ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1707/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată adresată Curții de Apel București, secția a-VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 6 noiembrie 2013, reclamanții A., B., C. și D. au formulat, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice:

I. Acțiune în anularea actului administrativ cu caracter normativ, prin care solicită: anularea parțială a dispozițiilor art. 9 din O.U.G. nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 845 din 13 decembrie 2012, numai în ceea ce privește aplicarea în mod corespunzător și în anul 2013 a prevederilor art. 18 ale art. II din O.U.G. nr. 80/2010, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 283/2011, potrivit cărora:

"În anul 2012, indemnizațiile prevăzute la art. 4 alin. (4) din Legea recunoștinței față de eroii-martiri și luptătorii care au contribuit la victoria Revoluției române din decembrie 1989, precum și față de persoanele care și-au jertfit viața sau au avut de suferit în urma revoltei muncitorești anticomuniste de la Brașov din noiembrie 1987 nr. 341/2004, cu modificările și completările ulterioare, nu se acordă", iar prin prelungirea acestor dispoziții și pentru anul 2013, prin disp. art. 9 din O.U.G. nr. 84/2012, indemnizațiile prevăzute la art. 4 alin. (4) din Legea nr. 341/2004 nu se acordă nici în anul 2013, act normativ neaprobat prin Lege, neavând în consecință, forța juridică a legii.

II. Având în vedere vătămarea adusă reclamanților prin actul administrativ normativ reprezentat de dispozițiile art. 9 din O.U.G. nr. 84/2012, constând în neacordarea indemnizației reparatorii prevăzută de art. 4 alin. (4), raportat la art. 3 alin. (1) lit. b) pct. 3 din Legea nr. 341/2004, s-a solicitat recunoașterea dreptului la indemnizația reparatorie prevăzută de art. 4 alin. (4) raportat la art. 3 alin. (1) lit. b) pct. 3 din Legea nr. 341/2004 atât pentru anul 2013, cât și pentru viitor, în urma constatării faptului că indemnizația reparatorie prevăzută de aceste dispoziții reprezintă un bun aflat sub protecția art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

III. S-a solicitat repararea pagubei ce a fost produsă reclamanților prin actul administrativ cu caracter normativ reprezentat de art. 9 din O.U.G. nr. 84/2012, în ceea ce privește aplicarea în mod corespunzător și în anul 2013 a prevederilor art. 18 ale art. II din O.U.G. nr. 80/2010.

Capetele de cerere II și III sunt atât capete principale, cât și accesorii ale capătului I de cerere - fiind formulate în condițiile art. 30 alin. (1), (2), (3) și (4) din C. proc. civ. din 2010, republicat.

S-a solicitat ca verificarea legalității actului administrativ cu caracter normativ să facă obiectul controlului instanței de contencios administrativ - astfel cum este definit în accepțiunea dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

IV. În temeiul art. 1 alin. (7), art. 9 alin. (1) s-a formulat acțiune împotriva dispozițiilor art. 9 din O.U.G. nr. 84/2012, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 283/2011, dispoziții care vatămă reclamanții în dreptul recunoscut de art. 4 alin. (4) raportat la art. 3 alin. (1) lit. b) pct. 3 din Legea nr. 341/2004, prin care s-a solicitat, potrivit capătului III de cerere, acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin art. 9 din O.U.G. nr. 84/2012, respectiv acordarea contravalorii indemnizației reparatorii prevăzută de art. 4 alin. (4) din Legea nr. 341/2004, pe toată perioada în care nu a fost acordată, la zi și acordarea acesteia pentru viitor, constatarea nulității efectelor dispozițiilor art. 9 din O.U.G. nr. 84/2012 în ce privește aplicarea în mod corespunzător și în anul 2013 a prevederilor art. 18 ale art. II din O.U.G. nr. 80/2010, privitor la neacordarea indemnizației reparatorii cu titlu de prestație socială de către instituțiile abilitate Casele Județene de Pensii pe anul 2013 și obligarea statului la recunoașterea și plata dreptului ce rezultă din dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 341/2004, potrivit capătului II de cerere.

S-a formulat și cerere de sesizare a Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 9 din O.U.G. nr. 84/2012, numai în ce privește aplicarea în mod corespunzător și în anul 2013 a prevederilor art. 18 ale art. II din O.U.G. nr. 80/2010, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 283/2011.

A fost invocată excepția de neconstituționalitate în raport de dispozițiile art. 1 alin. (5), art. 11, 15, 20 alin. (1), art. 148 alin. (2) și art. 153 din Constituție, art. 44 din Constituție interpretat în raport de dispozițiile art. 20 din Constituție și art. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în acord cu disp art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și art. 53 din Constituție interpretat în acord cu disp. art. 1 alin. (5), art, 11, 20 și 148 din Constituție, în acord cu disp. art. 18 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, raportat la art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 16 din Constituție interpretat în acord cu disp. art. 1 alin. (5), art, 11, 20 și 148 din Constituție, art. 20 din Constituție și art. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în acord cu dispozițiile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Protocolul 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 47, art. 115 alin. (4) și (6), 21 alin. (3) din Constituție și art. 139 alin. (1) din Constituție.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin Sentința civilă nr. 2351 din 24 septembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost respins primul capăt de cerere formulat de reclamanții A., B., C. și D., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca inadmisibil.

