ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2139/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2139/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamantul B.M.L. a

chemat în judecată pe pârâții Guvernul României și C.J.P. Argeș, solicitând

instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună:

- în principal,

anularea aplicării prevederilor art. 18 din Legea nr. 283/2011, solicitând ca

indemnizația suspendată în baza art. 18 din Legea nr. 283/2011 să îi fie

menținută începând cu data de 01 ianuarie 2012 în continuare,

- în subsidiar, să

mențină dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 283/2011, privind aprobarea

O.U.G. nr. 80/2010, pentru completarea art. 2 din O.U.G. nr. 37/2008 privind

reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar: „în anul 2012,

cuantumul drepturilor prevăzute la art. 2, alin. (1) lit. a), b) și d), alin.

(4) art. 13 lit. b) și c) și la art. 14 din Legea nr. 118/2010 privind unele

măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările

și completările ulterioare, se menține la același nivel cu cel ce se acordă

pentru luna decembrie 2011”, raportat la disp. art. 14 lit. d) din Legea nr. 118/2010:

„De la data intrării în vigoare a prezentei legi se reduc cu 15% următoarele

drepturi: d) indemnizațiile prevăzute de Legea recunoștinței față de

eroii-martiri și Luptătorii care au contribuit la victoria Revoluției române

din Decembrie 1989, precum și față de persoanele care și-au jertfit viața sau

au avut de suferit în urma revoltei muncitorești anticomuniste de la Brașov din

noiembrie 1987 nr. 341/2004, cu modificările și completările ulterioare”.

Reclamantul a invocat

și excepția de neconstituționalitate a art. 18 din Legea nr. 283/2011, față de art.

53 din Constituția României.

Pârâtul Guvernul

României a formulat întâmpinare, invocând excepția inadmisibilității acțiunii,

solicitând respingerea acțiunii ca inadmisibilă, în raport de prevederile art. 8

alin. (1), coroborate cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004,

cu modificările și completările ulterioare.

A arătat pârâtul că

măsura legală a anulării vizează exclusiv actele administrative, în accepțiunea

conferită acestei noțiuni de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr.

554/2004, nu și legile.

Prin întâmpinarea

formulată în cauză, pârâta C.J.P. Argeș a solicitat respingerea acțiunii ca

nefondată.

Prin sentința civilă nr.

6963 din 6 decembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a dispus următoarele:

- a dispus sesizarea

Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 283/2011 față de

prevederile art. 53 din Constituția României, invocată de reclamantul B.M.L.,

- a admis excepția

invocată de Guvernul României, respectiv a inadmisibilității în raport de

capătul de cerere principal formulat de reclamantul B.M.L., în contradictoriu

cu pârâții Guvernul României și C.J.P. Argeș, privind anulare aplicare art. 18

din Legea nr. 283/2011 și a capătul subsidiar de cerere privind menținerea dispozițiilor

art. 8 alin. (1) din Legea nr. 283/2011, pe care le-a respins ca inadmisibile,

- a respins ca

nefondat capătul de cerere privind constatare drept de creanță corespunzător

indemnizației litigioase pentru intervalul aferent anului 2012.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că în cauza de față partea

reclamantă urmărește ca, prin intermediul unei acțiuni în contencios

administrativ, să obțină anularea aplicării prevederilor art. 18 din Legea nr. 283/2011,

iar în subsidiar menținerea dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 283/2011,

or, legea nu constituie un act administrativ în sensul Legii nr. 554/2004, spre

a putea fi dedusă controlului unei instanțe de judecată.

A mai reținut curtea

de apel că nu revine unei instanțe de judecată să procedeze la anularea

dispozițiilor unei legi, respectiv să hotărască menținerea dispozițiilor unei

legi, căci un astfel de act normativ, expresie a voinței Parlamentului, ca

organ reprezentativ suprem al poporului român și unică autoritate legiuitoare a

țării, nu constituie un act administrativ, ci este susceptibil de a fi cenzurat

doar de Curtea Constituțională, fie pe cale de control de constituționalitate a

priori, fie prin intermediul excepției de neconstituționalitate.

Cât privește cel

de-al doilea capăt de cerere rezultat a fi formulat, cu caracter accesoriu,

respectiv menținerea indemnizației suspendate în baza Legii nr. 283/2011

aferent anului 2012, implicând practic recunoașterea unui drept de creanță

corespunzător în acest sens, Curtea l-a apreciat ca fiind nefondat.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamantul B.M.L., criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

În motivarea

recursului declarat recurentul-reclamant reiterează motivele invocate în

sprijinul pretențiilor formulate prin cererea de chemare în judecată, iar în

completare invocă faptul că instanța nu a răspuns, respectiv nu a răspuns

motivat la faptul ”că nu există motiv și argument de suspendare a unei legi pe

motive economice”.

Arată recurentul, în

esență, că prin sentința pronunțată se încalcă directiva a III-a C.E.D.O., privind

un proces echitabil și corect, se suspendă un drept câștigat, îi este încălcat

dreptul de proprietate, deoarece actul nu a fost anulat și paguba nu a fost

recuperată, se încalcă principiul drepturilor câștigate.

Recurentul solicită

admiterea recursului, casarea sentinței, cu scopul anulării actului

administrativ și intrării sale în plată la  Casa de Pensii Pitești.

Examinând

cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum

și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control

judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304

sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării

hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de

materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică

adecvată.

