ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4359/2023

Ședința publică din data de 5 octombrie 2023

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 22.06.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor și cu citarea pentru opozabilitate a Trezoreriei Municipiului Bucurețti și a Ministerului Justiției, a solicitat anularea Ordinului nr. 2336/2011 al Ministerului Finanțelor Publice.

La data de 29.07.2021, B. a depus cerere de intervenție accesorie, prin care a solicitat anularea Ordinului nr. 2336/2011 al MFP.

La data de 22.11.2021, A. și B. au depus precizare a acțiunii principale și a cererii de intervenție, pe care au recalificat-o ca fiind cerere de intervenție principală, solicitând: anularea ordinului nr. 2336/2011 și repararea pagubei cauzate de emiterea acestui act administrativ normativ prin obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor să aloce fondurile necesare și a pârâților Trezoreria Municipiului București și Ministerul Justiției să vireze de îndată, de la data rămânerii definitive a hotărârii, debitele neachitate ce fac obiectul dosarelor de executare nr. 941/2016, 945/2016, 946/2016, 947/2016, în ceea ce o privește pe reclamanta A., nr. 942/2016, 948/2016 și 949/2016 în ceea ce o privește pe reclamanta B. și nr. 85/2019 și 107/2020, în ceea ce le privește pe ambele reclamante, aflate pe rolul C., sume actualizate cu indicele de inflație și cu dobânda legală penalizatoare începând cu data depunerii cererii de executare silită, sub sancțiunea achitării unor penalități de 1000 RON pe fiecare zi de întârziere până la plata efectivă; obligarea pârâților la plata sumei de 150.000 RON pentru fiecare reclamantă cu titlu de daune morale, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație și cu dobânda legală penalizatoare până la data plății efective.

Prin sentința nr. 215 din data de 7 decembrie 2021, Curtea de Apel Ploiești a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei formulate de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ploiești, Ministerul Justiției și Trezoreria Municipiului București în favoarea Curții de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința nr. 32 din data de 24 februarie 2022, Curtea de Apel Galați a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei formulate de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor, reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ploiești, Ministerul Justiției și Trezoreria Municipiului București în favoarea Curții de Apel Ploiești, a constatat ivit conflictul de competență și a înaintat dosarul ÎCCJ în vedere soluționării acestuia.

Prin decizia nr. 2692/12.05.2022, ICCJ - SCAF a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul acestei instanțe, la data de 08.07.2022, sub dosar nr. x/2021.

Prin încheierea de ședință pronunțată la data de 13 septembrie 2022, Curtea Apel Ploiești a admis în principiu cererea de intervenție principală formulată de B..

Prin sentința nr. 187 din 11 octombrie 2022, Curtea de Apel Ploiești:

- a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor, reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ploiești, Ministerul Justiției și Trezoreria Municipiului București, ca neîntemeiată;

- a respins cererea de intervenție principală formulată de B., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor, reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ploiești, Ministerul Justiției și Trezoreria Municipiului București, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței de fond, reclamanta și intervenienta au formulat recurs principal, iar pârâtul Ministerul Justiției (Înalta Curte de Casație și Justiție) a formulat recurs incident.

3.1. Recurenta-reclamantă A. și recurenta-intervenientă B. și-au întemeiat recursul principal pe art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului lor, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată și a cererii de intervenție principală astfel cum au fost formulate și precizate.

a)Printr-o primă critică, se arată că, la termenul din 7.12.2021, prin cererea precizatoare a acțiunii au invocat puterea de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 2127A/13.09.2021 pronunțată în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului București în cadrul căreia s-a statuat, în mod definitiv:

"Or, prin OMFP nr. 2336/2011 se tinde tocmai la inactivarea unei hotărâri judecătorești prin blocarea executării ei, prin emiterea unui act administrativ .