Instanța a respins ca inadmisibile capetele de cerere nr. x, 3, 4, ca urmare a respingerii ca neîntemeiate a excepției de neconstituționalitate cu privire la art. 9 din O.U.G. nr. 84/2012.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond au formulat recurs reclamanții A., B., C. și D. invocând motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Au solicitat casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru soluționarea în fond sau, în subsidiar, casarea hotărârii și admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

În motivarea cererii de recurs recurenții reclamanți au arătat că instanța a admis, în mod nelegal, excepția inadmisibilității capătului 1 al acțiunii și nu s-a pronunțat deloc asupra capetelor de cerere 2 și 3, ca cereri subsidiare capătului 1.

Instanța de fond a reținut că ordonanța de urgență a guvernului ar fi act normativ cu caracter de lege, adoptat în temeiul delegării legislative stabilite de art. 115 din Constituție, considerent care trebuie înlăturat întrucât, în România, unica autoritate legiuitoare care emite acte cu forța unei legi este Parlamentul, astfel cum se desprinde din disp. art. 61 din Constituție.

Ordonanțele de urgență ale guvernului au caracter de acte administrative cu caracter normativ până la data aprobării acestora prin lege de către Parlament, moment de la care devin legi, sens în care au solicitat să fie avută în vedere jurisprudența Curții Constituționale invocată în cauză.

Instanța nu a respectat dispozițiile imperative ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în sensul că hotărârea nu cuprinde: motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și nici motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Astfel, au arătat că prin Decizia nr. 9/1996, Curtea Constituțională a stabilit că "ordonanța este consecința extinderii, în anumite condiții și limite, a competenței generale a Guvernului de organizare a executării legilor, fără a distinge între ordonanța simplă și ordonanța de urgență.

Competența de legiferare în domeniul legilor nu poate fi delegată de Parlament, ținând seama de importanța și natura acestor legi prin care se organizează statul și se reglementează raporturile sociale de bază.

Dispozițiile din art. 114 din Constituție formează un tot, sistematizat și exprimat prin instituția "delegării legislative". Într-o interpretare sistematică, și ordonanța obișnuită și ordonanța de urgență se integrează în categoria "delegare legislativă" și în categoria "ordonanță".

Dacă pentru ordonanța de urgență textul constituțional stabilește unele condiții de emitere (lipsa abilitării prin lege specială, intrarea în vigoare), el nu-i conferă însă o altă natură juridică.

Cazurile excepționale și urgența nu pot exclude asemenea ordonanțe din categoriile menționate.

Disp. art. 114 alin. (4) trebuie corelate și cu art. 107 din Constituție, iar problema ce se impune în urma analizării temeiului constituțional și legal al delegării legislative este aceea de a stabili dacă ordonanțele guvernamentale sunt manifestări de voință a puterii legislative sau a puterii executive.

Nu se poate afirma că Guvernul se substituie Parlamentului când emite ordonanțe, ci dimpotrivă, chiar și cu ocazia exercitării acestor atribuții constituționale își păstrează natura juridică de autoritate a puterii executive.

Ordonanțele sunt, din punct de vedere al organului emitent, acte ale Guvernului și, ca atare, acte administrative, iar din punct de vedere material, al efectelor pe care le produc și al forței juridice pe care le au, echivalează cu legile (ordinare) emise de legiuitor, cu condiția aprobării lor, iar controlul administrativ al acestor acte administrative devine inadmisibil numai din momentul aprobării lor prin lege - condiție neîndeplinită în cauză, dat fiind că O.U.G. nr. 84/2012 nu a fost aprobată prin lege.

Recurenții reclamanți mai susțin că, având în vedere caracterul ierarhizat al sistemului legislativ român, prin consacrarea constituțională a instituției delegării legislative, ce are ca formă de expresie ordonanțe guvernamentale, sistemul ierarhizat al actelor normative s-a îmbogățit cu o nouă categorie în care se pot încadra între legi (ca acte juridice ale Parlamentului) și hotărâri și ordonanțe ale Guvernului (acte prin care se exprimă competența generală a executivului).

Pentru a putea stabili natura juridică a acestor ordonanțe trebuie avut în vedere că ordonanța este expresia exercitării unei competențe. Orice act juridic, fie că este normativ sau individual al unei autorități publice, este expresia exercitării competenței acelei autorități.

În cazul Guvernului se poate vorbi de o competență originară, respectiv de o competență derivată.

Art. 107 (2) din Constituție stabilește că guvernul emite hotărâri și ordonanțe. Hotărâri pentru organizarea exercitării legilor. Această competență generală a Guvernului se poate califica drept o competență originară, în sensul că, deși are temeiul în legea fundamentală, prin aceasta se realizează principala sa funcție executivă și anume punerea în executare a legilor adoptate de Parlament.

Ordonanțele emise în baza art. 114, în ambele ipoteze, sunt expresia unei competențe derivate, a unei competențe de atribuire, întrucât Guvernul, prin aceasta, se învestește cu o atribuție specializată.

Astfel, în Decizia nr. 9/1996, Curtea Constituțională a reținut, cu titlu obligatoriu, că natura juridică a ordonanței nu poate fi diferită de cea a oricărui alt act emis de Guvern în cadrul competenței sale normative. Ca urmare, ordonanța nu este expresia unei puteri legiuitoare ce ar fi fost acordată Guvernului, chiar dacă efectele sale privesc domeniul legii ordinare. Parlamentul nici n-ar putea delega puterea legiuitoare, potrivit art. 58 alin. (1) din Constituție, el fiind unica autoritate legiuitoare a țării.

