ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 408/2016

Decizia nr. 408/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2762 din 17 octombrie 2014 a Curții de Apel București a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea reclamantei A. - B. formulată în contradictoriu cu pârâții C. și D. - E. și a fost obligată reclamanta la plata sumei de 4.394,56 lei, cheltuieli de judecată, către pârâta D.- E.

Motivele de casare;

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A.

Sunt invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ.

Astfel, arată că argumentele primei instanțe conform cărora prin Decizia nr. 335/2010, D. a fost desemnată de către C. drept colector al remunerației cuvenite autorilor de opere scrise pentru retransmiterea prin cablu și, în atare situație, C. nu mai poate desemna un alt organism pentru aceeași categorie de titulari de drepturi și pentru aceeași sursă de colectare constituie aprecieri nejustificate. C., pe baza nenumăratelor sesizări ale reclamantei privind nelegalitățile efectuate de D., avea obligația de a reglementa și controla activitatea de repartizare pentru această categorie de drepturi de autor, conform art. 138 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, obligație legală pe care a refuzat să o îndeplinească.

Instanța de fond a concluzionat în mod eronat că domeniul reprezentat de D., respectiv cel al operelor științifice, este același domeniu cu cel al operelor scrise reprezentat de F., nesocotind în mod vădit Decizia Înaltei Curții de Casație și Justiție nr. 515/2012, pe care nu a amintit-o în considerente. Această decizie are autoritate de lucru judecat cât privește faptul că domeniul gestionat de F. este diferit de domeniul gestionat de D.

Motivația primei instanțe conform căreia C. putea să stabilească o singură dată colectorul contravine competențelor C. stabilite prin dispozițiile art. 138 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 8/1996, dar și practicii acestei autorități care, în alte cazuri, a revocat, pe aceleași categorii de drepturi gestionate pentru retransmiterea prin cablu, pe foștii colectori și a desemnat unii noi.

Referitor la cadrul de reglementare a dreptului de retransmitere prin cablu prin autorizație administrativă conform O.U.G. nr. 27/2003, instanța de fond face o apreciere greșită și contradictorie omițând să precizeze și să clasifice categoria în care de încadrează Decizia C. nr. 335/2010 de desemnare a colectorului pentru drepturile de retransmitere prin cablu. După enunțarea definiției autorizației administrative cuprinsă în art. 3 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 27/2003, prima instanță tranșează în mod eronat și în contradicție cu argumentele reținute anterior că Decizia C. nr. 335/2010 nu poate fi asimilată unei autorizații administrative date pentru desfășurarea unei activități, în speță aceea de colector a remunerațiilor din retransmiterea prin cablu a operelor scrise. Susținerile instanței de fond, în sensul că Decizia nr. 335/2010 nu este autorizație administrativă, este infirmată de prevederile art. 137 alin. (1) și (4) coroborat cu art. 138 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 8/1996, care se referă inclusiv la atribuțiile C. de autorizare, respectiv de reglementare a activității din domeniu prin decizii ale directorului general.

3.1. Intimatul C., prin întâmpinare, solicită respingerea recursului, ca nefondat, arătând că prevederile O.U.G. nr. 27/2003 nu sunt aplicabile în speță. Domeniul de aplicare al acestui act normativ este restrâns, conform art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1), la sfera autorizațiilor administrative. În speță, recurenta reclamantă solicită să se constate aprobarea tacită a desemnării ei în calitate de colector unic al remunerației pentru retransmiterea prin cablu a operelor scrise, precum și obligarea C. la emiterea deciziei de desemnare. Or, decizia de desemnare a unui colector unic al remunerațiilor nu poate fi asimilată unei autorizații care permite desfășurarea unei anumite activități.

În al doilea rând, reclamanta invocă drept temei al cererii sale în mod generic prevederile Legii nr. 8/1996, fără să poată indica în mod concret textul de lege care stă la baza solicitării sale și care prevede procedura de urmat pentru emiterea deciziei de desemnare a colectorului unic.

