ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2139/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamantul B.M.L. a chemat în judecată pe pârâții Guvernul României și C.J.P. Argeș, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună: - în principal, anularea aplicării prevederilor art. 18 din Legea nr. 283/2011, solicitând ca indemnizația suspendată în baza art. 18 din Legea nr. 283/2011 să îi fie menținută începând cu data de 01 ianuarie 2012 în continuare, - în subsidiar, să mențină dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 283/2011, privind aprobarea O.U.G. nr. 80/2010, pentru completarea art. 2 din O.U.G.

nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar: „în anul 2012, cuantumul drepturilor prevăzute la art. 2, alin. (1) lit. a), b) și d), alin. (4) art. 13 lit. b) și c) și la art. 14 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările și completările ulterioare, se menține la același nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2011”, raportat la disp. art. 14 lit. d) din Legea nr. 118/2010: „De la data intrării în vigoare a prezentei legi se reduc cu 15% următoarele drepturi: d) indemnizațiile prevăzute de Legea recunoștinței față de eroii-martiri și Luptătorii care au contribuit la victoria Revoluției române din Decembrie 1989, precum și față de persoanele care și-au jertfit viața sau au avut de suferit în urma revoltei muncitorești anticomuniste de la Brașov din noiembrie 1987 nr. 341/2004, cu modificările și completările ulterioare”.

Reclamantul a invocat și excepția de neconstituționalitate a art. 18 din Legea nr. 283/2011, față de art. 53 din Constituția României. Pârâtul Guvernul României a formulat întâmpinare, invocând excepția inadmisibilității acțiunii, solicitând respingerea acțiunii ca inadmisibilă, în raport de prevederile art. 8 alin. (1), coroborate cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. A arătat pârâtul că măsura legală a anulării vizează exclusiv actele administrative, în accepțiunea conferită acestei noțiuni de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, nu și legile. Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta C.J.P. Argeș a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.

Prin sentința civilă nr. 6963 din 6 decembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a dispus următoarele: - a dispus sesizarea Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 283/2011 față de prevederile art. 53 din Constituția României, invocată de reclamantul B.M.L., - a admis excepția invocată de Guvernul României, respectiv a inadmisibilității în raport de capătul de cerere principal formulat de reclamantul B.M.L., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și C.J.P.

Argeș, privind anulare aplicare art. 18 din Legea nr. 283/2011 și a capătul subsidiar de cerere privind menținerea dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 283/2011, pe care le-a respins ca inadmisibile, - a respins ca nefondat capătul de cerere privind constatare drept de creanță corespunzător indemnizației litigioase pentru intervalul aferent anului 2012. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că în cauza de față partea reclamantă urmărește ca, prin intermediul unei acțiuni în contencios administrativ, să obțină anularea aplicării prevederilor art. 18 din Legea nr. 283/2011, iar în subsidiar menținerea dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 283/2011, or, legea nu constituie un act administrativ în sensul Legii nr. 554/2004, spre a putea fi dedusă controlului unei instanțe de judecată.

A mai reținut curtea de apel că nu revine unei instanțe de judecată să procedeze la anularea dispozițiilor unei legi, respectiv să hotărască menținerea dispozițiilor unei legi, căci un astfel de act normativ, expresie a voinței Parlamentului, ca organ reprezentativ suprem al poporului român și unică autoritate legiuitoare a țării, nu constituie un act administrativ, ci este susceptibil de a fi cenzurat doar de Curtea Constituțională, fie pe cale de control de constituționalitate a priori, fie prin intermediul excepției de neconstituționalitate. Cât privește cel de-al doilea capăt de cerere rezultat a fi formulat, cu caracter accesoriu, respectiv menținerea indemnizației suspendate în baza Legii nr. 283/2011 aferent anului 2012, implicând practic recunoașterea unui drept de creanță corespunzător în acest sens, Curtea l-a apreciat ca fiind nefondat.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul B.M.L., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului declarat recurentul-reclamant reiterează motivele invocate în sprijinul pretențiilor formulate prin cererea de chemare în judecată, iar în completare invocă faptul că instanța nu a răspuns, respectiv nu a răspuns motivat la faptul ”că nu există motiv și argument de suspendare a unei legi pe motive economice”. Arată recurentul, în esență, că prin sentința pronunțată se încalcă directiva a III-a C.E.D.O., privind un proces echitabil și corect, se suspendă un drept câștigat, îi este încălcat dreptul de proprietate, deoarece actul nu a fost anulat și paguba nu a fost recuperată, se încalcă principiul drepturilor câștigate.