Ordonanța constituie deci, un act guvernamental de executare a legii de abilitare. Prin aprobarea însă a ordonanței de către Parlament, cu sau fără modificări, conținutul său normativ devine lege. De aceea, potrivit art. 114 alin. (3) și (5) din Constituție, aprobarea se face prin lege și cu procedura de adoptare a legii. În consecință, ca urmare a aprobării, nu coexistă două categorii de acte normative juxtapuse - legea de aprobare și ordonanța - de naturi diferite și cu regimuri juridice diferite, ci un singur act legislativ: legea de aprobare. Așa fiind, după aprobare, reglementarea inițială instituită prin ordonanță devine exclusiv actul legiuitorului, expresia voinței sale. În acest sens este și Decizia Curții Constituționale nr. 124 din 5 decembrie 1995.

Ținând seama de aceste consecințe, rezultă că excepția de neconstituționalitate a unei ordonanțe poate fi invocată, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituție, numai cât timp ordonanța nu a fost aprobată prin lege. După legiferare, ridicarea unei asemenea excepții este inadmisibilă, întrucât privește un act care, între timp, și-a pierdut forța juridică inițială și specifică, urmare a transformării sale în lege.

Pentru identitate de rațiune, susțin recurenții reclamanți, și controlul legalității actului administrativ cu caracter normativ emis de guvern poate face obiect de analiză din partea instanței de contencios administrativ numai până la momentul aprobării sale prin lege, când este învestit cu forța juridică a legii.

În cazul ordonanțelor de urgență natura juridică nu este, în esență, alta decât a unei ordonanțe simple, doar că art. 114 (4) din Constituție instituie o procedură specială de emitere a ordonanțelor, dar nu alte reglementări substanțiale.

Însuși cazul de excepție, lăsat la aprecierea, la puterea discreționară a Guvernului, ar denatura total sensul constituțional al delegării legislative, transformând executivul într-un veritabil organ legiuitor, întrucât nici domeniul și nici durata nu ar mai condiționa să legifereze.

Alin (4) al art. 114 din Constituție este o continuare logică, în aceleași dimensiuni, a alin. (1), el venind nu să creeze excepții, ci să permită în "cazuri excepționale" emiterea ordonanțelor de urgență.

Aprobarea art. 114 în Adunarea Constituantă a avut în vedere același tip de ordonanță, supusă aceluiași regim constituțional. Urgența nu creează un alt tip de ordonanță, ci doar răspunde unor împrejurări excepționale, când Parlamentul nu se poate întruni pentru a abilita Guvernul sau când nu pot fi utilizate procedurile din art. 74 sau art. 113.

Constituantul nu a înțeles și nu a voit să excludă ordonanța de urgență din regimul general al ordonanței, iar când a creat excepții a spus-o explicit, așa cum face în chiar alin. (4). al art. 114.

Se mai invocă în cererea de recurs faptul că, prin Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1/1995, s-a statuat că orice judecată asupra regimului delegării legislative și a efectelor deciziei Curții Constituționale trebuie să plece de la ideea că puterea Guvernului de a emite ordonanțe este o putere delegată și nu o putere proprie. Constituția României, spre deosebire de alte constituții ce consacră instituția delegării legislative, prevede, totodată, în art. 58 alin. (1), că "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării".

În consecință, la momentul învestirii instanței, ordonanța atacată pe calea contenciosului administrativ nefiind aprobată prin lege, având natura juridică a unui act administrativ cu caracter normativ emis de autoritatea publică Guvernul României, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice, poate face obiectul controlului instanței de contencios administrativ învestită prin lege să efectueze un atare control, potrivit capătului 1 din acțiunea principală, excepția inadmisibilității acțiunii fiind neîntemeiată.

S-a făcut trimitere în cererea de recurs și la doctrina în care se arată că ordonanța este un act administrativ supus unui regim juridic mixt de drept constituțional și administrativ. Până la momentul aprobării de către Parlament, când trece din sfera actelor executivului în sfera actelor legislativului, ordonanța este și rămâne act administrativ, cu toate implicațiile ce decurg de aici, inclusiv acțiunea în fața instanțelor de contencios administrativ.

Acest control este garantat prin disp. art. 126 alin. (6) din Constituție, cu 3 excepții între care nu se regăsește ordonanța de urgentă a guvernului.

Recurenții reclamanți au invocat jurisprudența potrivit căreia instanțele s-au pronunțat în sensul anulării unor hotărâri de guvern (Sentința civilă nr. 443/2010, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 194 din 26 martie 2012, prin care s-au anulat disp. art. 2 alin. (2) - (4), 6 și 7, art. 6 alin. (1), (2) și 4 și art. 10 alin. (2) din H.G. nr. 753/2010 și Sentința civilă nr. 185/2010 din 27 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 318 din 9 mai 2011, privind anularea disp. art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977 din 22 august 2003 și a art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 978/2003).

În raport cu această jurisprudență solicită același tratament juridic în condițiile menționate în cauza BEIAN c. României, respectiv reținerea aspectului că natura juridică a actelor ordinare emise de Guvern - hotărâri și ordonanțe - inclusiv ordonanțe de urgență - până la aprobarea prin lege, este aceea a unor acte administrative cu caracter normativ care pot face obiectul controlului instanțelor de contencios administrativ, în condițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Aspectul că ordonanța de urgență cuprinde prevederi de natura legii nu este un argument pentru ca, până când prevederile acesteia devin lege, să nu poată face obiectul controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ.

Reglementarea posibilității de a ataca ordonanțele guvernului pe calea art. 9 din Legea nr. 554/2004 nu sustrage controlului legalității instanței actele administrative cu caracter normativ emise de guvern, control garantat prin disp. art. 126 din Constituție.

Nici legea contenciosului administrativ nu conține o astfel de excepție.

