Decizia nr. 4208/2023 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — cale de atac împotriva sentinței nr. 333/2022 a Curții de Apel București

Cadrul procesual Prin cererea formulată, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, B., C. și D. de gestiune a drepturilor de autor, a solicitat anularea în integralitate a Deciziei ORDA nr. 125/21.10.2020 și, în temeiul art. 15 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, suspendarea executării Deciziei ORDA nr. 125/21.10.2020 până la soluționarea definitivă a cauzei, cu cheltuieli de judecată.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 333 din 22 februarie 2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâtele C. și B. pentru lipsa calității procesuale pasive, a respins cererea de suspendare ca inadmisibilă, a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții C. și Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, ca neîntemeiată, a admis cererile de intervenție accesorii formulate de B. și D. de gestiune a drepturilor de autor și a obligat reclamanta să plătească către B. suma de 5814 RON și către C. suma de 3500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu avocat). Prin încheierea din 14.04.2022, Curtea de Apel București a admis cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții C. și Oficiul Român pentru Drepturile de Autor și intervenientele B. și D. de gestiune a drepturilor de autor, a îndreptat eroarea materială strecurată în dispozitivul sentinței civile nr. x/2021 pronunțată de Curtea de Apel București, în sensul că a dispus obligarea reclamantei să plătească către D. suma de 3500 RON, iar nu către C., cum din eroare s-a menționat și a îndreptat din oficiu eroarea materială strecurată în dispozitivul sentinței civile nr. x/2021 pronunțată de Curtea de Apel București, în sensul că s-a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâta D., pentru lipsa calității procesuale pasive, iar nu în contradictoriu cu C., cum din eroare s-a menționat.

Calea de atac exercitată Împotriva sentinței civile nr. 333 din 22 februarie 2022 și a încheierii din 14 aprilie 2022, a declarat recurs reclamanta A.. În drept, recurenta a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. În motivarea recursului, se arată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală cu încălcarea dispozițiilor de drept material, respectiv art. 154 alin. (4) lit. h), art. 169 alin. (4) și art. 184 alin. (1) din Legea nr. 8/1996. Recurenta arată că în cauza dedusă judecății, ORDA a emis o decizie privind intrarea în legalitate a E., nefiind încălcată nicio normă legală. Elementul central care a stat atât la baza Deciziei ORDA atacate, cât și la baza sentinței instanței de fond a fost aserțiunea conform căreia a acordat un împrumut organismului de gestiune colectivă C. din "sumele colectate din dreptul de retransmitere prin cablu". O astfel de susținere este lipsită de fundament real, întrucât împrumutul a fost acordat C. din sumele reprezentând comisionul administrativ anual, așa cum prevede de altfel și Protocolul încheiat cu C.. În primul rând, instanța de judecată a pornit de la o premisă absolut greșită în raționamentul său care a stat la baza respingerii cererii de chemare în judecată, susținând că "reclamanta nu a contestat niciun moment situația de fapt reținută de emitentul actului, anume că suma acordată cu titlu de împrumut către C. provine din sumele colectate din dreptul de retransmisie prin cablu". Recurenta mai precizează că pe tot parcursul procesului, inclusiv, inițial, în cadrul procedurii de control desfășurate de ORDA a susținut că sumele împrumutate nu provin din banii colectați pentru a fi repartizați autorilor de opere scrise cu titlu de remunerație compensatorie pentru retransmiterea prin cablu a operelor scrise. În al doilea rând, prin cererea de anulare formulată nu a contestat atribuția ORDA de a aplica organismelor de gestiune colectivă măsuri de intrare în legalitate conform art. 184 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 - prin decizii ale Directorului General urmare controalelor efectuate de ORDA la organismele de gestiune colectivă - ci a contestat însăși nelegalitatea și inaplicabilitatea măsurii dispuse de ORDA prin Decizia nr. 125/21.10.2020, implicit contestând decizia ca act administrativ emis de autoritatea administrativă