În concluzie, tribunalul reține că dispozițiile OMFP nr. 2336/2011 nu sunt în concordanță cu dispozițiile art. 1 din protocolul 1 adițional la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și art. 6 din aceeași Convenție, atât sub aspectul atingerii aduse substanței dreptului recunoscut prin titlul executoriu, ce se circumscrie noțiunii de bun, în sensul Protocolului 1 din Convenție cât și sub aspectul dreptului la un proces echitabil.

Așa fiind, există un conflict între aplicarea dispozițiilor OMFP 2336/2011 și aplicarea dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului însoțită de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, tribunalul fiind obligat să dea curs acestora din urmă în conformitate cu dispozițiile art. 11 alin. (2) și art. 20 din Constituția României."

Ca atare, nelegalitatea Ordinului nr. 2336/2011 al Ministerului Finanțelor Publice a fost deja constată pe cale incidentală, într-o validare de poprire, într-unul din dosarele de executare silită menționate în petitul cererii.

În cadrul deciziei nr. 2127A/13.09.2021 au fost inserate considerente decizorii, în sensul că dispozițiile Ordinului MFP nr. 2336/2011 nu sunt în concordanță cu art. 6 din CEDO, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, care, potrivit art. 430 alin. (2) și art. 431 alin. (2) C. proc. civ., se impun cu autoritate de lucru judecat și în prezenta cauză.

Prin urmare, devin incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 și 6 C. proc. civ. deoarece, instanța de fond a încălcat autoritatea de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 2127A/13.09.2021 pronunțată în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului București și nici nu a analizat susținerile referitoare la puterea de lucru judecat.

b)Printr-o a doua critică, invocată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susțin greșita interpretare a dispozițiilor art. 1 din O.G. nr. 22/2022, astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. 1/2020 a ÎCCJ.

Prin această decizie, Î.C.C.J. a statuat că nu se poate proceda la executarea silită prin poprire a sumelor destinate plății drepturilor salariale, aflate în conturi deschise la unitățile de trezorerie și societăți bancare, dar că, "106. În raport de aceste considerente, nu se poate aprecia că norma derogatorie de la dreptul comun, cuprinsă în art. 1 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002, ar reprezenta în realitate recunoașterea unei imunități de executare silită a statului sau a autorităților acestuia, care ar permite debitorului să se sustragă de la obligațiile care îi revin, deoarece creditorii beneficiari ai unor titluri executorii contra statului au la dispoziție pentru executarea silită toate celelalte modalități de executare, iar insesizabilitatea reglementată de norma specială este numai parțială, cu privire doar la acele sume cu afectațiune specială "destinate potrivit bugetului aprobat pentru acoperirea cheltuielilor de organizare și funcționare, inclusiv a celor de personal, în scopul îndeplinirii atribuțiilor și obiectivelor legale, pentru care au fost înființate.

Ca atare, instanța a apreciat în mod greșit că art. 1 din O.G. nr. 22/2002 impune limite ale executării creanțelor stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice care sunt aplicabile în tot cursul și pentru toate actele de executare silită.

c)Printr-o a treia critică, invocată tot din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susțin, de asemenea, greșita interpretate de către instanța de fond a dispozițiilor art. 1, 2, 3 și urm. din O.G. nr. 22/2002 și ale Ordinului MFP nr. 2336/2011.

c.1)Conform art. 2 din O.G. nr. 22/2002, dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului, iar potrivit art. 3 în cazul în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut la art. 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit C. proc. civ. și/sau potrivit altor dispoziții legale aplicabile în materie.

Neîndeplinirea obligației de plată în termenul de 6 luni de la comunicarea somației echivalează cu încetarea aplicabilității dispozițiilor speciale ale O.G. nr. 22/2002 și aplicarea C. proc. civ. în materia executării silite, inclusiv cea prin poprire.