3.2. Intimata pârâtă D.- E., prin întâmpinare, solicită respingerea recursului, ca nefondat, arătând că Decizia Înaltei Curții de Casație și Justiție nr. 515/2012 invocată de recurentă nu are autoritate de lucru judecat în prezentul litigiu, care se desfășoară între alte părți, are un alt obiect dar și o altă cauză. Susținerile recurentei în sensul că desemnarea D. ca și colector a blocat accesul autorilor de opere scrise la remunerațiile din dreptul de retransmitere prin cablu sunt neîntemeiate.

Pe de altă parte, instanța de fond a apreciat corect, fundamentat pe dispozițiile O.U.G. nr. 27/2003 coroborate cu cele ale Legii nr. 8/1996, că decizia de desemnare a unui colector unic al remunerațiilor nu poate fi asimilată unei autorizații care permite desfășurarea unei anumite activități. Recurenta nu solicită C. emiterea unui aviz sau a unei autorizații necesare pentru funcționarea sa, ca organism de gestiune colectivă, ci solicită să fie desemnată în calitate de colector unic într-un domeniu în care a fost deja desemnat un alt organism de gestiune colectivă în această calitate. C. nu avizează tacit în nicio situație, iar în cazul desemnării colectorului unic, emite o decizie iar nu un aviz sau o autorizație. Instanța de fond în mod corect a apreciat că Decizia nr. 3325/2010 prin care D. a fost desemnată colector unic al remunerațiilor pentru retransmiterea prin cablu a operelor scrise nu are natura juridică a unei autorizații, la care se referă art. 1 și 3 din O.U.G. nr. 27/2003.

4.1 Cu privire la examinarea recursului în completul filtru;

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 10 iunie 2015, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., republicat.

Părțile nu au depus puncte de vedere referitoare la concluziile raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin Încheierea din data de 21 octombrie 2015 completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicat și a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

4.2. Cu privire la fondul recursului.

Soluția instanței de recurs.

4.2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Primul dintre argumentele care au stat la baza respingerii cererii reclamantei, prin sentința atacată, este acela că decizia de desemnare, de către C., a unui colector unic al remunerațiilor pentru retransmiterea prin cablu a operelor scrise nu poate fi asimilată unei autorizații care permite desfășurarea unei anumite activități, respectiv că dispozițiile O.U.G. nr. 27/2003 nu sunt aplicabile cauzei.

Obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie constatarea aprobării tacite a desemnării reclamantei, prin decizie, de către C., drept colector unic în domeniul anterior menționat, conform prevederilor Legii nr. 8/1996 și obligarea C. la emiterea deciziei de desemnare a reclamantei în calitate de colector unic. Cauza juridică a cererii a fost invocată a fi adresarea unei cereri C. în sensul desemnării reclamantei și lipsa de acțiune a autorității publice în sensul pretins de reclamantă, cererea întemeindu-se pe dispozițiile O.U.G. nr. 27/2003 privind procedura aprobării tacite.

Deși recurenta reclamantă invocă motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6,7 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 7 întrucât hotărârea nu cuprinde motive contradictorii, așa cum susține recurenta ci cuprinde mai multe rânduri de argumente care au condus la respingerea cererii, primul fiind cel anterior enunțat, referitor la neaplicabilitatea prevederilor O.U.G. nr. 27/2003 în cauză.

De asemenea, hotărârea nu a fost dată cu încălcarea autorității de lucru judecat a Deciziei nr. 515/2012 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, invocată de către reclamantă. Pentru a fi incidentă autoritatea de lucru judecat ar fi fost necesar să fie întrunită tripla identitate de părți, obiect și cauză juridică a acțiunii. De altfel, recurenta reclamantă nu susține o astfel de ipoteză, ci susține că soluția primei instanțe ar încălca puterea de lucru judecat a deciziei anterior menționate cât privește stabilirea domeniilor de gestiune reprezentate de D. și, respectiv, de F.