Recurenții reclamanți apreciază că în cauză se impune acordarea dreptului de acces efectiv la instanță ținând cont de importanța necesității asigurării unui acces efectiv la justiție și de faptul că restricționarea accesului la justiție, din cauze neprevăzute de lege, fără niciun fel de raport cu fondul acțiunii sau cu șansele sale de succes, trebuie să facă obiect al unui examen extrem de riguros din punct de vedere al intereselor justiției, din partea instanței; în alte condiții se poate reține că autoritățile vor eșua în asigurarea unui just echilibru între interesul statului, pe de o parte, și, pe de altă parte, interesul recurenților de a-și vedea litigiul judecat efectiv (Hotărârea CEDO din 10 ianuarie 2006 Tetironic-CATVc. Polonia, Hotărârea CEDO din 28 octombrie 2003 Stone Court Shipping Company, S.A. c. Spania, Hotărârea CEDO din 9 octombrie 1979 Aireyc. Irlanda, nr. 6289/73).

Invocă recurenții reclamanți art. 6 alin. (1) din Convenție și susțin că efectivitatea dreptului de acces la o instanță impune ca orice persoană să poată, într-o modalitate clară și concretă, să conteste orice act care a adus atingere drepturilor sale de natură civilă (Hotărârea CEDO din 30 ianuarie 2003 Cordova c. Italia).

Imperativele unui acces real la justiție presupun plenitudinea de competență a instanței de judecată care trebuie să aibă puterea de a analiza atât aspectele de drept, cât și pe cele de fapt ale cauzei (Hotărârea CEDO din 4 martie 2004 Silvester's Horeca Service c. Belgia).

Curtea constată că niciuna dintre instanțe nu a analizat fondul problemei. De aceea, accesul la justiție a fost atins în substanța sa, existând o violare a art. 6 (Hotărârea CEDO din 13 iulie 2004 Beneficio Cappella Paolini c. San Marino).

Orice limitare a dreptului de acces la justiție trebuie să fie rezonabilă, adică proporțională cu scopul vizat. În speță, această proporționalitate lipsește din cauza interpretării prea riguroase și formaliste a instanței. De aceea, art. 6 a fost violat (Hotărârea CEDO din 28 octombrie 2003 Stone Court Shipping Company, S.A. c. Spania).

Revine în primul rând instanțelor naționale competența de a interpreta legislația internă, fiind vorba în special de reguli de natură procedurală, rolul său limitându-se la a verifica compatibilitatea cu Convenția a efectelor unei asemenea interpretări (Cauza Tejedor Garcia c. Spaniei, Hotărârea CEDO din 16 decembrie 1997).

Instanța a reținut contrariul celor statuate de Curtea Constituțională în deciziile menționate, respectiv că ordonanțele de urgență nu sunt acte administrative, nefiind adoptate în vederea organizării și executării în concret a legii, ele constituind tocmai lege, ceea ce nu poate fi primit.

S-a mai arătat în cererea de recurs că instanța nu a pronunțat o soluție pe capătul 2 de cerere, formulat cu titlu principal, dar ca și capăt accesoriu, iar în ce privește capătul 3 de cerere soluția este nelegală având în vedere următoarele considerente: pe de o parte, în susținerea capătului 2 de cerere au invocat și toate motivele invocate la capătul 1, iar acestea nu au făcut obiect de analiză din partea instanței.

Sub un alt aspect, în susținerea excepției de neconstituționalitate nu au fost invocate în tot aceleași motive ca cele invocate pe fond, ci foarte multe dintre motivele invocate pe fond pe capătul 1 și pe capătul 2, prin trimiterea la aceste motive, nu au fost invocate și în excepția de neconstituționalitate, astfel cum în mod greșit a reținut instanța de fond.

Faptul că, Curtea nu a constatat neconstituționalitatea unui temei din ordonanță nu înseamnă că instanța nu poate constata nelegalitatea acestuia în raport cu aspectele supuse analizei, având în vedere că nelegalitatea și neconstituționalitatea sunt aspecte diferite și au fost și invocate pe temeiuri diferite.

Instanța nu a avut în vedere dispozițiile Deciziei nr. 88/2013 a Curții Constituționale care au reprezentat un reviriment de jurisprudență al Curții în sensul că, deși prin deciziile anterioare a reținut că dreptul la indemnizație conferit de Legea 341/2004 nu are o consacrare constituțională, prin Decizia nr. 88/2013 a reținut că indemnizația prevăzută de Legea 341/2004 reprezintă un bun aflat sub protecția art. 1 din Protocolul 1 adițional la CEDO și, prin urmare, are consacrare constituțională în art. 44 din Constituție, interpretat în acord cu dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, însă nu i-a dat cuvenita eficiență solicitată de reclamanți.

Instanța de fond a ignorat faptul că s-a reglementat prin ordonanța de urgență asupra unor drepturi fundamentale, dar și lipsa avizului obligatoriu al SSPR la emiterea ordonanței în discuție, astfel cum rezultă din nota de fundamentare unde se menționează că nu este cazul să se solicite avize, fiind încălcate dispozițiile art. 9 alin. (1) din Legea 24/2000, coroborate cu disp. art. 1 și art. 4 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 760/2003.

Instanța de fond a nesocotit faptul că această reglementare exista deja în dreptul intern, în Legea 341/2004, și, în aceste condiții, dispozițiile acestei legi sunt obligatorii și nu puteau fi afectate printr-o ordonanță de urgență a guvernului, fiind drepturi ce intră sub protecția drepturilor omului, astfel cum s-a reținut de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Instanța de fond a lăsat nesoluționate motivele invocate și pe capătul 2 principal și 3, potrivit mențiunii din acțiune, și motivele invocate în subsidiar.