Înființarea popririi și validarea de poprire sunt proceduri reglementate de C. proc. civ. ulterior transmiterii somației de plată a sumelor datorate către debitor și trecerii termenului de 6 luni prevăzut de art. 2 din O.G. nr. 22/2002, deci, nu cad sub incidența art. 1 din O.G. nr. 22/2002 și, implicit, nici a ordinului contestat.

Conform art. 790 alin. (1) C. proc. civ., "Dacă terțul poprit nu își îndeplinește obligațiile ce îi revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă, a liberat-o debitorului poprit, creditorul urmăritor, debitorul sau executorul judecătoresc, în termen de cel mult o lună de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi".

Ca atare, în cazul validărilor de poprire, termenul în care creditorul poate formula o asemenea cerere depășește cu mult termenul de grație de 6 luni acordat de legiuitor instituțiilor publice pentru a îndeplini, de bunăvoie, obligația de plată, iar executarea acestora nu este guvernată de O.G. nr. 22/2002, ci de C. proc. civ., conform art. 3 din O.G. nr. 22/2002, din care rezultă cu prisosință că aplicarea art. 1 referitor la achitarea de bunăvoie a sumelor datorate de către asemenea instituții încetează în momentul în care cele 6 luni de la primirea somației au trecut fără ca debitorul să procedeze la achitarea debitului.

Or, prin instituirea procedurii restrictive din Ordinul nr. 2336/2011 al Ministerului Finanțelor Publice, organul administrativ emitent a adăugat norme care nu sunt prevăzute nici măcar în actul normativ în a cărui punere în aplicare a fost emis.

c.2)Conform art. 2 alin. (1) din Procedura aprobată prin ordinul contestat, cel târziu în prima zi lucrătoare de la data primirii de la executorul judecătoresc sau de la organul fiscal competent în executarea silită a adresei de înființare a popririi asupra conturilor unei instituții ori autorități publice, în care este menționat titlul executoriu în temeiul căruia s-a înființat poprirea, însoțită de încheierea de încuviințare a executării sau un certificat privind soluția pronunțată în dosar, unitatea teritorială a Trezoreriei Statului va înștiința în scris instituția sau autoritatea publică cu privire la data primirii adresei de înființare a popririi și suma pentru care se dispune poprirea.

Or, reglementarea prin Ordinul nr. 2336/2011 a unei proceduri de punere în aplicare a titlurilor executorii în baza cărora se solicită înființarea popririi asupra tuturor conturilor autorităților și instituțiilor publice deschise la nivelul unităților Trezoreriei Statului este în afara dispozițiilor O.G. nr. 22/2002 care vizează doar conturile destinate potrivit bugetului aprobat pentru acoperirea cheltuielilor de organizare și funcționare, inclusiv a celor de personal, în scopul îndeplinirii atribuțiilor și obiectivelor legale, pentru care au fost înființate.

În aceste condiții, concluzia instanței de fond în sensul că ordinul în discuție nu este nelegal întrucât nu completează normele cuprinse în actul normativ cu forță juridică superioară și în aplicarea cărora a fost adoptat este dată cu încălcarea normelor de drept material menționate anterior.

d)Printr-o a patra critică, susțin că solicitarea de a se constata că Ordinul MFP nr. 2336/2011 contravine nu numai actului normativ în baza căruia a fost emis, respectiv O.G. nr. 22/2002, ci și art. 6 din CEDO, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, art. 21 alin. (3) și art. 44 din Constituția României, a fost respinsă în mod greșit, cu ignorarea puterii de lucru judecat a Deciziei nr. 2127A/13.09.2021 pronunțată în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului București dar și cu încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (4) din procedura aprobată prin actul administrativ contestat, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 și 6 C. proc. civ.

d.1)Instanța de fond a apreciat în mod eronat că situația concretă a reclamantelor care nu pot valorifica drepturile cuprinse în titlurile executorii pentru care au pornit executarea silită, conform dosarelor de executare nr. 941/2016, 945/2016, 946/2016, 947/2016 în ceea ce o privește pe A., nr. 942/2016, 948/2016 și 949/2016 în ceea ce o privește pe B. și nr. 85/2019 și 107/2020 în ceea ce le privește pe ambele, aflate pe rolul C., nu poate să conducă sine die la nelegalitatea OMFP nr. 2336/2011, deoarece au fost invocate dispoziții legale pentru a se justifica refuzul executării și nu a analizat motivele de nelegalitate ale OMFP 2336/2011 invocate în susținerea capătului principal al cererilor.