ORDA. Susținerile de nelegalitate ale Deciziei ORDA nr. 125/21.10.2020, formulate în cererea de anulare, au vizat tocmai nelegalitatea măsurii dispuse prin actul administrativ atacat, care a fost emis cu încălcarea dispozițiilor art. 154 alin. (4) lit. h) din Legea nr. 8/1996. Se mai arată că nu s-a susținut că ORDA nu putea acorda E. o deciziei de intrare în legalitate potrivit art. 184 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, ci că măsura dispusă prin Decizia nr. 125/21.10.2020 exceda cadrului legal instituit prin Legea nr. 8/1996, măsura excedând cadrului legal instituit prin Legea nr. 8/1996, pe cale de consecință, și Statutului și acțiunilor statutare întreprinse de E. conforme dispozițiilor Legii nr. 8/1996 aplicabile în speță, precum și situației practice din domeniu raportat la organismul căruia i-a acordat împrumutul, respectiv C.. Prin urmare, instanța prin aplicarea greșită a dispozițiilor legale anterior menționate și contrar celor susținute în cererea de anulare și în cursul judecății a pronunțat o hotărâre nelegală. Instanța își motivează soluția pe două considerente ale pârâtului ORDA: primul că nu se putea acorda C. împrumutul din sumele colectate/încasate din sursa retransmitere prin cablu și al doilea că împrumutul nu a fost supus aprobării adunării generale. Contrar celor reținute de instanță în hotărârea atacată în privința împrumutului acordat C., respectiv că " în cauză, reclamanta nu a contestat nici un moment situația reținută de către emitentul actului, anume că suma acordată cu titlu de împrumut către C. provine din sumele colectate din dreptul de retransmitere prin cablu", inclusiv în ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 169 alin. (4) din Legea nr. 8/1996 potrivit cărora "Organismele de gestiune colectivă nu au dreptul de a utiliza veniturile provenite din drepturi sau orice venituri derivate din investirea veniturilor provenite din drepturi în alte scopuri decât repartizarea către autori sau titularii de drepturi, cu excepția reținerii comisioanelor de gestiune și a serviciilor prevăzute la alin. (6)", s-a arătat că împrumutul a fost acordat din comisionul de gestiune și că niciodată E. nu a utilizat veniturile provenite din drepturi sau orice venituri derivate din investirea veniturilor provenite din drepturi în alte scopuri decât repartizarea către autori sau titularii de drepturi, cu excepția reținerii comisioanelor de gestiune. Echipa de control ORDA nu a analizat temeinic și cu profesionalism documentele predate de E. și scoate din context inclusiv documentele verificate. Și pentru aceste observații, concluziile procesului-verbal de control sunt neîntemeiate, neconforme dispozițiilor Legii nr. 8/1996 și legii contabilității, eronate și nesusținute/contrare în raport documentele și explicațiile/notele explicative predate de E. echipei de control ORDA. E. nu a utilizat sub nicio formă ca venituri încasările/sumele colectate de la utilizatori, sumele ne repartizate, sumele neplătite sau rezultate din penalități, dobânzi sau plasamente. Acest fapt este probat de toate documentele și notele explicative predate echipei de control ORDA cu ocazia controlului efectuat și care avea posibilitatea și obligația să le verifice astfel cum impunea conduita profesională. Prin urmare, contrar celor reținute de instanță în hotărârea atacată, nu se poate reține că nu a contestat situația reținută de emitentul actului. Mai mult, conform acelorași observații formulate la procesul-verbal de control s-a susținut, în vederea clarificării situației, tocmai ca ORDA să înțeleagă că împrumutul a fost acordat din comisionul administrativ și că nu s-au utilizat veniturile provenite din drepturi sau orice venituri derivate din investirea veniturilor provenite din drepturi în alte scopuri decât repartizarea către autori sau titularii de drepturi, cu excepția reținerii comisioanelor de gestiune - efectuarea în cauză a unui audit financiar sau a unei expertize contabile. Conform documentelor predate echipei de control și observațiilor formulate la procesul-verbal de control, este evident faptul că pârâta-intimată a stabilit fără a efectua niciun fel de analiză contabilă și fără a deține cunoștințele de specialitate în acest sens că sumele împrumutate ar proveni din fondurile cuvenite autorilor. Acest fapt a fost ignorat de instanța de