Soluția pronunțată pe capătul 3 de cerere este nelegală, hotărârea fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Recunoașterea dreptului la indemnizația reparatorie era prevăzută de art. 4 alin. (4), raportat la art. 3 alin. (1) lit. b) pct. 3 din Legea nr. 341/2004 pentru anii 2013 și 2014, iar în urma constatării faptului că indemnizația reparatorie reprezintă un bun aflat sub protecția art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cererea era legală și temeinică.

Având în vedere că dreptul la indemnizația reparatorie în cauză, o prestație socială care trebuie acordată în conformitate cu jurisprudența constatată a CEDO, astfel cum aceasta a fost menționată în cauzele Stec și alții împotriva Regatului Unit, 2006, și cauza Andrejeva împotriva Letoniei, 2009 menționate anterior, în care Curtea a refuzat să facă distincție între prestațiile necontributive și cele contributive statuând că prestațiile sociale intră sub protecția art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar neacordarea acesteia cu titlu definitiv pentru întreg anul 2013 afectează dreptul legal de proprietate al reclamanților, în condițiile în care aceasta nu putea face decât obiectul unor reduceri, eșalonări, amânări, au solicitat, în subsidiar, admiterea capătului 2 de cerere, în sensul constatării/recunoașterii dreptului pretins, astfel cum acesta rezultă din art. 4 alin. (4), raportat la art. 3 alin. (1) lit. b) pct. 3 din Legea nr. 341/2004, coroborată cu actele doveditoare îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege, depuse de către reclamanți la dosar, cu înlăturarea dispoziției normative interne prev de art. 9 din O.U.G. nr. 84/2012, în ce privește aplicarea în mod corespunzător și în anul 2013 a prevederilor art. 18 ale art. II din O.U.G. nr. 80/2010, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 283/2011, în condițiile art. 1 alin. (5), art. 11, art. 20, art. 15, art. 44 și art. 53 din Constituție, interpretate în condițiile art. 20 din Constituție, art. 1 și 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ca fiind contrară disp. art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar pe acest capăt de cerere instanța nu s-a pronunțat deloc.

2.1 Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 14 decembrie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin Încheierea din 15 februarie 2018, completul filtru a constatat, față de conținutul raportului întocmit în cauză, că recursul îndeplinește condițiile de admisibilitate, a declarat recursul formulat de reclamanții A., B., C. și D. ca fiind admisibil în principiu, în temeiul prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicat, și a fixat termen pentru judecata pe fond a acestuia.

2.2. Soluția și considerentele instanței de control judiciar

Analizând sentința recurată prin prisma motivului de recurs invocat și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, față de următoarele considerente:

Recurenții reclamanți nu invocă în mod expres motivul de casare prevăzut de disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. care vizează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, dar critică sentința și sub aspectul motivării susținând că instanța de fond nu a respectat dispozițiile imperative ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în sensul că hotărârea nu cuprinde: motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și nici motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Înalta Curte constată că nu este fondată această critică, întrucât prima instanță a prezentat în considerentele sentinței argumentele de fapt și de drept avute în vedere la pronunțarea soluției de respingere ca inadmisibile a capetelor 1, 2, 3 și 4 ale cererii de chemare în judecată.

Împrejurarea că recurenții reclamanți nu sunt de acord cu soluția pronunțată prin hotărârea recurată nu este de natură să conducă la concluzia încălcării disp. art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. potrivit cărora hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta (...) expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Sentința recurată satisface exigențele instituite de acest text de lege, chiar dacă este vorba despre o motivare succintă, iar nemulțumirea exprimată de recurenții reclamanți cu privire la soluția dată litigiului se circumscrie motivului de casare vizând interpretarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material incidente.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este nefondat, în mod corect prima instanță respingând ca inadmisibile capetele 1, 2, 3 și 4 ale cererii de chemare în judecată.

La pronunțarea acestei soluții prima instanță a avut în vedere, cu privire la primul capăt de cerere, faptul că ordonanțele guvernului nu sunt acte administrative, ci sunt acte normative cu caracter de lege, adoptate în temeiul delegării legislative stabilite de art. 115 din Constituția României, iar pentru aceste motive ele nu pot fi anulate sau suspendate de instanțele de contencios administrativ.

Cadrul legal în vigoare conferă posibilitatea învestirii instanțelor de contencios administrativ cu acțiuni formulate împotriva ordonanțelor guvernului, însă acestea trebuie să respecte condițiile stabilite de art. 9 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Reglementarea cuprinsă în art. 9 din Legea nr. 554/2004, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 100/2008, trimite la dispozițiile art. 1 alin. (1) din aceeași lege, în sensul că acțiunea în contencios administrativ trebuie să privească, în mod necesar, o vătămare într-un drept sau interes legitim aparținând părții reclamante, tocmai datorită caracterului subiectiv al unei asemenea acțiuni întemeiate pe prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Deci, potrivit legii, acțiunea vizată prin dispoziția art. 9 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, trebuie să aibă un obiect complex, în sensul ca să existe o cerere principală specifică contenciosului administrativ și anume, dovada unei vătămări concrete a unui drept sau interes legitim, printr-un act administrativ emis subsecvent, în baza ordonanței guvernului atacate în cauză, iar excepția de neconstituționalitate a acesteia trebuie să constituie o cerere secundară.

În ceea ce privește capetele 2, 3 și 4 ale cererii de chemare în judecată, instanța de fond a reținut că în urma sesizării, în prezenta cauză, a Curții Constituționale a României, aceasta s-a pronunțat prin Decizia nr. 173 din 19 martie 2015 prin care a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de reclamanți și a constatat că dispozițiile art. 9 din O.U.G. nr. 84/2012 sunt constituționale în raport de criticile formulate.