Însă, instanța de fond nu a indicat care sunt acele dispoziții legale invocate pentru a justifica refuzul executării, dar nici nu a analizat în niciun mod dacă aceste dispoziții, respectiv ale Ordinului nr. 2336/2011, invocate ca refuz al neexecutării sunt sau nu în contradicție cu CEDO.

Debitorul și terțul poprit nu se pot prevala la nesfârșit de dispozițiile ordinului pentru a se sustrage de la îndeplinirea unor obligații stabilite printr-un titlu executoriu. Ordonatorul de credite este obligat să includă în bugetul de plăți creditele necesare pentru achitarea sumelor datorate, în caz contrar, astfel de titluri rămân ineficiente și nu ar putea fi executate în mod silit niciodată având în vedere că decizia privind efectuarea plății revine în exclusivitate debitorului, ceea ce ar echivala cu încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, astfel cum acestea au fost interpretate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului în: cauza Șandor împotriva României, cauza Sabin Popescu împotriva României, cauza Costin împotriva României, cauza Sacăleanu împotriva României).

d.2)În mod eronat s-a apreciat că Trezoreria a refuzat în mod legal indisponibilizarea sumelor pentru că s-a dispus înființarea popririi, întrucât au fost respectate art. 4 alin. (4) din Procedura instituită de ordin care prevăd obligația de a vira sumele în contul executorului judecătoresc doar în situația în care instituția publică sau autoritatea publică nu transmite situația prevăzută în anexa nr. 2 în cadrul perioadei de indisponibilizare de 5 zile de la data primirii la Trezoreria Statului a adresei de înființare a popririi.

Din adresa nr. x/2021 emisă de Ministerul Justiției rezultă că situația recurentelor nu este singulară, ci reprezintă o deficiență sistemică, fiind înregistrate și neachitate datorii într-un număr de 766 de dosare de executare silită, emise de 55 de birouri de executori judecătorești, în perioada 2011-2020, iar începând cu 06.01.2014, Ministerul Justiției nu a mai disponibilizat la plată sume din conturile de disponibilități, comunicând Activității de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București, Anexa 2 completată cu sume 0.

Or, câtă vreme s-a dovedit că instituțiile debitoare se prevalează de ani de zile de acest subterfugiu, de a transmite anexa, dar cu sume 0 pentru un număr imens de executări silite, se poate observa că instanța de apel în mod greșit nu a constatat că prin emiterea și aplicarea OMFP nr. 2336/2011 se afectează însăși substanța dreptului de proprietate al creditorilor instituțiilor publice protejate de acesta în mod excesiv, abuziv și nepermis.

De asemenea, s-a dat o interpretare excesivă și restrictivă dispozițiilor art. 4 alin. (4) din Procedura instituită de OMFP nr. 2336/2011 în sensul că refuzul de virare a sumelor este justificat de transmiterea anexei de către instituția debitoare, câtă vreme același efect este dat și prin transmiterea ei dar cu sume 0 (zero), adică fără posibilitatea îndestulării creditorilor.

Pronunțându-se o soluție cu încălcarea dispozițiilor legale invocate anterior, sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pe cale de consecință, solicită casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, având în vedere că nu au fost analizate deloc capatele de cerere subsidiare celui privind anularea Ordinului nr. 2336/2011.

3.2. Recurentul-pârât Ministerul Justiției (Înalta Curte de Casație și Justiție) și-a întemeiat recursul incident pe art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea excepțiilor invocate și respingerea acțiunii și cererii de intervenție astfel cum au fost modificate, pe cale de excepție.