fond, care a ajuns la concluzia că nu au fost contestate aserțiunile ORDA cu privire la proveniența fondurilor împrumutate. În mod evident, judecătorul fondului nu a lecturat raportul de expertiză contabilă extrajudiciară și nici documentele depuse la dosarul cauzei, respectiv observațiile la procesul-verbal de control, întemeindu-și soluția pe o premisă complet greșită. Astfel, instanța de fond și-a întemeiat soluția prin încălcarea dispozițiilor de drept material prevăzute de art. 169 alin. (4) din Legea nr. 8/1996. Astfel, instanța arată că "împrejurarea că din punct de vedere contabil suma în discuție reprezintă o creanță față de C., iar reclamanta a înregistrat-o într-un cont analitic distinct (conform concluziilor raportului de expertiză extrajudiciară de care s-a prevalat reclamanta în concluziile orale) este irelevantă, căci nu neagă situația premisă a unei atare înregistrări, anume utilizarea veniturilor provenite din drepturi în scopul creditării C., fapt interzis de dispozițiile legale redate mai sus (n.a. art. 169 alin. (4)". Ori, după cum a susținut în observațiile formulate la procesul-verbal și confirmat în expertiza extrajudiciară (răspuns la obiectivul nr. x) - realizată în fața refuzului ORDA de a realiza un audit sau o expertiză contabilă pentru a clarifica situația - E. nu a utilizat veniturile provenite din drepturi sau orice venituri derivate din investirea veniturilor provenite din drepturi, în alte scopuri decât repartizarea către autori sau titularii de drepturi, cu excepția reținerii comisioanelor de gestiune. Prin urmare, contrar celor constatate de instanță în hotărârea atacată că " în mod judicios a reținut pârâtul ORDA încălcarea de către reclamantă a dispozițiilor legale anterior menționate și a dispus recuperarea sumei în discuție, neputându-se identifica vreun abuz al autorității prin emiterea actului atacat", pârâtul ORDA doar a "reținut", în procesul-verbal o presupusă încălcare a dispozițiilor art. 169 alin. (4), deoarece, în fapt, E. nu a săvârșit o astfel de încălcare a dispozițiilor legale prin împrumutul acordat. Contrar celor constatate de pârâtul ORDA și reținute de instanță, competența exclusivă a Adunării Generale a E. cu privire la acordarea împrumuturilor a fost pe deplin respectată, iar directorul general ORDA a emis un act administrativ cu depășirea competențelor sale legale. În opinia recurentei, nicio prevedere legală nu-i permite directorului general ORDA să intervină în raporturile juridice de drept privat dintre două organisme de gestiune colectivă pentru a stabili legalitatea unor acte juridice încheiate între acestea. În esență, prin efectele Deciziei contestate, se aduce o atingere gravă unor raporturi juridice legale încheiate cu C., care au drept conținut drepturi ocrotite de normele legale în vigoare. În mod concret, ORDA a impus o obligație de rezultat în sarcina E.; "recuperarea sumei de 59.831,00 tei reprezentând împrumut acordat organismului de gestiune colectivă C." a cărei executare depinde într-o măsură covârșitoare de voința juridică a C.. În esență, directorul general ORDA prin Decizia atacată și-a arogat competențe ce aparțin puterii judecătorești, instanței de judecată, întrucât a emis un act administrativ care constată nelegalitatea contractului de împrumut și dispune repunerea părților în situația anterioară. În condițiile în care nu există nicio normă legală care să prevadă substituirea instanței de judecată de către un organ administrativ în chestiunea analizării legalității și efectelor juridice ale unui act juridic civil, rezultă fără putință de tăgadă că directorul general ORDA prin decizia emisă a depășit atribuțiile puterii executive. Prin urmare, contrar celor reținute de instanță în hotărârea atacată, măsura dispusă prin decizia contestată este contrară dispozițiilor în materie ale Legii nr. 8/1996, deoarece împrumutul nu a fost acordat prin încălcarea art. 169 alin. (4) și a fost aprobat de adunarea generală a E.. De asemenea, contrar celor reținute de instanță, recurenta mai arată că nu și-a asumat "riscul nerecuperării împrumutului acordat deoarece, pe de o parte, acesta urma să fie restituit conform protocolului încheiat la momentul în care C. încasa remunerații din cablu și copie privată și, pe de altă parte, a acționat în judecată C. conform Dosarului nr. x/2021, câștigând la fond acest