ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5645/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 07.03.2023, sub nr. x/2023, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Roman pentru Drepturi de Autor (ORDA), a solicitat instanței să dispună suspendarea executării Deciziei ORDA nr. 41/15.02.2023 privind dispunerea măsurii necesare intrării în legalitate a organismului de gestiune colectivă A. până la soluționarea în fond a acțiunii în anulare.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 756 din 5 mai 2023 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de suspendare a executării actului administrativ, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Roman pentru Drepturi de Autor (ORDA), ca neîntemeiată. A admis cererea de intervenție accesorie formulată în interesul pârâtului de intervenienții B., C., D. și E..

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 756 din 5 mai 2023 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A., criticând-o prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de suspendare a executării Deciziei ORDA nr. 41/15.02.2023 privind dispunerea măsurii necesare intrării în legalitate a organismului de gestiune colectivă A.. În susținerea cererii de recurs, recurenta-reclamantă a arătat următoarele: Hotărârea atacată în mod greșit validează rolul de instanță judecătorească pentru ORDA. Prima instanță în mod nelegal a reținut faptul că Decizia ORDA este emisă cu respectarea atribuțiilor stabilite de lege. Atribuțiile ORDA, astfel cum acestea sunt reglementate de art. 181 din Legea nr. 8/1996 sunt de strictă si limitativă aplicare - în materia drepturilor de autor și a drepturilor conexe, dovedind un pronunțat caracter tehnic. Temeiul invocat în Decizia ORDA și anume art. 181 alin. (1) lit. a) și lit. f) nu pot constitui justificare legală pentru adoptarea unui astfel de act administrativ, în condițiile în care atribuțiile cu pricina privesc aspecte total străine de obiectul deciziei adoptate în prezenta cauză. În aceste condiții, apare ca fiind legitimă necesitatea determinării sferei de atribuții circumscrise noțiunii de supraveghere a funcționării organismului de gestiune colectivă, prerogativă în virtutea căreia ORDA emite Decizia atacată. Mai concret, se impune a fi determinat până unde se întinde dreptul ORDA de a analiza probleme de drept ce țin de funcționarea A. și de unde începe dreptul instanței specializate în materia proprietății intelectuale. Pentru aceasta, prezintă relevanță dispozițiile art. 181 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 8/1996, în temeiul cărora a fost emisă Decizia nr. 24, dispoziții ce stabilesc că: "(1) Principalele atribuții ale Oficiului Român pentru Drepturile de Autor sunt următoarele: f) avizează constituirea șl supraveghează funcționarea organismelor de gestiune colectivă;" În același sens relevantă în cauză este și (i) maniera în care Curtea Constituțională a calificat rolul ORDA în derularea raporturilor născute în materie, coroborată cu (ii) dispozițiile art. 21 și art. 126 din Constituția României, precum și cu (iii) maniera în care practica judiciară a conceptualizat raporturile dintre ORDA și organismele de gestiune colectivă. Astfel, prin Decizia nr. 677 din 13.11.2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 76 din 29.01.2015, Curtea Constituțională a statuat că: "în acest sens, Curtea reține că domeniul dreptului de autor, prin natura sa, a impus Intervenția statului, înfllnțându-se, în acest sens, Oficiul Român pentru Drepturi de Autor, organ de specialitate al administrației publice centrale, care are ca atribuții, între altele, controlul funcționării organismelor de gestiune colectivă, stabilirea măsurilor de intrare în legalitate sau aplicarea sancțiunilor, după caz. În virtutea dreptului de control asupra activității organismelor de gestiune colectivă, O.R.D.A. poate dispune retragerea temporară a avizului de constituire șl funcționare a acestora, consecință directă a neîndeplinirii unor obligații legale, a căror constatare intră în atribuțiile O.R.D.A., în calitatea sa de autoritate unică în ceea ce privește supravegherea și controlul aplicării legislației în domeniul dreptului de autor și al drepturilor conexe." Cu alte cuvinte, ORDA are rolul de a verifica dacă organismele de gestiune colectivă își desfășoară activitatea cu respectarea legislației în domeniul