În primul rând, invocând art. 36 C. proc. civ., potrivit căruia, "calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond", recurentul arată că nu are calitate procesuală cu privire la solicitarea de anulare a ordinului MFP nr. 2336/2011, pentru aprobarea Procedurii de punere în aplicare a titlurilor executorii în baza cărora se solicită înființarea popririi conturilor autorităților și instituțiilor publice deschise la nivelul unităților Trezoreriei Statului.

În cadrul unui litigiu de contencios administrativ având ca obiect anularea unui act administrativ, calitate procesuală pasivă are autoritatea sau instituția publică care emite actul administrativ.

Or, în speța de față, se solicită anularea unui ordin emis de Ministerul Finanțelor Publice, iar nu de Ministerul Justiției.

În consecință, Ministerul Justiției nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, deoarece nu are calitatea de emitent al actului administrativ contestat și, totodată, nu are atribuții în ceea ce privește executarea prin acte subsecvente a O.G. nr. 22/2002.

Referitor la solicitarea din precizarea obiectului acțiunii, în sensul de a fi obligat Ministerul Justiției să aloce fondurile necesare, invocă excepția inadmisibilității acestei cereri, având în vedere că, prin prezenta acțiune se încearcă eludarea procedurii prevăzute de lege pentru executarea unor titluri executorii.

Referitor la solicitarea formulată în contradictoriu cu Ministerul Justiției, de plată a unor drepturi altfel decât prevede ordinul emis de ministrul finanțelor, atacat în prezenta cauză, invocă prematuritatea cererii, pe de o parte, iar pe de altă parte, lipsa de interes a cererii.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., consideră că sentința recurată este nelegală deoarece atât cererea principală, cât și cererea de intervenție au fost modificate nelegal, cu depășirea termenelor procedurale instituite pentru formularea unor astfel de cereri și a naturii unor astfel de cereri, fiind astfel nesocotite dispozițiile art. 61-62 și art. 204 din C. proc. civ.

4.1. Prin întâmpinare, recurentul-pârât Ministerul Justiției (Înalta Curte de Casație și Justiție) a invocat excepția inadmisibilității recursului principal, cu consecința respingerii acestui recurs, ca inadmisibil, deoarece nu sunt indicate în mod concret motivele pe care se sprijină cererea de recurs, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului principal, ca nefondat, pentru apărările dezvoltate la filele x/verso dosar, respectiv la dosar.

4.2. Intimatul-pârât Ministerul Finanțelor a formulat întâmpinare față de recursul principal, solicitând respingerea acestuia, ca neîntemeiat, pentru argumentele dezvoltate la dosar.

II. Soluția instanței de recurs

II.1. În ceea ce privește excepția nulității recursului principal

Cu titlu prealabil, Înalta Curte recalifică excepția inadmisibilității recursului invocată de recurentul-pârât Ministerul Justiției (Înalta Curte de Casație și Justiție) în excepția nulității recursului principal, după care, analizând cu prioritate, această excepție, Înalta Curte constată că este neîntemeiată și urmează să o respingă, întrucât, în raport cu dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) cu referire la art. 488 din C. proc. civ., argumentele invocate de recurenta-reclamantă A. și recurenta-intervenientă B. se pot circumscrie motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 același Cod.

II.2. În ceea ce privește recursul principal declarat de reclamantă și de intervenientă

Așa cum s-a arătat la pct. I.1 din prezenta decizie, reclamanta A. și intervenienta B. au solicitat anularea Ordinului nr. 2336/2011 al Ministerului Finanțelor Publice, repararea pagubei ce le-a fost creată în calitatea lor de creditor în dosarele de executare silită nr. x/2016, y/2016, z/2016, w/2016 în ceea ce o privește pe reclamanta A., nr. 942/2016, 948/2016 și 949/2016 în ceea ce o privește pe intervenienta B. și nr. 85/2019 și 107/2020 în ceea ce le privește pe ambele, întrucât sunt în imposibilitatea de a-și recupera creanța ca urmare a aplicării prevederilor Ordinului nr. 2336/2011 al MFP.