dosar. Și în sentința civilă nr. 1348/20.09.2022 pronunțată în Dosarul nr. x/2021, Tribunalul București reține că "potrivit art. 21 din același Protocol, împrumutul urma a fi restituit de C. la momentul primelor sume încasate urmare a repartizării remunerațiilor cuvenite organismelor beneficiare (...)". Potrivit aceleiași sentințe, instanța: "Admite în parte cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta C.. Obligă pârâta la plata către reclamantă a sumei de 59.831 RON, reprezentând restituire împrumut(...)". în prezent, dosarul se află în faza de apel formulat de către C.. Recurenta mai consideră că hotărârea instanței de fond nu este motivată, cu privire la respingerea criticii de nelegalitate referitoare la nemotivarea Deciziei ORDA nr. 125/2020 Instanța de fond arată că nu a analizat nicio critică de nelegalitate care se referă la procesul-verbal nr. x/20.10.2020, întrucât obiectul investirii este reprezentat exclusiv de anularea Deciziei ORDA nr. 125/2020. Prin urmare, judecătorul fondului a stabilit indubitabil că referatul x/20.10.2020 nu poate fi considerat a face parte din cadrul actului administrativ atacat. Din analiza Deciziei nr. 125/2020 nu rezultă care au fost considerentele concrete care au fundamentat emiterea sa, respectiv normele de drept care conferă ORDA posibilitatea de a solicita unui organism de gestiune colectivă "recuperarea" unor sume de bani acordate cu titlu de împrumut unui alt organism de gestiune colectivă. În concret, actul administrativ nu indică articolul din Legea nr. 8/1996 prin care să se stabilească în sarcina E. recuperarea împrumutului de la C., simpla indicare a procesului-verbal nr. x/20.10.2020 și a referatului x/20.10.2020 neputând echivala cu motivarea actului administrativ, deoarece o astfel de decizie trebuie să cuprindă în mod obligatoriu motivele de fapt și de drept care au determinat acordarea măsurii de intrare în legalitate, întrucât numai în acest fel este posibilă exercitarea controlului judiciar asupra legalității măsurii dispuse, motivarea actului reprezentând o condiție de legalitate a acestuia, insuficiența motivării sau nemotivarea acestuia atrăgând nulitatea actului administrativ. Motivele de nelegalitate ale referatului RGII/4596/20. I0.2020 au fost invocate în cuprinsul cererii formulate tocmai pentru că decizia atacată îl menționează. Tot sub acest aspect, decizia atacată nici măcar nu face referire la observațiile formulate de E. la procesul-verbal de control pentru a prezenta într-un mod transparent justificarea actului administrativ, în condițiile în care potrivit art. 183 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 " Concluziile organelor de control ale Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, împreună cu observațiile administratorului general, se consemnează într-un proces-verbal". În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Apărările formulate în cauză Intimații D., B., C. și Oficiul Român pentru Drepturile de Autor au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimaților, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Din actele și lucrările dosarului rezultă că la data de 22.07.2020 B. a înregistrat la O.R.D.A. o sesizare privind stoparea plății de către colectorul unic E. a remunerației colectate pentru retransmiterea prin cablu începând cu data de 15.05.2018. Ca urmare a acestei sesizări, O.R.D.A. a declanșat un control al activității E., finalizat prin emiterea procesului-verbal de control nr. RGII/24.09.2020 prin care s-a constatat, între altele, că E. a acordat și plătit împrumutul în cuantum de 59.831,00 RON organismului de gestiune colectivă C., din contul x (cont dedicat colectării pentru dreptul de retransmitere prin cablu de către E.), anume din sumele colectate/încasate din sursa retransmitere prin cablu, contrar prevederilor legale potrivit cărora organismele de gestiune colectivă nu au dreptul de a utiliza veniturile provenite din drepturi sau orice venituri derivate din investirea veniturilor provenite din drepturi în alte scopuri decât repartizarea către autori sau titularii de drepturi, cu excepția reținerii comisioanelor de gestiune și a serviciilor sociale, culturale sau educaționale (art. 169 alin. (4) și (6) din Legea nr. 8/1996). Totodată, echipa de control a constatat că acordarea împrumutului contravine și prevederilor