.000 euro, precizând că scopul compensării acordate este destinat să recunoască încălcarea drepturilor fundamentale suferite, iar nu acela de a oferi reclamantei, ca o compasiune, un confort financiar cri o îmbogățire în detrimentul statului. Împotriva acestei sentințe au declarat apel toate părțile.

Soluționând apelurile declarate, prin decizia civilă nr. 551/A din 7 octombrie 2010 pronunțată c/e Curtea de Apel București - Secția a lll-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de apelantul pârât și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, în timp ce apelul declarat de apelanta reclamantă a fost admis, a fost schimbată în parte sentința primei instanțe, în privința cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, acordat în cuantum de 4.000 euro, în echivalent în lei, la data plății, fiind totodată obligați apelantul pârât și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București să plătească apelantei reclamantei 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Soluția instanței de apel a fost argumentată pornindu-se de la statuarea asupra îndreptățirii reclamantei de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de mama sa, ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic la care a fost supusă, constând în dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu. În acest sens, instanța de apel a reținut că ulterior pronunțării hotărârii de primă instanță au intrat în vigoare dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010, care au modificat și completat Legea nr. 221/2009, din analiza acestui nou act normativ înțelegându-se că s-a extins sfera situațiilor în care instanțele pot acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de victimele fostului regim politic comunist, între acestea regăsindu-se în prezent și persoanele (ori, după caz, soția sau descendenții până la gradul al ll-lea) împotriva cărora s-au luat în perioada de referință a legii măsuri administrative cu caracter politic.

Instanța de apel a reținut aplicabilitatea în cauză a acestor noi reglementar; în raport de conținutul art. ll din O.U.G. nr. 62/2010, potrivit cu care dispozițiile modificatoare și completatoare ale prezentei Ordonanțe de Urgență se aplică proceselor și cererilor pentru a căror soluționare; nu a fost pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă până la data intrării în vigoare a acesteia, situație ce corespunde și cauzei pendinte. Concluzionând, instanța de apel a apreciat că apelanta reclamantă este îndreptățită la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de mama sa, prin stabilirea unui domiciliu forțat în altă localitate, înlăturând că nefondate criticile apelanților Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în sensul greșitei recunoașteri a dreptului reclamantei la despăgubiri.

Cercetând criticile comune ale apelantei reclamante și ale celorlalți doi apelanți, care toate au contestat cuantumul despăgubirilor acordate de prima instanță, reclamanta pretinzând că acestea sunt prea mici, în timp ce pârâtul și Ministerul Public au apreciat că sunt exagerat de mari, instanța de apel a acordat apelantei reclamante dreptul la 4.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autoarea sa, raportându-se la consecințele particulare asupra vieții mamei reclamantei produse de măsura administrativă la care ea a fost supusă, dar observându-se în același timp și jurisprudența C.E.D.O. și Î.C.C.J. în materia acordării de despăgubiri morale. Stabilind acest cuantum al despăgubirilor menite să acopere prejudiciul suferit, Curtea de Apel a făcut aplicare și criteriilor indicate în acest scop de art. 5 alin. (1 1 ) introdus prin O.U.G.

nr. 62/2010. În privința cheltuielilor de judecată, aceasta a făcut aplicare dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. Împotriva acestei decizii au declarat recurs toate părțile din apel, iar prin decizia civilă nr. 5880 din 8 iulie 2011, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, acestea au fost admise, cu consecința casării hotărârii instanței de apel și trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. Soluționând recursurile declarate, instanța de recurs a statuat și dezlegat cu titlu obligatoriu asupra următoarelor probleme de drept care interesează soluționarea cauzei: 1. Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010, prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 nu produce nici un efect în privința dreptului reclamantei la despăgubiri deoarece aceasta a intervenit în timpul soluționării cauzei în etapa procesuală a recursului, așadar după recunoașterea cu titlu definitiv a acestui drept reclamantei, în patrimoniul său luând naștere astfel „o valoare patrimonială" în sensul Convenției, ce intră în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1. Punerea în executare a hotărârii dă dreptul reclamantei de a se bucura în mod efectiv de „un bun", iar aplicarea menționatei decizii a Curții Constituționale față de aceasta, cu consecința finală a respingerii acțiunii sale, ar conduce la privarea ei de acest bun, fără plata unui contraechivalent, ceea ce ar corespunde unei încălcări a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