Prima instanță a respins ca nefondate cererea de chemare în judecată și cererea de intervenție principală, înlăturând punctual toate argumentele invocate.

Reclamanta și intervenienta au criticat sentința de fond, invocând critici din perspectiva motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., astfel cum s-a reținut la pct. II.1 din prezenta decizie.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat.

Din această perspectivă, critica recurentelor vizează insuficienta motivare a hotărârii. Or, această critică nu poate fi primită.

În accepțiunea titularelor căii de atac, hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b) și c), art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., dar și a art. 6 alin. (1) din Convenție, întrucât instanța de fond nu a analizat integral motivele acțiunii cu care a fost învestită.

În acest cadru, se impune precizarea că obligația de motivare a unei hotărâri judecătorești, conform prevederilor art. 425 din C. proc. civ., se referă la prezentarea argumentelor părților, stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, expunerea unui raționament propriu pentru care s-a ajuns la adoptarea soluției date în cauză.

În jurisprudența sa constantă, instanța supremă a stabilit că "motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar. Înalta Curte a statuat că motivarea hotărârii constituie o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrariu judecătoresc, precum și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noțiunii de proces echitabil în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului".

Contrar alegațiilor recurentelor, Înalta Curte constată că prima instanță a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sentința recurată cuprinzând argumente care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele expuse de părți, precum și elementele de fapt și de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a reținut că cererile cu soluționarea cărora a fost învestit este neîntemeiată.

Împrejurarea că recurentele nu sunt de acord cu soluția pronunțată prin hotărârea recurată nu este de natură să conducă la concluzia încălcării dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Ceea ce trebuie observat în cauză este faptul că cerința existenței unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate, este îndeplinită, fiind respectate garanțiile unui process echitabil și ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispozițiilor art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, astfel că sunt nefondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Totodată, Înalta Curte constată că judecătorul fondului s-a pronunțat asupra întregii cereri cu care a fost învestit, fiind respectate prevederile art. 22 C. proc. civ., neputându-se reține, eventual, incidența prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce privește următorul motiv de casare invocat de recurente, respectiv motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că prin acest motiv de casare, legiuitorul a avut în vedere încălcarea autorității de lucru judecat înțeleasă în sensul art. 431 din C. proc. civ. ca triplă identitate de părți, obiect și cauză. Or, este evident că în speță nu se poate reține autoritatea de lucru judecat, neexistând tripla identitate cerută de lege, de vreme ce aspectele invocate de recurente se referă în fapt la o presupusă încălcare a puterii de lucru judecat a deciziei nr. 2127A/13.09.2021, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2020, în cadrul căreia au fost inserate considerente decizorii în sensul că dispozițiile Ordinului MFP nr. 2336/2011 nu sunt în concordanță cu art. 6 din CEDO, art. 1 din Primul protocol adițional la Convenție.

Așa cum corect a arătat și intimatul Ministerul Finanțelor în întâmpinarea sa, faptul că Tribunalul București ar fi reținut "că dispozițiile OMFP 2336/2011 nu sunt în concordanță cu dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și art. 6 din aceeași Convenție", nu echivalează cu soluționarea fondului procesului sau statuarea asupra unei excepții procesuale și nici cu rezolvarea unei chestiuni litigioase, așa cum impun în mod obligatoriu, dispozițiile art. 430 C. proc. civ., pentru a putea vorbi de autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri, fie că vorbim de dispozitivul acesteia, fie de considerente.

Astfel, Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. este nefondat, de asemenea.

