ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3749/2021

Ședința publică din data de 17 iunie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 23.11.2020, sub numărul x/2020, reclamanta A. (A.) a solicitat în contradictoriu cu pârâții Oficiul Român pentru Drepturile de Autor și B. pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună suspendarea executării Decizie nr. 131/05.11.2020 emisă de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1059/11.11.2020, până la pronunțarea instanței cu privire la cererea de anulare, cu cheltuieli de judecată.

Opera Scrisă. RO a formulat cerere de intervenție principală, în temeiul dispozițiilor art. 62 și art. 64 C. proc. civ., prin care a solicitat desemnarea sa în calitatea de colector al remunerației de retransmitere prin cablu, iar în subsidiar suspendarea Deciziei nr. 335/23.12.2010 publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 3/03.01.2011 în cazul admiterii cererii reclamantelor.

Prin cererea înregistrată pe rolul aceleiași instanțe la data de 15.12.2020 sub numărul x/2020, reclamanta C. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Oficiul Român pentru Drepturile de Autor și B. suspendarea executării Deciziei nr. 131/05.11.2020 emisă de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1059/11.11.2020, până la pronunțarea instanței cu privire la cererea în anularea acestui act administrativ, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 15.01.2021 pronunțată în dosarul nr. x/2020 s-a dispus în temeiul art. 139 C. proc. civ. conexarea dosarului nr. x/2020 la dosarul nr. x/2020.

La termenul din 01.02.2021, Curtea a respins ca inadmisibilă cererea de intervenție principală formulată de Opera Scrisă. Ro, pentru motivele expuse în încheierea de ședință.

La aceeași dată, Curtea a respins ca neîntemeiată excepția lipsei de interes invocată de pârâtul Oficiu Român pentru Drepturile de Autor în cadrul cererii conexe, pentru motivele expuse în încheierea de ședință.

Prin sentinței civile nr. 132/2021 din 8 februarie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, s-au hotărât următoarele:

- s-a respins cererea principală formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Oficiul Român pentru Drepturile de Autor și B., ca neîntemeiată,

- s-a respins cererea conexă formulată de reclamanta C., în contradictoriu cu pârâții Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, și B., ca neîntemeiată,

- a fost obligată reclamanta A. (A.) la plata către pârâta B. a sumei de 3500 RON reprezentând onorariu avocat cenzurat conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., cu titlu de cheltuieli de judecată,

- a fost obligată reclamanta din cererea conexă C. la plata către pârâta B. a sumei de 3500 RON reprezentând onorariu avocat cenzurat conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 132/2021 din 8 februarie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. (A.) a formulat recurs, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de suspendare a executării actelor astfel cum a fost formulată.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurenta a susținut că hotărârea recurată este nelegală și, ca atare, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ., se impune casarea acesteia, în totalitate, în concret, în opinia sa, prima instanță neinterpretând corect dispozițiile art. 14 din Legea contenciosului administrativ.

Astfel, a susținut că instanța în hotărârea recurată are în vedere exclusiv oportunitatea emiterii de către ORDA a Deciziei nr. 131/05.11.2020, și nu legalitatea acesteia, respectiv îndoiala rezonabilă vizavi de legalitatea actului atacat. Chiar și în condițiile în care instanța a avut în vedere oportunitatea emiterii Deciziei a cărei suspendare a solicitat-o, deși limitele de care "beneficiază autoritățile administrației publice cu ocazia elaborării actelor administrative sunt determinate chiar de lege și celelalte acte normative pe care trebuie să le aplice", instanța nu a dimensionat oportunitatea la cazul dat, raportat la actul normativ în aplicarea căruia s-a emis Decizia nr. 131/05.11.2020, respectiv Legea nr. 8/1996. Acest aspect este demonstrat pe deplin prin argumentele reținute de instanță, care nu a reținut nimic în ceea ce privește momentul în care a fost emis actul administrativ a cărui suspendare am solicitat-o, nevoia reală din domeniul colectorului unic sau condițiile concrete ale pagubei.