dreptului de autor și al drepturilor conexe. Mai mult, Curtea de Apel București a reținut, într-o cauză de referință în materie, faptul că "(...) legiuitorul a stabilit în sarcina pârâtului dreptul de a lua un număr limitat de măsuri față de organismele de gestiune colectivă deoarece acestea se află în coordonare și nu subordonare ORDA (...)" (A se vedea sentința civilă nr. 1575/21.11.2001, pronunțată în dosarul nr. x/2001 de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ. Rezultă din cele de mai sus faptul că activitatea de control exercitată de ORDA ar fi trebuit să se rezume numai la constatarea unor eventuale abateri de la dispozițiile Legii nr. 8/1996, iar pentru îndreptarea acestei situații, să traseze liniile generale pe care organismul de gestiune colectivă ar fi trebuit să le urmeze, fără să particularizeze până într-acolo unde să indice chiar și criteriul de repartiție. Prin urmare, recurenta apreciază că aspectele ce exced activității de verificare a activității organismelor de gestiune colectivă, nu vor putea face obiectul verificării ORDA, acestea revenind exclusiv în competența instanțelor de judecată, după cum stabilește fără putință de tăgadă art. 126 alin. (1) din Constituția României. Aceasta cu atât mai mult cu cât nici chiar în cazul în care recurenta ar învesti instanța de contencios administrativ cu o cerere de anulare a Deciziei atacate problema de drept a identificării titularului dreptului conex nu va face obiectul judecății de vreme ce instanța de contencios administrativ ar fi învestită cu verificarea legalității Deciziei ORDA din perspectiva temeiurilor pentru care aceasta a fost emisă, temeiuri între care, evident, nu se numără și cel privind interpretarea contractului în vederea stabilirii calității de titular de drept conex. Față de toate aceste considerente rezultă că Decizia nr. 41 este emisă cu depășirea, de către ORDA, a atribuțiilor stabilite de lege, aspect de natură a conduce la constatarea existenței cel puțin a unui dubiu asupra legalității acesteia, astfel cum în mod legal a reținut prima instanță. Recurenta-reclamantă apreciază că executarea Deciziei atacate echivalează cu îngrădirea absolută a exercitării dreptului de acces la justiție al A., respectiv a dreptului de a deduce judecății în fața unei instanțe competente raporturile dintre titularii de drepturi și A., ceea ce reprezintă o veritabilă aparență de nelegalitate. În plus, aparența de nelegalitate izvorâtă din nesocotirea competenței legale de către ORDA rezultă inclusiv din faptul că între perioadele deduse judecății în cadrul dosarelor nr. x/2019 și nr. y/2020 și perioada supusă controlului există suprapunere. Mai concret, prin Adresa nr. RGIl/lES/4781/10.11.2022 ORDA modifică perioada controlului, noua perioadă fiind 01.10.2019 - prezent, cu toate că din documentele puse la dispoziție rezultă fără putință de tăgadă faptul că acțiunea ce face obiectul dosarului nr. x/2020, unde E. deține calitatea de reclamant, vizează plata remunerațiilor pretins datorate până la 31.03.2020. Rezultă astfel că, în ceea ce îl privește pe E., pentru perioada 01.10.2019 -31.03.2020 controlul ORDA a intervenit după data învestirii instanței competente. Or o atare împrejurare este de natură a imprima o aparență de nelegalitate Deciziei atacate, privită în integralitatea sa. Hotărârea atacată, în mod greșit nu ține seama de faptul că Decizia ORDA este emisă cu depășirea perioadei supuse controlului, astfel cum aceasta a fost modificată prin Adresa ORDA nr. x/10.11.2022. Aparența de nelegalitate a Deciziei nr. 41 se grefează inclusiv pe faptul că aceasta este emisă cu depășirea perioadei supuse controlului, astfel cum aceasta a fost modificată prin Adresa ORDA nr. x/10.11.2022. În ceea ce privește existența pagubei iminente recurenta-reclamantă subliniază că în lipsa conformării la măsurile stabilite prin Decizia atacată, ORDA va putea constata - nelegal și abuziv, că organismul de gestiune colectivă A. nu s-a conformat pretinselor măsuri de intrare în legalitate, chestiune ce presupune exonerarea obligației de plată a remunerației echitabile datorate de către utilizatori. În plus, instanța urmează să țină seama și de faptul că neîndeplinirea de către A. a masurilor dispuse în termen de 3 luni de la data emiterii Deciziei ORDA, îndreptățește ORDA să dispună suspendarea activității A., având în vedere art. 184 alin. (4) din Legea 8/1996.