2. Legea nr. 221/2009 conferă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral nu doar în cazul condamnărilor cu caracter politic, ci și în cazul măsurilor administrative cu caracter politic. 3. Descendenții victimei regimului comunist pot beneficia de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009, în conformitate cu dispozițiile exprese ale art. 5 alin. (1) din lege. 4. Dispozițiile art. 1 pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010, prin care s-a modificat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ce stabileau o limitare a cuantumului despăgubirilor acordate persoanelor care au suferit condamnări politice sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic au fost declarate neconstituționale prin decizia Curții Constituționale nr. 1354/2010 publicată în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010, astfel că în prezent nu mai există o limitare a cuantumului despăgubirilor ce pot fi acordate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), dispărând fundamentul juridic al cuantificării daunelor morale de către instanța de apel în funcție de plafonul impus de O.U.G. nr. 62/2010. Se impune, deci, ca judecata să fie reluată pe aspectul cuantificării daunelor morale ținându-se seama de împrejurarea nouă intervenită. În considerentele deciziei instanței de recurs s-a mai statuat și asupra greșitei obligări a Ministerului Public la plata cheltuielilor de judecată din apel, soluție care apare ca greșită văzând rolul acestui organ în cauzele civile (de a veghea la respectarea legii în activitatea de judecată), care nu devine parte nici chiar atunci când el este cel ce a pornit acțiunea (conform art. 45 alin. (2) C. proc.

civ.), care nu este parte în raportul juridic dedus judecății și nici titular al dreptului subiectiv contestat în justiție. Dat fiind rolul său de participant la proces și nu de parte, în sarcina acestuia nu, se poate stabili o culpă procesuală, astfel că neputând cădea în pretenții, el nu ar putea fi nici obligat la plata cheltuielilor de judecată. În urma casării, cauza a fost din nou înregistrată pe rolul Curții de Apel București - secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie la 06 octombrie 2011. Rejudecând apelurile declarate în limitele și cu respectarea dezlegărilor în drept și îndrumărilor obligatorii date de instanța de casare, conform art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., Curtea a reținut că obiectul cercetării judecătorești în rejudecarea apelurilor declarate îl constituie exclusiv criticile tuturor apelanților prin care aceștia, de pe poziții și interese diferite, au contestat dimensiunea daunelor morale acordate prin hotărârea primei instanțe, acestea invocând, după caz, necesitatea majorării lor - în ceea ce o privește pe apelanta - reclamantă, sau, dimpotrivă, necesitatea diminuării lor - în ceea ce îi privește pe ceilalți doi apelanți. Ca urmare a dezlegării în drept obligatorii și cu caracter irevocabil dată de instanța de recurs problemei de drept privitoare la îndreptățirea victimelor măsurilor administrative cu caracter politic ori a soțului, descendenților până la gradul al ll-lea, de a solicita repararea prejudiciilor de ordin moral suferite, în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) C. proc.

civ., ce a constituit critica principală a apelurilor declarate de pârât și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, Curtea a apreciat că aceasta se impune în cauză prin forța art. 315 alin. (1) C. proc. civ., astfel că ea nu va mai fi supusă analizei în rejudecarea apelurilor.

De asemenea, față de existența deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție dată în soluționarea recursului în interesul legii vizând aplicabilitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 în condițiile declarării neconstituționalității sale prin Deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale, decizie care a devenit obligatorie pentru instanțe de la data publicării sale în M. Of., respectiv 07 noiembrie 2011, se impune precizarea că - așa cum, de asemenea, a stabilit în mod obligatoriu instanța ce a judecat recursurile declarate în speță - dispozițiile ori dezlegările în drept ale acesteia nu sunt aplicabile în cauză de vreme ce, la data publicării celor două decizii ale Curții Constituționale în M. Of., reclamantei îi fusese recunoscut cu titlu definitiv dreptul la despăgubiri acordat în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 pentru prejudiciile morale suferite de mama sa prin măsura dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu.

Astfel, judecata în apel a pretențiilor reclamantei a fost finalizată la 07 octombrie 2010 prin pronunțarea deciziei nr. 551/A din 07 octombrie 2010 a Curții de Apel București care a decis că pentru acoperirea prejudiciilor de ordin moral suferite de mama sa, reclamanta este îndreptățită să primească o despăgubire în cuantum de 4.000 euro, în timp ce deciziile ce au declarat neconstituțional textul art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 au fost publicate în M. Of. la 15 noiembrie 2010. Este de reținut și că, efect al Deciziei nr. 1354/2010 a Curții Constituționale care a declarat neconstituțional art. l pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010, prin care s-a modificat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ce stabilea o limitare a cuantumului despăgubirilor ce puteau fi acordate în baza acestui text legal, în prezent nu mai există nicio limitare obiectivă a întinderii despăgubirilor ce pot fi recunoscute.