În continuare, examinând sentința atacată din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond, întrucât instanța de fond a făcut o corectă interpretare și aplicare a normelor de drept material aplicabile, prin raportare la circumstanțele de fapt ale litigiului, considerentele prezentate justificând soluția adoptată.

Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 2336/2011 a fost emis de Ministerul Finanțelor Publice pentru punerea în aplicare a prevederilor art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările și completările ulterioare, de către unitățile teritoriale ale Trezoreriei Statului, în calitate de terț poprit, în temeiul art. 10 alin. (4) din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea Ministerul Finanțelor Publice.

Potrivit art. 1 din Anexa I la Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 2336/2011 pentru aprobarea Procedurii de punere în aplicare a titlurilor executorii în baza cărora se solicită înființarea popririi conturilor autorităților și instituțiilor publice deschise la nivelul unităților Trezoreriei Statului:

"Prezenta procedură reglementează modul de punere în aplicare a prevederilor art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările și completările ulterioare, de către unitățile teritoriale ale Trezoreriei Statului, în calitate de terț poprit."

Din prevederile art. 10 din Anexa I la Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 2336/2011 rezultă că desființarea indisponibilizărilor vizează exclusiv categoriile de sume care se încadrează în prevederile art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 22/2002 și art. 452 alin. (2) C. proc. civ., aceste sume urmând a fi reconstituite din încasări ulterioare sau din creditele bugetare deschise și repartizate ulterior, până la îndestularea creanței.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 10 din Procedură:

"(1) Instituțiile publice și autoritățile publice ale căror conturi au fost indisponibilizate pe bază de titluri executorii primite de unitățile Trezoreriei Statului anterior intrării în vigoare a prezentului ordin pot solicita în scris unităților Trezoreriei Statului desființarea indisponibilizării pentru categoriile de sume care se încadrează în prevederile art. 1 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 452 alin. (2) din C. proc. civ.

(2) Sumele pentru care s-a dispus desființarea indisponibilizării în condițiile alin. (1) vor fi reconstituite din încasări ulterioare sau din creditele bugetare deschise și repartizate ulterior, după caz, până la îndestularea creanței, în condițiile prevederilor art. 5.

(3) Unitățile Trezoreriei Statului au obligația de a înștiința executorul judecătoresc/organul fiscal competent cu executarea silită, după caz, cu privire la sumele pentru care s-a dispus desființarea indisponibilizării, anexând înștiințării o copie a situației prevăzute în anexa nr. 3 primită în acest scop de la debitor."

Dispozițiile art. 2 alin. (2) din O.G. nr. 22/2002, prin care s-au reglementat condițiile în care se realizează executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, prevăd faptul că "(2) Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice nu se pot achita din sumele destinate potrivit bugetului aprobat pentru acoperirea cheltuielilor de organizare și funcționare, inclusiv a celor de personal, în scopul îndeplinirii atribuțiilor și obiectivelor legale, pentru care au fost înființate", iar cele ale art. 452 alin. (2) C. proc. civ. prevăd, de asemenea, că "(2) Nu sunt supuse executării silite prin poprire: a) sumele care sunt destinate unei afectațiuni speciale prevăzute de lege și asupra cărora debitorul este lipsit de dreptul de dispoziție; b) sumele reprezentând credite nerambursabile sau finanțări primite de la instituții sau organizații internaționale pentru derularea unor programe ori proiecte; c) sumele necesare plății drepturilor salariale, dar nu mai mult de 6 luni de la data înființării popririi."