Apărările formulate în recurs Intimatul-pârât Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (ORDA) a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală. Intimații-intervenienți D., B., C. și E. au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca fiind nefondat.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 22 septembrie 2023, s-a fixat termen de judecată la data de 28 noiembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și raportat la prevederile legale din materia supusă verificării, Înalta Curte reține că recursul este nefondat, în considerarea celor în continuare arătate. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită de către reclamanta A., în temeiul 14 din Legea nr. 554/2004, cu o cerere prin care a solicitat suspendarea executării Deciziei ORDA nr. 41/15.02.2023 privind dispunerea măsurii necesare intrării în legalitate a organismului de gestiune colectivă A.. Prin Decizia 41/15.02.2023 s-a dispus de către intimatul-pârât: repartizarea si plata sumelor cuvenite numiților E., B., D., F. si C., membri A., pentru prestatiile/execuțiile din cadrul emisiunilor/serialelor tv raportate in playlistele posturilor G. si H. cu denumirile "I.", "J.", "K.", "L.", in perioada 01.10.2019 - 01.10.2022, in raport de obligatile preväzute de dispozițiile art. 169 alin. (1) lit. d) si ale art. 151 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, coroborate cu art. 21 alin. (3) si alin. (15) din Statutul A.. Reclamanta a susținut, în esență, că îndoiala evidentă asupra prezumției de legalitate a actului administrativ fiscal contestat rezultă din faptul că ORDA are rolul de a verifica dacă organismele de gestiune colectivă își desfășoară activitatea cu respectarea legislației în domeniul dreptului de autor și al drepturilor conexe, considerente pentru care această instituție trebuie să efectueze un control care să se rezume numai la constatarea unor eventuale abateri de la dispozițiile Legii nr. 8/1996, iar pentru îndreptarea acestei situații, să traseze liniile generale pe care organismul de gestiune colectivă ar fi trebuit să le urmeze, fără să particularizeze până într-acolo unde să indice chiar și criteriul de repartiție. Recurenta-reclamantă susținând că a dispune obligarea organismului de gestiune colectivă la includerea în repertoriu, repartizarea și plata sumelor catalogate drept cuvenite de către o autoritate publică unui pretins titular de drepturi, reprezintă o depășire a atribuțiilor de control și o ingerință în activitatea desfășurată de organismul de gestiune colectivă, care este o asociație privată. De asemenea, se arată în recurs că în mod greșit nu a considerat prima instanță ca fiind dovedită condiția cazului bine justificat prin raportare la depășirea perioadei controlului. În ceea ce privește nelegalitatea sentinței recurate, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu interpretarea greșită a normelor de drept material aplicabile speței din perspectiva celor arătate mai sus, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În acest context în ceea ce privește criticile întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că reclamanta a invocat în fața instanței de fond în ceea ce privește îndeplinirea condiției cazului bine justificat argumente asupra cărora instanța de fond a efectuat o analiză corectă și judicioasă a cauzei. În speță, din perspectiva criticii privitoare la atribuțiile intimatului-pârât ORDA de a emite decizia a cărei suspendare se solicită în forma respectivă, în acord cu opinia instanței de fond, Înalta Curte apreciază că, potrivit art. 181 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 8/1996, intimatul pârât în exercitarea activității sale, controlează, pe cheltuială proprie, din oficiu sau în urma unei sesizări scrise, respectarea legislației din domeniu, funcționarea și activitatea organismelor de gestiune colectivă, inclusiv prin permiterea accesului la sistemul informatic al acestora, și stabilește măsurile de intrare în legalitate sau aplică sancțiuni, după caz. Totodată potrivit art. 184 alin. (1) din Legea nr. 8/1996: "(1) în cazul în care Oficiul Român pentru Drepturile de Autor constată, în urma unui control programat sau a unei sesizări, că organismul de gestiune colectivă nu respectă obligațiile impuse prin prezenta lege, cu excepția celor a căror încălcare se pedepsește contravențional sau penal, dispune măsurile necesare intrării în legalitate și acordă prin decizie a directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor un termen de 3 luni pentru îndeplinirea acestora". În mod just se mai reține în considerentele sentinței recurate că Legea nr. 8/1996 printr-o serie de norme care privesc gestiunea colectivă, respectiv art. 151 alin. (2) și art. 169 alin. (1) conferă o aparență de legalitate a Deciziei nr. 