statutare ale E., respectiv: - art. 8 lit. u) din statutul E. - asociația "încheie orice acte juridice de natură a conduce la realizarea scopului asociației, cu respectarea dispozițiilor legale în materie și în concordanță cu scopul asociației"; - art. 5 din statutul E. - scopul asociației este acela de a exercita gestiunea colectivă a drepturilor de autor, prin colectarea și repartizarea sumelor cuvenite titularilor de drepturi. Prin Decizia nr. 125/21.10.2020, pârâtul ORDA a stabilit în sarcina reclamantei E. obligația de recuperare a împrumutului în cuantum de 59.831,00 RON acordat organismului de gestiune colectivă C. din sumele colectate din dreptul de retransmitere prin cablu, cu încălcarea dispozițiilor art. 169 alin. (1) lit. b) și alin. (4), art. 162 lit. a) și art. 151 alin. (2) din Legea 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe. Instanța de fond a constatat că măsura dispusă prin decizia dedusă judecății se circumscrie fără echivoc atribuțiilor ORDA, astfel cum acestea sunt reglementate de textul de lege anterior citat, astfel că nu se poate reține că actul excede cadrului legal instituit prin Legea nr. 8/1996, așa cum în mod eronat a pretins reclamanta. De asemenea, s-a reținut că actul administrativ este corespunzător motivat, acesta prezentând atât motivele de fapt, cât și cele de drept care l-au fundamentat. Astfel fiind instanța de fond a apreciat că în mod judicios a reținut paratul ORDA încălcarea de către reclamantă a dispozițiilor legale anterior menționate și a dispus recuperarea sumei în discuție, neputându-se identifica vreun abuz al autorității prin emiterea actului atacat. Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală. Cu privire la criticile referitoare la utilizarea unui cont analitic (contabil) distinct pentru înregistrarea împrumutului acordat de către recurentă organismului de gestiune colectivă C., Înalta Curte apreciază că în realitate, chiar dacă împrumutul a fost înregistrat într-un cont analitic distinct, astfel cum s-a reținut în procesul-verbal de control, plata împrumutului către C. s-a făcut din contul bancar x, cont destinat colectării pentru dreptul de transmitere prin cablu de către E.. Din acest cont bancar se puteau face doar plăți către titularii de drepturi și către colectorul E., reprezentând comisionul de gestiune cuvenit acestuia și, în niciun caz nu putea fi efectuată o plată cu titlul de împrumut către organismul de gestiune colectivă C.. În aceste condiții, faptul că expertiza extrajudiciară reține înregistrarea împrumutului într-un cont contabil (nu bancar) distinct sau faptul că, din punct de vedere contabil, operațiunea se înregistrează ca o creanță a E. nu schimbă natura juridică a operațiunii, aceea de plată făcută cu încălcarea prevederilor art. 169 alin. (4) din Legea nr. 8/1996. Criticile referitoare la pretinsele calcule matematice eronate care ar fi fundamentat emiterea Deciziei nr. 125/2020, nu pot fi analizate de instanța de recurs pentru că sunt prezentate pentru prima dată în recurs, nefiind invocate în cererea de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat numai anularea Deciziei nr. 125/2020 nu și a altor acte administrative/premergătoare acestora. În ceea ce privește criticile potrivit cărora împrumutul ar fi fost acordat din comisionul de gestiune, iar nu din drepturile colectate, comisionul fiind reținut doar la momentul efectuării și fără a depăși procentul de 15% din sumele repartizate, se constată că în mod corect s-a reținut că recurenta-reclamantă a înregistrat un deficit care a crescut progresiv (190.976,22 RON în 2018, 521.176,02 RON în 2019, 366.580,50 RON în primul semestru al anului 2020), astfel încât, la momentul acordării împrumutului aceasta nu se găsea în situația de a avea venituri proprii din care să acorde împrumutul. În ceea ce privește critica potrivit căreia, contrar celor reținute de instanța de fond, E. ar fi contestat în mod repetat acordarea împrumutului din sumele colectate, Înalta Curte reține că, în cauză, "contestările" la care se referă recurenta-reclamantă vizează, în realitate, afirmarea faptului că aceasta ar fi acordat împrumutul din venituri proprii provenind din comisionul de gestiune ce i se cuvenea în calitate de colector unic, fără a reuși să probeze, însă, cum s-ar fi putut afla în situația în care ar fi avut asemenea