Astfel, rejudecând în acest context procesual criticile apelanților ce au criticat modul de cuantificare a daunelor acordate prin hotărârea primei instanțe, Curtea Ie-a apreciat ca fiind nefondate. Curtea a apreciat că nu ar putea fi reproșat primei instanțe determinarea unui nivel prea mic al despăgubirilor acordate sub motivul că nu ar fi luat în calcul consecințele negative produse în toate planurile vieții sociale, private, profesionale ale autoarei reclamantei prin măsura abuzivă cu caracter politic la care ea a fost supusă. În mod obiectiv și dată fiind lipsa oricăror informații și probe despre elemente particulare ale cazului, care să permită instanței o circumstanțiere cât mai apropiată de persoana victimei măsurii analizată, prima instanță a realizat o cuantificare a daunelor acordate prin raportare la toate consecințele posibil de imaginat și acceptat ca fiind produse în planul vieții private oricărei persoane ce ar fi supuse unei măsuri similare.

Astfel, față de generalitatea termenilor și situațiilor prezentate în motivarea acțiunii, însoțită de lipsa oricărei probe care să conțină informații relative la persoana, personalitatea autoarei reclamantei, în mod firesc prima instanță s-a referit în motivarea soluției sale la aspecte ce țin de încălcarea dreptului la libertate, stabilirea domiciliului ori consecințele negative în planul organizării vieții de zi cu zi (lipsa hranei, confortului, bunurilor, locuinței obișnuite, locurilor ori oamenilor cunoscuți).

Pe bună dreptate, prima instanță nu a putut lua în calcul în determinarea întinderii despăgubirilor solicitate și alte consecințe despre care vorbește apelanta - reclamantă în motivarea apelului său, cum ar fi cele legate de dificultatea găsirii unui loc de muncă, lipsa accesului la specializări, diminuarea veniturilor, afectarea relațiilor victimei cu societatea, cu prietenii, afectarea relațiilor profesionale, diminuarea surselor de venit, consecințe produse inclusiv după ridicarea restricțiilor. În ceea ce privește argumentele de diminuare a cuantumului despăgubirilor invocate prin apelurile declarate de pârât și de Ministerul Public, Curtea nu Ie-a reținut, observând că aspectele pe care acestea se sprijină au fost deja avute în vedere în adoptarea soluției primei instanțe.

Astfel, în cuantificarea daunelor acordate reclamantei, judecătorul fondului a avut în vedere scopul compensației acordate, despre care a arătat că nu trebuie să fie acela de a conferi un confort financiar părții ori un mijloc de îmbogățire, ci o recunoaștere a încălcării unor drepturi fundamentale ale individului, dar și împrejurarea că recunoașterea expresă prin lege a caracterului politic al măsurii administrative suferite de mama reclamantei reprezintă în sine o reparație a acestui prejudiciu. Astfel fiind, prin raportare și la considerentele expuse anterior în analiza criticilor apelantei - reclamante, dar și a jurisprudenței C.E.D.O.

în materia acordării de despăgubiri pentru repararea prejudiciilor de ordin moral, Curtea a apreciat că soluția primei instanțe este corectă și justă sub aspectul cuantificării despăgubirilor acordate reclamantei prin raportare la elementele de fapt ce au putut fi reținute în circumstanțierea daunelor, acestea fiind apte să asigure o reparație echitabilă prejudiciilor ce au putut fi reținute ca produse autoarei reclamantei în raport de toate elementele dosarului. În consecință, Curtea de Apel București Secția a lll-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, prin decizia civilă nr. 19/A din 24 ianuarie 2012 a respins ca nefondate apelurile formulate de apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București și de apelantul - pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.M.B.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în cadrul termenului legal pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În susținerea acestuia, recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată neîntemeiată și în su bsidiar reducerea cuantumului daunelor morale la care a fost obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. În susținerea motivului de recurs invocat, recurentul a arătat că hotărârea primei instanțe este nelegală, întrucât a menținut obligarea Statului Român la plata sumei de 1000 de euro, deși reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, în condițiile în care dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358/2010, decizie definitivă și obligatorie.

În concordantă cu cele statuate de către Curtea Constituțională este și jurisprudența C.E.D.O. Recurentul mai arată faptul că la data pronunțării deciziei din recurs de către înalta Curte de Casație și Justiție, nu se soluționase recursul în interesul legii, astfel încât este criticabilă hotărârea instanței de apel, în ceea ce privește reținerea în considerentele deciziei atacate a inaplicabilității dispozițiilor deciziilor nr. 1358/2010 și 1360/2010, întrucât la data publicării acestora, reclamantei îi fusese recunoscut cu titlu definitiv dreptul la despăgubiri. În consecință, recurentul apreciază că actualul cadrul legal nu mai permite acordarea despăgubirilor morale, astfel încât acțiunea este neîntemeiată.