În raport cu această decizie a Curții Constituționale și cu prevederile art. 9 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, prima instanță a reținut inadmisibilitatea acestor capete de cerere.

Deși reclamanții susțin prin cererea de chemare în judecată că acțiunea de față este o acțiune mixtă și că numai capătul de cerere nr. x este supus admisibilității în fața instanței de contencios administrativ, în funcție de constatarea ori neconstatarea neconstituționalității de către Curtea Constituțională, iar celelalte capete de cerere ar avea o existență de sine stătătoare, instanța a reținut că, în fapt, capetele nr. 2 și 3 ale acțiunii reprezintă cereri având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanțe ale guvernului, astfel că sunt inadmisibile ca urmare a respingerii ca neîntemeiate a excepției de neconstituționalitate cu privire la art. 9 din O.U.G. nr. 84/2012.

Înalta Curte constată că în mod corect au fost respinse ca inadmisibile capetele 1, 2, 3 și 4 din cererea de chemare în judecată, având în vedere că ordonanța de urgență contestată de recurenții reclamanți nu are caracterul unui act administrativ și că prin Decizia Curții Constituționale nr. 173 din 19 martie 2015 a fost respinsă ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate invocată de reclamanți și s-a constatat că disp. art. 9 din O.U.G. nr. 84/2012 sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

În acest sens instanța de control judiciar reține că există două categorii de acte pe care le adoptă Guvernul, potrivit art. 108 alin. (1) din Constituție, respectiv: hotărâri și ordonanțe.

Alin. 2 al aceluiași articol stabilește că hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor, iar alin. (3) prevede că ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și în condițiile prevăzute de aceasta.

Conform art. 115 alin. (1), (2), (3) și (4) din Constituție, Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanțe în domenii care nu fac obiectul legilor organice.

(2) Legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu, domeniul și data până la care se pot emite ordonanțe.

(3) Dacă legea de abilitare o cere, ordonanțele se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative, până la împlinirea termenului de abilitare. Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanței.

(4) Guvernul poate adopta ordonanțe de urgență numai în situații extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligația de a motiva urgența în cuprinsul acestora.

Se constată așadar că hotărârile sunt adoptate în exercitarea atribuțiilor care revin Guvernului pentru îndeplinirea rolului reglementat de art. 102 alin. (1) din Constituție, acela de a asigura realizarea politicii interne și externe a țării și de a exercita conducerea generală a administrației publice și ele reprezintă acte administrative în înțelesul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 conform căruia actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării legii, dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice (...).

Spre deosebire de hotărâri, ordonanțele sunt emise de guvern numai în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și în condițiile prevăzute de aceasta (ordonanțele simple), respectiv numai în situații extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată (ordonanțele de urgență), având caracterul unor acte normative și nu caracterul unor acte administrative.

Delegarea legislativă constituie o procedură excepțională de substituire a Guvernului în prerogativele Parlamentului, astfel încât prin ordonanță, Guvernul poate să reglementeze primar, să modifice sau să abroge reglementarea existentă, astfel cum s-a statuat prin Decizia Curții Constituționale nr. 102/1995.

Atât jurisprudența Curții Constituționale, cât și doctrina juridică sunt concordante în ceea ce privește natura juridică a ordonanțelor de urgență. Acestea, în funcție de emitentul lor ar fi acte cu caracter administrativ, însă având în vedere materia în care intervin sunt acte legislative (a se vedea, în acest sens, Ioan Deleanu, Instituții și proceduri constituționale, Ed. C.H. Beck, 2006).

Până la momentul aprobării prin lege, efectele pe care le produce o astfel de ordonanță sunt asimilate legii, Guvernul îndeplinind funcția de legislator pozitiv (a se vedea, în acest sens, Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Ordonanța Guvernamentală - Doctrină și Jurisprudență, Ed. Lumina Lex, 2000).

În jurisprudența Curții Constituționale s-a reținut că ordonanțele de urgență au putere de lege și, prin urmare, pot conține norme de reglementare primară (Deciziile nr: 5 din 16 ianuarie 2001; 173 din 23 mai 2001; 260 din 25 septembrie 2001; 46 din 12 februarie 2002; 258 din 14 martie 2006).

După aprobarea prin lege a ordonanțelor de urgență, în conformitate cu disp. art. 115 alin. (7) din Constituție, acestea "încetează să mai fie acte normative de sine stătătoare și devin, ca efect al aprobării de către autoritatea legiuitoare, acte normative cu caracter de lege, chiar dacă, din rațiuni de tehnică legislativă, alături de datele de aprobare, conservă și elementele de identificare atribuite la adoptarea lor de către Guvern", astfel cum s-a statuat în Decizia Curții Constituționale nr. 95 din 8 februarie 2006.

În consecință, Înalta Curte reține că nu prezintă relevanță în cauză, sub aspectul admisibilității acțiunii, faptul că la momentul sesizării instanței cu prezenta acțiune ordonanța contestată nu era aprobată prin lege, acest fapt nefiind de natură să îi confere ordonanței de guvern caracterul de act administrativ până la data aprobării prin lege.

Înalta Curte constată că aceste ordonanțe conțin de fapt norme cu putere de lege, sunt acte normative supuse controlului de constituționalitate și nu controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ.

Din acest motiv, jurisprudența invocată în cererea de recurs constând în hotărâri judecătorești prin care au fost anulate hotărâri ale guvernului este irelevantă în soluționarea prezentului litigiu, acțiunile soluționate prin aceste hotărâri având ca obiect anularea unor acte administrative, fiind pe deplin admisibile, spre deosebire de prezenta acțiune prin care se solicită anularea unui act normativ, solicitare incompatibilă cu specificul acțiunii în contencios administrativ.