venituri în condițiile în care, conform datelor relevate de controlul efectuat de ORDA, se afla deja într-o situație de deficit financiar, iar sumele colectate nu au fost repartizate pentru a exista un comision pe care colectorul să îl poată reține. Nici critica potrivit căreia acordarea tranșelor de împrumut către C. ar fi fost aprobată de Adunarea Generală a E., iar refuzul instanței de a examina acest aspect ar fi greșit, nu este întemeiată și nu poate fi primită. Înalta Curte constată că instanța de fond a reținut în mod corect că "analiza împrejurării dacă cele trei tranșe ale împrumutului acordat C. au fost sau nu supuse aprobării adunării generale nici nu mai prezintă vreo finalitate practică, de vreme ce este cert că reclamanta nu putea dispune de veniturile provenite din drepturi (dreptul de retransmitere prin cablu) în acest scop". În consecință, contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte reține că sentința atacată nu a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 154 alin. (4) lit. h), art. 169 alin. (4) și art. 184 alin. (1) din Legea nr. 8/1996. Înalta Curte constată că și susținerea potrivit căreia Directorul ORDA a intervenit în activitatea privată a recurentei-reclamante, peste un acord încheiat de către reclamantă și organismul de gestiune colectivă C. (respectiv peste Protocolul de colaborare profesională încheiat la 22.05.2018 între cele două organisme de gestiune colectivă), cu depășirea atribuțiilor conferite de art. 181 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 8/1996, nu este întemeiată. Controlul punctual efectuat de către O.R.D.A. nu vizează respectarea de către reclamantă a Protocolului încheiat cu organismul de gestiune colectivă A.O.T.O. la 22.05.2018, ci legalitatea măsurilor întreprinse de către reclamanta. Astfel cum rezultă din motivarea Deciziei nr. 125/21.10.2020, se reține încălcarea dispozițiilor art. 169 alin. (1) lit. b) și alin. (4) (care interzic utilizarea încasărilor reprezentând drepturi colectate în alte scopuri decât repartizarea către membri), ale art. 162 lit. a) (care obligă organismele de gestiune colectivă să acționeze în interesul membrilor lor, fără a le impune obligații care nu sunt în mod obiectiv necesare pentru protecția și gestiunea colectivă a drepturilor acestora) și ale art. 151 alin, (2) din Legea nr. 8/1996 (potrivit căruia organismele de gestiune colectivă acționează în limita mandatului acordat și pe baza statutului). În concret, ceea ce este imputabil reclamantei este faptul că a încheiat un Protocol cu un alt organism de gestiune colectivă, care prevede acordarea de împrumuturi acestuia din urmă, încălcând atât dispozițiile Legii nr. 8/1996, cât și dispozițiile Statutului E.. Cu privire la critica vizând imposibilitatea de punere în aplicare a măsurilor de intrare în legalitate, recurenta-reclamantă arată că acestea ar fi determinate pe de-o parte de faptul că implică o manifestare de voință a C. în sensul restituirii împrumutului acordat, iar pe de altă parte de faptul că acest din urmă organism de gestiune colectivă nu a încasat deocamdată nicio remunerație corespunzătoare gestiunii colective a drepturilor de autor. Înalta Curte reține că aceste critici vizează aplicarea Deciziei nr. 125/21.10.2020, iar nu valabilitatea acesteia, neavând. Cu privire la pretinsa nemotivare a Deciziei nr. 125/21.10.2020, Înalta Curte reține că Decizia nr. 125/20.10.2020 este motivată atât în drept, cât și în fapt. Motivele de drept sunt indicate în mod expres în formula introductivă a deciziei menționate, iar motivele de fapt sunt cuprinse în Referatul Direcției registre, gestiune colectivă și relații publice nr. x/20.10.2020, la care Decizia nr. 125/20.10.2020 face trimitere. Instanța de control judiciar reține că un act administrativ este motivat atunci când el enunță motivele de fapt și de drept pentru care autorul său îl consideră justificat. Motivarea reprezintă o condiție generală, aplicabilă oricărui act administrativ. Altfel spus, motivarea este o condiție de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri în concreto, după natura acestuia și contextul adoptării sale. Obiectivul său este prezentarea într-un mod clar și neechivoc a raționamentului instituției emitente a actului. Așadar, motivarea este o formalitate substanțială a cărei absență sau insuficiență antrenează