Înalta Curte constată

că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat concursul

instanței de contencios administrativ în vederea valorificării, în

contradictoriu cu autoritățile pârâte Guvernul României și C.J.P. Argeș, a

pretențiilor sale constând în principal, în anularea aplicării prevederilor art.

18 din Legea nr. 283/2011, iar, în subsidiar, în menținerea dispozițiilor art. 8

alin. (1) din Legea nr. 283/2011, la care s-a adăugat solicitarea privind

constatarea unui drept de creanță corespunzător indemnizației litigioase pentru

intervalul aferent anului 2012.

Raportat la petitul

acțiunii și temeiul de drept invocat, în conformitate cu dispozițiile Legii nr.

554/2004 a contenciosului administrativ, Înalta Curte reține caracterul

inadmisibil al primelor două capete ale cererii introductive de instanță,

astfel cum în mod corect a reținut și instanța de fond.

Astfel, Înalta Curte

are în vedere faptul că potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

„orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un

interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau

prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței

de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea

dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost

cauzată”.

Potrivit art. 2 lit. c)

din Legea nr. 554/2004, prin act administrativ se înțelege „actul unilateral cu

caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de

putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în

concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt

asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele

încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a

bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public,

prestarea serviciilor publice, achizițiile publice (…)”, iar potrivit alin. (2)

al aceluiași articol sunt asimilate

actelor administrative unilaterale „și

refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un

interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în

termenul legal”.

De

asemenea, potrivit art. 2 lit. f) din Legea nr. 554/2004, prin contencios

administrativ se înțelege „

activitatea de soluționare

de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii

organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate

publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a

unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în

termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare

la un drept sau la un interes legitim”.

Potrivit art. 8 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004

: „Persoana vătămată

într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act

administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea

prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin.

(1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă,

pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei

cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate

adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat

într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin

refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de

efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea

sau protejarea dreptului sau interesului legitim”.

Înalta Curte

constată, așadar, în acord cu hotărârea primei instanțe, că o astfel de cerere

este inadmisibilă în raport cu prevederile art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004,

care reglementează obiectul acțiunii judiciare.

Raportat la aceste

dispoziții legale și la situația de fapt, Înalta Curte constată că, în prezenta

cauză, actul pe care reclamantul, în mod eronat, a înțeles să-l deducă

judecății instanței de contencios administrativ, și anume Legea nr. 283/2011,

este un act care aparține categoriei actelor juridice prin excelență proprii

activității prin care se realizează funcția de legiferare a autorității publice

pârâte, chiar și în cazul procedurii legislative speciale care a condus la

adoptarea a acestei legi, urmare angajării răspunderii Guvernului, potrivit art.

114 din Constituție. Ca atare, așa cum rezultă din interpretarea coroborată a

prevederilor Legii fundamentale, actul juridic din categoria legilor este supus

strict unui regim de drept constituțional, în cadrul căruia se distinge

prerogativa exclusivă a Curții Constituționale în ceea ce privește exercitarea

controlului de constituționalitate asupra legilor, în condițiile stipulate de

legiuitorul constituant, conform prevederilor art. 146 din Constituție.

Legile nu pot fi

contestate în justiție similar actelor administrative, atributul de legiferare

revenind exclusiv Parlamentului, potrivit art. 73 și următoarele din

Constituția României.

Astfel, Înalta Curte,

în acord cu considerentele reținute de instanța de fond, constată că demersul

juridic inițial de reclamant în contradictoriu cu cele două autorității pârâte

în scopul anulării sau menținerii dispozițiilor unei legi are un caracter

inadmisibil.

Instanțele

judecătorești nu sunt competente să cenzureze legile adoptate de puterea

legislativă, întrucât se încalcă principiul separației puterilor în stat,

puterea judecătorească având obligația doar de a veghea asupra aplicării

corecte a acestora.

În raport cu dispozițiile legale anterior menționate și prin

prisma actelor dosarului, Înalta Curte constată că în mod corect a soluționat

instanța de fond cererea formulată de reclamant, astfel că susținerile

și criticile

recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de

fond este temeinică și legală.

Înalta Curte

apreciază ca fiind neîntemeiate criticile formulate de recurent cu privire la

încălcarea de către instanța de fond a principiului drepturilor câștigate, a

dreptului la un proces echitabil, a dreptului de proprietate.

De asemenea, Înalta

Curte constată că sunt neîntemeiate și nu corespund realității criticile

formulate de recurent cu privire la nemotivarea hotărârii instanței de fond,

reținând că instanța

fondului a soluționat în mod corect cauza, ținând cont de dispozițiile legale

incidente.

În dreptul intern,

nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de

la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil,

drept consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

În sensul strict al

termenului, motivarea hotărârii judecătorești înseamnă precizarea în scris a

raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o

cerere.

Aceasta nu înseamnă

însă că instanța este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor

părților, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, întrucât

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu referire la art. 261 pct. 5 C.

proc. civ., impun doar cerința ca hotărârea să cuprindă motivele pe care se

sprijină soluția adoptată și ca aceasta să nu fie contradictorie sau străină de

natura pricinii, precum și cele pentru care au fost respinse cererile părților

(nu susținerile acestora), cerință îndeplinită în speță de hotărârea pronunțată

de Curtea de apel, care a expus motivele de fapt și de drept care au format

convingerea instanței în sensul respingerii acțiunii reclamantului.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este afectată de nici unul

din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările

ulterioare, va respinge recursul formulat de reclamantul B.M.L., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul B.M.L. împotriva sentinței civile nr. 6963 din 6

decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 9 mai 2014.