Cu privire la O.G. nr. 22/2002, pentru punerea în aplicarea căreia a fost emis Ordinul nr. 2336 din 19 iulie 2011, Curtea Constituțională a arătat, prin Decizia nr. 444 din 20 noiembrie 2003, faptul că nu împiedică executarea silită a obligațiilor de plată, ci face posibilă această executare, și, deși instituie anumite limite ale executării, în sensul că aceasta nu se poate face asupra oricăror resurse bănești ale instituțiilor publice, ci numai asupra acelora alocate special de la buget în acest scop, această limitare nu este contrară Legii fundamentale, este în concordanță cu principiile consacrate de aceasta și nu înfrânge regula accesului liber la justiție sau dreptul la un proces echitabil, nu constituie o discriminare a creditorului în favoarea statului, ci o normă de protecție de interes general, fiind de neconceput ca pe calea executării silite a unui titlu executoriu să se ajungă la lipsirea unei instituții publice de resursele sale financiare destinate acoperirii altor cheltuieli decât cele stabilite prin titlul executoriu.

Astfel cum în mod corect a reținut prima instanță, prin Procedura de punere în aplicare a titlurilor executorii în baza cărora se solicită înființarea popririi conturilor autorităților și instituțiilor publice deschise la nivelul unităților Trezoreriei Statului, emitentul Ordinului nu a depășit competențele prevăzute de lege și nici nu a încălcat drepturi și libertăți, nefiind încălcate prevederile art. 6 CEDO și art. 1 din protocolul 1 la CEDO, măsurile fiind adoptate în temeiul dispozițiilor O.G. nr. 22/2002, pentru punerea în aplicare a acesteia.

Dispozițiile legale în baza cărora a fost emis actul administrativ, respectiv cele ale O.G. nr. 22/2002, evidențiază necesitatea adoptării de măsuri care să asigure, pe de o parte, evitarea blocării instituțiilor publice debitoare, realizarea adecvată și eficientă a atribuțiilor acestora și buna funcționare a administrației publice, iar pe de altă parte, respectarea dreptului creditorului la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătorești. Aceste măsuri au fost adoptate prin Ordinul a cărui anulare se solicită.

În consecință, criticile de nelegalitate sunt nefondate și, pentru menținerea sentinței ca fiind legală, recursul principal va fi respins.

II.3. În ceea ce privește recursul incident declarat de pârâtul Ministerul Justiției (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Intimatul-pârât Ministerul Justiției (Înalta Curte de Casație și Justiție) a formulat recurs incident, cale de atac reglementată prin dispozițiile art. 491 C. proc. civ..

Potrivit acestei norme legale, recursul incident se poate exercita în cazurile prevăzute de art. 472, din procedura apelului, care se aplică în mod corespunzător, respectiv, cu respectarea dispozițiilor speciale din procedura recursului.

Din cuprinsul celor două dispoziții rezultă caracterul accesoriu al recursului incident față de recursul principal.

Pe de altă parte, potrivit art. 458 C. proc. civ., căile de atac pot fi exercitate numai de părțile aflate în proces care justifică un interes. În sensul acestor dispoziții, partea care justifică un interes este partea care a pierdut procesul.

În decelarea interesului de a acționa, reglementat de art. 33 C. proc. civ., instanța trebuie să prefigureze folosul actual și efectiv pe care partea l-ar obține în recurs.

În speță, deși a existat un prezumtiv interes în formularea unui recurs incident, având în vedere soluția de respingere a recursului principal, ca nefondat, și, pe cale de consecință, soluția definitivă de respingere a cererilor reclamantei și intervenientei, interesul în susținerea recursului incident nu mai îndeplinește cerința de a fi actual.

Prin urmare, la momentul soluționării recursului incident, lipsește una dintre cerințele interesului ca și condiție de exercitare a căii de atac, motiv pentru care recursul incident va fi respins ca fiind lipsit de interes.

Întrucât a fost găsită întemeiată excepția lipsei de interes a recursului incident, invocată din oficiu, nu se va antama fondul acestui recurs.

III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul principal și ca lipsit de interes, recursul incident.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului principal.

Respinge recursul principal declarat de B. și A. împotriva sentinței nr. 187 din 11 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul incident declarat de Ministerul Justiției (Înalta Curte de Casație și Justiție) împotriva aceleiași sentințe, ca lipsit de interes.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 5 octombrie 2023.