În ceea ce privește subsidiarul cererii de recurs, prin care a solicitat reducerea cuantumului daunelor morale, recurentul a susținut cuantumul exagerat al daunelor acordate. Susține că art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 trebuie coroborat cu dispozițiile privitoare la daunele morale, care se acordă în considerarea persoanei ce a suferit efectiv, acțiunea în plata daunelor morale fiind una personală. De asemenea cuantumul daunelor morale trebuie să reflecte gravitatea prejudiciului, iar voința legiuitorului a fost aceea de a acorda astfel de sume de bani doar dacă se apreciază că reparația obținută prin Decretul Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 nu este suficientă. Recurentul precizează că reclamanta este deja beneficiara drepturilor acordate de Statul Român, iar suma care urmează a fi stabilită cu titlu de daune morale are drept scop procurarea unei satisfacții de ordin moral, susceptibilă de a înlocui valoarea de care a fost privată.

Analizând recursul formulat, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, halta Curte constată următoarele: Prealabil examinării criticilor invocate de către recurent prin cererea de recurs, se impun câteva considerații în ceea ce privește modul în care instanța de trimitere a soluționat cererea de apel. Din acest punct de vedere, rejudecând apelurile declarate de către reclamantă și de către pârât, instanța de apel a procedat la examinarea celor două cereri, în sensul și limitele stabilite prin hotărârea instanței superioare. Astfel, în mod corect instanța de apel a apreciat că judecata trebuie reluată numai pe aspectul cuantificării daunelor morale, ținându-se seama de situația nou intervenită și anume decizia Curții Constituționale nr. 1354/2010, care a declarat ca fiind neconstituționale dispozițiile art. 1 pct. 1 din O.U.G.

nr. 62/2010, prin care s-a modificat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că în prezent nu mai există o limitare a cuantumului despăgubirilor ce pot fi acordate, dispărând fundamentul juridic al cuantificării daunelor morale în funcție de plafonul impus de sus evocata ordonanță. În ceea ce privește problemele de drept care au fost dezlegate cu caracter irevocabil de către instanța de recurs, înalta Curte constată că acestea au fost punctate în mod corect de către instanța de apel. Din acest punct de vedere readucerea în discuție a chestiunii ce vizează îndreptățirea victimelor măsurilor administrative cu caracter politic ori a soțului, descendenților până la gradul al ll-lea, de a solicita repararea prejudiciilor de ordin moral suferite, în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ulterior dezlegării acestei probleme de drept în condițiile art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., nu mai este posibilă. În consecință, criticile dezvoltate la pct. 1 din cererea de recurs, care vizează netemeinicia acțiunii reclamantei, în condițiile în care actualul cadru legal nu mai permite acordarea despăgubirilor morale, în raport de dispozițiile art. 315 C. proc. civ., nu pot-face obiect de analiză în această fază procesuală. Înalta Curte va examina din punct de vedere al motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile formulate în petitul subsidiar al cererii de recurs, care vizează reducerea cuantumului daunelor morale acordate reclamantei. Operațiunea efectivă de cuantificare a prejudiciului moral, a avut în vedere în primul rând situația reținută de instanțele anterioare care a evidențiat aspecte relevante pentru cauză, respectiv luarea măsurii deportării și stabilirii domiciliului obligatoriu față de reclamantă, mama acesteia și ceilalți membri ai familiei lor.

Ambele instanțe au reținut că pretenția reclamantei trebuie pusă în relație directă cu ideea că repararea daunelor morale trebuie înțeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale și patrimoniale, al cărui scop este acela ca, în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacție sau ușurare, pentru suferințele îndurate. Principiul echității a fost avut în vedere de prima instanță a fondului, interesată să asigure un echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, și despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje menite să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă la situația unei îmbogățiri fără just temei.

S-a avut în vedere inclusiv jurisprudența instanței europene, care pornind de la termenii Convenției Europene a Drepturilor Omului, a impus criteriul echității în materia despăgubirilor morale, respectiv necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în același timp despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime. Pentru toate aceste considerente, în baza art. 312 C. proc. civ., înalta Curte va respinge recursul declarat de pârât ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generala a Finanțelor Publice împotriva deciziei civile nr. 19/A din 24 ianuarie 2012 a Curții de Apel București - Secția a lll-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2013.