Recurentul solicită admiterea recursului, casarea sentinței, cu scopul anulării actului administrativ și intrării sale în plată la Casa de Pensii Pitești. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Înalta Curte constată că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat concursul instanței de contencios administrativ în vederea valorificării, în contradictoriu cu autoritățile pârâte Guvernul României și C.J.P. Argeș, a pretențiilor sale constând în principal, în anularea aplicării prevederilor art. 18 din Legea nr. 283/2011, iar, în subsidiar, în menținerea dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 283/2011, la care s-a adăugat solicitarea privind constatarea unui drept de creanță corespunzător indemnizației litigioase pentru intervalul aferent anului 2012. Raportat la petitul acțiunii și temeiul de drept invocat, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, Înalta Curte reține caracterul inadmisibil al primelor două capete ale cererii introductive de instanță, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de fond.

Astfel, Înalta Curte are în vedere faptul că potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată”.

Potrivit art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, prin act administrativ se înțelege „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice (…)”, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol sunt asimilate actelor administrative unilaterale „și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal”.

De asemenea, potrivit art. 2 lit. f) din Legea nr. 554/2004, prin contencios administrativ se înțelege „ activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim”.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 : „Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim”.

Înalta Curte constată, așadar, în acord cu hotărârea primei instanțe, că o astfel de cerere este inadmisibilă în raport cu prevederile art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004, care reglementează obiectul acțiunii judiciare. Raportat la aceste dispoziții legale și la situația de fapt, Înalta Curte constată că, în prezenta cauză, actul pe care reclamantul, în mod eronat, a înțeles să-l deducă judecății instanței de contencios administrativ, și anume Legea nr. 283/2011, este un act care aparține categoriei actelor juridice prin excelență proprii activității prin care se realizează funcția de legiferare a autorității publice pârâte, chiar și în cazul procedurii legislative speciale care a condus la adoptarea a acestei legi, urmare angajării răspunderii Guvernului, potrivit art. 114 din Constituție.

Ca atare, așa cum rezultă din interpretarea coroborată a prevederilor Legii fundamentale, actul juridic din categoria legilor este supus strict unui regim de drept constituțional, în cadrul căruia se distinge prerogativa exclusivă a Curții Constituționale în ceea ce privește exercitarea controlului de constituționalitate asupra legilor, în condițiile stipulate de legiuitorul constituant, conform prevederilor art. 146 din Constituție. Legile nu pot fi contestate în justiție similar actelor administrative, atributul de legiferare revenind exclusiv Parlamentului, potrivit art. 73 și următoarele din Constituția României. Astfel, Înalta Curte, în acord cu considerentele reținute de instanța de fond, constată că demersul juridic inițial de reclamant în contradictoriu cu cele două autorității pârâte în scopul anulării sau menținerii dispozițiilor unei legi are un caracter inadmisibil.

Instanțele judecătorești nu sunt competente să cenzureze legile adoptate de puterea legislativă, întrucât se încalcă principiul separației puterilor în stat, puterea judecătorească având obligația doar de a veghea asupra aplicării corecte a acestora. În raport cu dispozițiile legale anterior menționate și prin prisma actelor dosarului, Înalta Curte constată că în mod corect a soluționat instanța de fond cererea formulată de reclamant, astfel că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală. Înalta Curte apreciază ca fiind neîntemeiate criticile formulate de recurent cu privire la încălcarea de către instanța de fond a principiului drepturilor câștigate, a dreptului la un proces echitabil, a dreptului de proprietate.

De asemenea, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate și nu corespund realității criticile formulate de recurent cu privire la nemotivarea hotărârii instanței de fond, reținând că instanța fondului a soluționat în mod corect cauza, ținând cont de dispozițiile legale incidente. În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În sensul strict al termenului, motivarea hotărârii judecătorești înseamnă precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere.

Aceasta nu înseamnă însă că instanța este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor părților, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, întrucât dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu referire la art. 261 pct. 5 C. proc. civ., impun doar cerința ca hotărârea să cuprindă motivele pe care se sprijină soluția adoptată și ca aceasta să nu fie contradictorie sau străină de natura pricinii, precum și cele pentru care au fost respinse cererile părților (nu susținerile acestora), cerință îndeplinită în speță de hotărârea pronunțată de Curtea de apel, care a expus motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței în sensul respingerii acțiunii reclamantului.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este afectată de nici unul din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, va respinge recursul formulat de reclamantul B.M.L., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul B.M.L. împotriva sentinței civile nr. 6963 din 6 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 mai 2014.