În consecință, hotărârea CEDO pronunțată în cauza Beian împotriva României nu constituie un argument în soluționarea favorabilă a recursului, din moment ce nu este vorba despre existența unei jurisprudențe neunitare, sentințele invocate în cererea de recurs fiind pronunțate în litigii care au avut alt obiect decât cel din prezenta cauză, fiind contestate în acele litigii acte având natură juridică diferită față de ordonanța a cărei anulare se solicită prin acțiunea formulată de recurenții-reclamanți.

Înalta Curte apreciază că și din interpretarea disp. art. 9 alin. (1) și (5) din Legea 554/2004 se poate desprinde concluzia că ordonanța de guvern nu este un act administrativ, întrucât acestea prevăd că persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe poate introduce acțiune la instanța de contencios administrativ, însoțită de excepția de neconstituționalitate, în măsura în care obiectul principal nu este constatarea neconstituționalității ordonanței sau a dispoziției din ordonanță.

(5) Acțiunea prevăzută de prezentul articol poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanțe ale Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum și, după caz, obligarea unei autorități publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operațiuni administrative.

Legiuitorul nu a reglementat posibilitatea ca o asemenea acțiune să aibă ca obiect anularea unei ordonanțe sau a unei dispoziții dintr-o ordonanță a guvernului, iar aceste prevederi legale trebuie corelate cu cele ale art. 8 din aceeași lege, care stabilesc obiectul acțiunii în contencios administrativ.

Astfel, art. 8 alin. (1) prevede că persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă adresată autorității publice emitente sau dacă nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 7 alin. (4), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea, în tot sau în parte, a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept al sau, recunoscut de lege, prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a cererii.

Acțiunea în contencios administrativ poate avea deci ca obiect un act administrativ tipic sau un act administrativ asimilat (nesoluționarea în termen a unei cereri sau refuzul nejustificat de soluționare a cererii, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004).

Or, art. 9 din această lege nu permite ca acțiunea cu care este învestită instanța de contencios administrativ să aibă ca obiect anularea unei ordonanțe sau a unei dispoziții dintr-o ordonanță a guvernului, ceea ce constituie un argument suplimentar în sprijinul susținerii că aceste ordonanțe nu au caracterul unor acte administrative.

Se invocă în cererea de recurs Decizia nr. 9/1996 a Curții Constituționale prin care s-a respins ca vădit nefondată excepția de neconstituționalitate privind rectificarea O.G. nr. 39/1994 și în care s-a reținut că această ordonanță este consecința extinderii, în anumite condiții și limite, a competenței generale a Guvernului de organizare a executării legilor, prevăzută la art. 107 alin. (2) din Constituție. De aceea natura juridică a ordonanței nu poate fi diferită de cea a oricărui alt act emis de Guvern în cadrul competenței sale normative. Ca urmare, ordonanța nu este expresia unei puteri legiuitoare ce ar fi fost acordată Guvernului, chiar dacă efectele sale privesc domeniul legii ordinare. Parlamentul nici n-ar putea delega puterea legiuitoare, potrivit art. 58 alin. (1) din Constituție, el fiind unica autoritate legiuitoare a țării.

Ordonanța constituie deci un act guvernamental de executare a legii de abilitare. Prin aprobarea însă a ordonanței de către Parlament, cu sau fără modificări, conținutul său normativ devine lege. De aceea, potrivit art. 114 alin. (3) și (5) din Constituție, aprobarea se face prin lege și cu procedura de adoptare a legii. În consecință, ca urmare a aprobării, nu coexistă două categorii de acte normative juxtapuse - legea de aprobare și ordonanța - de naturi diferite și cu regimuri juridice diferite, ci un singur act legislativ: legea de aprobare. Așa fiind, după aprobare, reglementarea inițială instituită prin ordonanță devine exclusiv actul legiuitorului, expresia voinței sale. În acest sens este și Decizia Curții Constituționale nr. 124 din 5 decembrie 1995.

Ținând seama de aceste consecințe, rezultă că excepția de neconstituționalitate a unei ordonanțe poate fi invocată, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituție, numai cât timp ordonanța nu a fost aprobată prin lege. După legiferare, ridicarea unei asemenea excepții este inadmisibilă, întrucât privește un act care, între timp, și-a pierdut forța juridică inițială și specifică, urmare a transformării sale în lege. De aceea, după aprobarea ordonanței prin lege, exclusiv această lege ar putea face obiectul unui control de constituționalitate întrucât, după intrarea ei în vigoare, doar dispozițiile sale sunt aplicabile, chiar dacă, pentru economie de mijloace, legiuitorul, sub aspectul tehnicii legislative utilizate, face în mod expres trimitere la ordonanța aprobată.

Înalta Curte apreciază că această decizie nu constituie un argument în sprijinul admisibilității prezentei acțiuni, întrucât nu se susține în sentința recurată că ordonanța contestată de recurenții reclamanți ar fi rezultatul exercitării de către Guvern a puterii legiuitoare.

Așa cum s-a statuat în Decizia nr. 1/1995 a Plenului Curții Constituționale, invocată în cererea de recurs, instituția delegării legislative urmărește să rezolve anumite probleme de politică legislativă, deci de legiferare, printr-o categorie specială de acte ale Guvernului, denumite ordonanțe. Legiuitorul constituant a admis ca și Guvernul, organ al executivului, să fie învestit, de către Parlament, în anumite condiții, cu atribuții ce vizează funcția legislativă, specifică Parlamentului. Orice judecată asupra regimului delegării legislative și a efectelor deciziei Curții Constituționale trebuie să plece de la ideea că puterea Guvernului de a emite ordonanțe este o putere delegată și nu o putere proprie.