41/15.02.2023. Din dispozițiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, adoptat pe baza și în limitele legii, fiind executoriu din oficiu. Art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede că "(1) În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile prevederilor art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare sau în termen de maximum 30 de zile de la luarea la cunoștință a conținutului actului care nu mai poate fi revocat, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond." Deci, cu alte cuvinte, executarea unui act administrativ va putea fi suspendată numai în situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: (1) cazul bine justificat, definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ce constă în anumite împrejurări legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ; (2) paguba iminentă, definită în art. 2 alin. (1) lit. ș) din aceeași lege, definită ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public. Or, cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua, decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate. În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ. Este adevărat că tot în practica instanței supreme s-a statuat că aparența de nelegalitate nu se limitează la verificarea regularității procedurii administrative sau a dimensiunii formale a actului administrativ, ci poate fi circumscrisă unor motive ce țin de fondul raportului de drept administrativ, de legalitatea substanțială a actului supus evaluării. Dar îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie să fie evidentă, să poată fi decelată cu ușurință printr-o cercetare sumară a aparenței dreptului, pentru că în cadrul procedurii suspendării executării, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă prejudecarea fondului litigiului. În speță, instanța de recurs, în acord cu opinia instanței de fond apreciază că prevederile sus-amintite aplicabile în cauză, conferă o prezumție de legalitatea a acutului administrativ față de care se solicită suspendarea executării, aceste argumente fiind suficiente, în sens contrar o analiză mai detaliată ce ar putea antama forndul raportului juridic dedus judecății. În privința celei de a doua grupe de argumente subsumate condiției cazului bine justificat, prima instanță arată că referitor la perioada supusă controlului, deși în Decizia ORDA se face referire la perioada 01.10.2019 - 01.10.2022, cât timp este vorba despre situația mai multor persoane aflate într-un raport de interese legitime comune și având în vedere că, în sesizările formulate, acestea și-au precizat pentru fiecare în parte perioada vizată, nu se poate reține că măsurile sunt neclare sau imprecise, existând posibilitatea ca, în executarea măsurii, să fie determinată perioada corespunzătoare fiecărui membru, cu respectarea limitelor învestirii autorității publice pârâte. Și în această privință Înalta Curte apreciază că argumentele recurentei reclamante nu demonstrează existența cazului bine justificat, în accepțiunea prevăzută de Legea nr. 554/2004 ci constituie veritabile motive de nelegalitate ce nu pot fi dezlegate decât în cadrul acțiunii de fond. În aceste condiții, pe de-o parte, prin raportare la considerentele teoretice antereferite, Înalta Curte constată că, prin memoriul de recurs, reclamanta a invocat drept motive ce ar reprezenta în interpretarea sa un caz bine justificat, argumente similare cu cele ce pot fi invocate și în fața instanței de fond, care nu sunt de natură a reforma sentința recurată, prin care s-a concluzionat, la o analiză sumară a actului, că nu se poate reține un dubiu serios cu privire la aparența de legalitate a acestuia. Așadar, în lipsa unor argumente ce țin de împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ, condiția cazului justificat apare ca fiind neîndeplinită. În ceea ce privește condiția pagubei iminente, instanța de control judiciar reține că îndeplinirea doar a uneia dintre cerințele cumulative prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, nu poate conduce la admiterea cererii de suspendare. Prin urmare, în lipsa dovedirii cazului bine justificat, nu se mai impune analizarea elementelor doveditoare ale pagubei iminente, această condiție, prin ea însăși, în lipsa cazului bine justificat, neavând aptitudinea de a schimba soluția pronunțată în prezenta cauză de către instanța de fond. Având în vedere aceste aspecte, instanța de control judiciar reține că sentința recurată este legală, fiind pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, motivele invocate de reclamantă prin memoriul de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare în sensul invocat de recurentă, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 756 din 5 mai 2023 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.