invaliditatea actului. Motivarea urmărește o dublă finalitate, și anume: îndeplinește o funcție de transparență a procedurilor administrative în profitul cetățenilor care vor putea astfel să verifice dacă actul este sau nu întemeiat și permite autorității judiciare să exercite controlul de legalitate asupra acestuia. De asemenea, motivarea trebuie să indice în mod expres baza juridică a actului adoptat. Înalta Curte precizează că obligația motivării actului administrativ reprezintă o cerință de legalitate a acestuia unanim acceptată atât pe plan intern, cât și la nivelul dreptului unional. Motivarea actului administrativ constituie o garanție împotriva arbitrariului și se impune cu deosebire în cazul actelor prin care se modifică ori se suprimă drepturi sau situații juridice individuale și subiective. Motivarea unei decizii administrative nu poate fi limitată la considerente legate de competența emitentului ori la temeiul de drept al acesteia, ci trebuie să conțină și elementele de fapt care să permită, pe de o parte, destinatarilor să cunoască și să evalueze temeiurile deciziei, iar pe de altă parte, să facă posibilă exercitarea controlului de legalitate. Sub aspectul motivării actului administrativ, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că motivarea trebuie să fie adecvată actului emis și trebuie să prezinte într-o manieră clară algoritmul urmat de instituția care a adoptat măsura atacată, astfel încât să li se permită persoanelor vizate motivarea măsurilor și de asemenea, să permită instanțelor efectuarea revizuirii actului, insuficiența motivării sau nemotivarea atrăgând nulitatea. În acest sens, este cauza C 509/1993 prin care instanța de contencios unional a reținut că o detaliere a motivelor este necesară și atunci când instituția emitentă dispune de o largă putere de apreciere, întrucât motivarea conferă actului transparență, putându-se verifica în acest fel dacă actul este corect fundamentat. Este adevărat că o motivare insuficientă sau greșită este considerată a fi echivalentă cu o lipsă a motivării actului administrativ, iar aceasta atrage nulitatea sau nevalabilitatea lui, dar în cauza de față nu ne aflăm într-o asemenea situație. În conformitate cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., considerentele hotărârii judecătorești vor cuprinde obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Înalta Curte constată că sentința atacată cuprinde toate aceste elemente, instanța de fond arătând motivele pentru care a înlăturat susținerile recurentei-reclamante. În jurisprudența Înaltei Curți s-a reținut în mod constant că instanța de judecată are posibilitatea de a-și însuși punctul de vedere al unei părți și argumentația care îl însoțește, cu condiția analizării și respingerii motivate a susținerilor celeilalte părți. În jurisprudență și doctrină s-a mai reținut că judecătorul nu trebuie să răspundă în mod special tuturor argumentelor invocate de parte, fiind suficient ca din considerentele hotărârii să rezulte că a răspuns acestor argumente chiar în mod implicit. În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut că dispozițiile art. 6 par. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (dreptul la un proces echitabil) obligă instanțele să-și motivele hotărârile, dar nu se poate cere să se dea un răspuns detaliat la fiecare argument al unei părți (Hotărârea din 9 decembrie 1994, cauza Ruiz Torija versus Spania). În consecință, contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că sentința atacată cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția adoptată, motive care nu sunt nici contradictorii și nici străine de natura cauzei. În ceea ce privește recursul formulat împotriva încheierii din 14 aprilie 2022, Înalta Curte constată că deși recurenta a declarat recurs, prin motivele formulate nu a criticat încheierea prin care s-a admis cererea de îndreptare eroare materială. În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală. În temeiul dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta reclamantă A. la plata către intimata pârâtă D. de gestiune a drepturilor de autor a sumei de 3500 RON și către intimata pârâtă B. de gestiune colectivă a drepturilor de autor a sumei de 5.855,87 RON și va respinge cererea formulată de recurenta reclamantă privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.