Având în vedere că prin prezenta decizie, în baza considerentelor care vor fi prezentate în continuare, este confirmată legalitatea hotărârii primei instanțe prin prisma primului rând de argumente identificate pentru respingerea cererii, apare ca inutil a se analiza în ce măsură argumentele de rang subsecvent ale sentinței ar fi trebuit sau nu să se raporteze la Decizia Înaltei Curții de Casație și Justiție nr. 515/2012.

Nefondat este și motivul de casare bazat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. întrucât decizia care se solicită de către reclamantă a se considera că a fost acordată în procedura aprobării tacite nu intră în domeniul de reglementare al O.U.G. nr. 27/2003, determinat prin raportare la prevederile art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) și art. 3 alin. (1) lit. a) din actul normativ invocat.

Potrivit art. 1 alin. (1) din actul normativ citat, acesta

reglementează procedura aprobării tacite ca modalitate alternativă de emitere sau reînnoire a autorizațiilor de către autoritățile administrației publice, având la bază următoarele obiective: înlăturarea barierelor administrative din mediul de afaceri; responsabilizarea autorităților administrației publice în vederea respectării termenelor stabilite de lege pentru emiterea autorizațiilor; impulsionarea dezvoltării economice prin oferirea unor condiții cât mai favorabile întreprinzătorilor, implicând costuri de autorizare cât mai reduse;combaterea corupției prin diminuarea arbitrarului în decizia administrației; promovarea calității serviciilor publice prin simplificarea procedurilor administrative.

Potrivit art. 2 alin. (1), Procedura aprobării tacite se aplică tuturor autorizațiilor emise de autoritățile administrației publice, cu excepția celor emise în domeniul activităților nucleare, a celor care privesc regimul armelor de foc, munițiilor și explozibililor, regimul drogurilor și precursorilor, precum și a autorizațiilor din domeniul siguranței naționale.

Potrivit art. 3 alin. (1) lit. a), În sensul prezentei ordonanțe de urgență, termenii și expresiile de mai jos au următorul înțeles:

a) autorizație - actul administrativ emis de autoritățile administrației publice competente prin care se permite solicitantului desfășurarea unei anumite activități, prestarea unui serviciu sau exercitarea unei profesii; noțiunea de autorizație include și avizele, licențele, permisele, aprobările sau alte asemenea operațiuni administrative prealabile ori ulterioare autorizării;

Interpretarea sistematică a textelor normative anterior invocate conduce la concluzia că adoptarea procedurii aprobării tacite a avut în vedere simplificarea procedurii de înființare de noi întreprinderi și îmbunătățirea mediului de afaceri, astfel încât noțiunea de „activitate“, prevăzută în definiția dată autorizației, prin art. 3

alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 27/2003 privind procedura aprobării tacite, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 486/2003, cu modificările și completările ulterioare, are în vedere activitatea economică a întreprinderilor, iar nu domeniul drepturilor de autor.

Decizia de desemnare a unui organism de gestiune colectivă drept colector unic într-un domeniu pentru remunerațiile cuvenite dintr-o anumită sursă nu intră în categoria autorizațiilor emise de autorități ale administrației publice prin care se permite solicitantului desfășurarea unei anumite activități, prestarea unui serviciu sau exercitarea unei profesii.

Cum cererea a fost formulată în temeiul O.U.G. nr. 27/2003, în mod legal, prima instanță a respins cererea, ca neîntemeiată, analizarea celorlalte argumente din cererea reclamantei nemaifiind necesară.

4.2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru

considerentele expuse,

în temeiul art. 496 C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, constatând că nu există motive de reformare a sentinței, potrivit art. 488 C. proc. civ., republicat.

În temeiul art. 451 alin. (1) și art. 452 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata D., constatând că aceasta nu a făcut dovada existenței și întinderii acestor cheltuieli până la închiderea dezbaterilor asupra recursului, ci ulterior acestui moment procesual, situație în care dovezile prezentate nu mai pot fi luate în considerare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A.- B. împotriva sentinței civile nr. 2762 din 17 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata D. - E.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 februarie 2016.