Rezultă din considerentele acestei decizii că ordonanțele reprezintă o categorie specială de acte ale Guvernului, emise în exercitarea atribuțiilor ce vizează funcția legislativă, specifică Parlamentului, atribuții care îi sunt conferite în conformitate cu disp. art. 115 din Constituție. Aceasta nu înseamnă însă că Guvernul are o putere proprie de legiferare; această autoritate publică își păstrează puterea executivă, dar în îndeplinirea atribuțiilor sus menționate emite acte normative pentru rezolvarea unor probleme de politică legislativă și nu acte administrative.

În doctrină se reține că sunt delegate împuterniciri în domeniul legiferării și nu puterea/funcția legislativă (a se vedea, în acest sens, Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Ordonanța Guvernamentală - Doctrină și Jurisprudență, Ed. Lumina Lex, 2000).

După cum s-a arătat, actele administrative pe care le emite guvernul sunt hotărârile și sunt supuse cenzurii instanței de contencios administrativ, caracterul lor de act administrativ excluzând exercitarea controlului de constituționalitate asupra lor, în timp ce ordonanțele de guvern sunt supuse controlului de constituționalitate dată fiind natura lor juridică de acte normative, dar sunt înlăturate din sfera de competență a instanțelor de contencios administrativ, prin prisma faptului că nu se încadrează în categoria actelor administrative, în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Împrejurarea că excepția de neconstituționalitate a unei ordonanțe poate fi invocată, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituție, numai cât timp ordonanța nu a fost aprobată prin lege, împrejurare reținută în Decizia nr. 9/1996 a Curții Constituționale, nu este de natură să susțină caracterul de act administrativ al unei ordonanțe de guvern până la momentul aprobării prin lege, cum în mod eronat se susține în cererea de recurs, din moment ce actele administrative nu pot fi supuse controlului de constituționalitate, ci doar controlului de legalitate în conformitate cu prevederile legii contenciosului administrativ.

Concluzionând, criticile din cererea de recurs nu pot fi reținute, fiind nefondată susținerea că ordonanța de urgență contestată este un act administrativ cu caracter normativ.

Referitor la celelalte capete din cererea de chemare în judecată, instanța de control judiciar constată că este legală soluția de respingere a lor ca inadmisibile, având în vedere disp art. 9 alin. (3) din Legea 554/2004 potrivit cărora, după pronunțarea Curții Constituționale, instanța de contencios administrativ repune cauza pe rol și dă termen, cu citarea părților. Dacă ordonanța sau o dispoziție a acesteia a fost declarată neconstituțională, instanța soluționează fondul cauzei; în caz contrar, acțiunea se respinge ca inadmisibilă.

Rezultă cu claritate din aceste prevederi legale că singura soluție pe care o poate dispune instanța de contencios administrativ în cazul respingerii excepției de neconstituționalitate este aceea de respingere ca inadmisibilă a acțiunii, neputându-se reține că instanța de fond a aplicat în mod greșit normele de drept material prin pronunțarea soluției de respingere ca inadmisibile a acestor capete de cerere.

În condițiile în care prin Decizia Curții Constituționale nr. 173 din 19 martie 2015 a fost respinsă ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate invocată de reclamanți și s-a constatat că disp. art. 9 din O.U.G. nr. 84/2012 sunt constituționale în raport cu criticile formulate, instanța de fond putea pronunța doar o singură soluție, aceea de respingere ca inadmisibile a capetelor din cererea de chemare în judecată în discuție.

Nu se poate considera că prin soluția instanței de fond reclamanții nu au beneficiat efectiv de dreptul de acces la o instanță și că ar fi incidentă jurisprudența CEDO invocată în cererea de recurs, atât timp cât reclamanții au avut posibilitatea să se adreseze instanței de contencios administrativ cu o acțiune întemeiată pe disp. art. 9 din Legea nr. 554/2004, dar această acțiune, în mod evident, nu putea avea alt obiect decât cel reglementat de aceste dispoziții legale.

Soluția de respingere ca inadmisibile a primului capăt de cerere cu motivarea că ordonanța de urgență a guvernului nu este act administrativ, precum și a celorlalte capete de cerere cu motivarea că a fost respinsă excepția de neconstituționalitate invocată de reclamanți este legală, conformă cu prevederile legale incidente în materie, cu doctrina și jurisprudența, așa cum s-a arătat în considerentele prezentei decizii, astfel încât această soluție nu constituie o încălcare a dreptului de acces la o instanță și a principiului egalității armelor la care se face referire în cererea de recurs.

Faptul că prima instanță nu a procedat la examinarea fondului cauzei este consecința aplicării dispozițiilor legale anterior menționate, care nu îi permiteau să se pronunțe cu privire la temeinicia sau netemeinicia demersului judiciar inițiat de reclamanți.

Înalta Curte mai reține că susținerile din cererea de recurs care vizează fondul cauzei nu pot forma obiect al analizei instanței de control judiciar având în vedere că prima instanță nu a examinat pe fond cauza, ci a soluționat-o în temeiul unei excepții procesuale, cea a inadmisibilității.

Ultima critică formulată de recurenții reclamanți vizează nepronunțarea instanței de fond asupra capătului 2 de cerere, subsidiar, prin care a solicitat constatarea/recunoașterea dreptului pretins, astfel cum acesta rezultă din art. 4 alin. (4), raportat la art. 3 alin. (1) lit. b) pct. 3 din Legea nr. 341/2004, coroborată cu actele doveditoare îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege, depuse de către reclamanți la dosar, cu înlăturarea dispoziției normative interne prevăzute de