În speța de față există motive care, chiar si la o analiză sumară, relevă o îndoială rezonabilă vizavi de legalitatea actului atacat, după cum urmează:

- Decizia ORDA a cărei suspendare se solicită nu este motivată în cuprinsul său, ci prin intermediul unui act juridic distinct, ce nu are natura juridică de act administrativ în sensul Legii nr. 554/2004 și care a avut un caracter ocult până la depunerea acestuia în prezentul dosar,

- Decizia atacată încalcă procedura de desemnare a colectorului unic prevăzută de art. 168 din Legea nr. 8/1996,

- Decizia atacată este complet nemotivată din perspectiva considerentelor care au stat la baza desemnării organismului de gestiune colectivă B. în calitate de colector unic pentru remunerațiile cuvenite autorilor de opere scrise pentru retransmiterea prin cablu,

- Decizia atacată este contrară dispozițiilor art. 181 din Legea nr. 8/1996, atât sub aspectul încălcării principiului legalității incriminării (în sensul că măsura înlocuirii colectorului unic, ca sancțiune legală, nu este prevăzută de dispozițiile acestui text legal), cât și sub acela al aplicării unei sancțiuni duble pentru aceeași presupusă faptă,

- Decizia atacată vine în coliziune cu hotărâri judecătorești intrate în puterea de lucru judecat.

Aceste aspecte nu sunt de o asemenea natură, încât o abordare sumară a lor să nu fie posibilă în contextul unui litigiu declanșat pe temeiul unei cereri de suspendare a efectelor actului administrativ, căci ele vizează și chestiuni de "suprafață", deci chestiuni ce pot fi constatate chiar și în absența unui demers juridic și probatoriu aprofundat.

Din analiza situației de fapt și a normelor legale incidente rezultă următoarele aspecte ce impun suspendarea Deciziei nr. 131/05.11.2020, aspecte ce pot fi prezentate, în chip sumar în felul următor: referatul despre care se pretinde că a stat Ia baza Deciziei ORDA nr. 131/05.11.2020 conține constatări neadevărate din punct de vedere faptic și interpretări total eronate din punct de vedere legal; pârâta ORDA eludează prevederile art. 168 din Legea nr. 8/1996, încălcând dreptul A. de fi colector unic, în condițiile în care există o hotărâre judecătorească definitivă, intrată în puterea de lucru judecat, care stabilește colectorul unic, A. potrivit Deciziei ORDA nr. 335/2010, în baza metodologiei în vigoare; în mod paradoxal, prin emiterea Deciziei nr. 131/05.11.2020, ORDA înlătură aplicarea dispozițiilor art. 168 din Legea nr. 8/1996, în condițiile în care autoritatea publică ar trebui să fie garantul aplicării Legii nr. 8/1996 în domeniul gestiunii colective; Decizia atacată tinde la o răsturnare a situației juridice, fără însă a exista o schimbare corespunzătoare a împrejurărilor de fapt; cu alte cuvinte, nu a avut loc o reală schimbare a situației de fapt avute în vedere la momentul emiterii de către ORDA a Deciziei nr. 335/2010, și nici a împrejurărilor avute în vedere de Curtea de Apel București la momentul pronunțării Deciziei nr. 122 din 11.05.2020, ceea ce îndreptățește afirmatia că este vorba despre un act de putere discreționar, nejustificat în drept și în fapt; la emiterea actului administrativ, acesta era supus unor condiții anterioare sau concomitente emiterii actului administrativ, respectiv emiterea Deciziei ORDA nr. 125/21.10.2020 privind acordarea A. a unui termen de intrare în legalitate de 3 luni, de respectarea cărora autoritatea publică trebuia să țină seama Ia emiterea actului administrativ a cărei suspendare o solicită; ORDA nu putea emite o decizie de schimbare a colectorului - care astfel dobândește caracter sancționator - în ce privește colectarea deoarece, pentru desemnarea colectorului. Legea nr. 8/1996 stabilește alte criterii; Legea nu permite ORDA să dispună înlocuirea colectorului ca o sancțiune pentru activitatea defectuoasă. Pentru astfel de situații, prevederile legale ar trebui să fie exprese și clare, or, în lipsa oricăror dispoziții legale exprese, ORDA nu-și putea aroga dreptul de a schimba colectorul, invocând așa-zise încălcări cu privire la activitatea desfășurată de A., care de altfel, așa cum arătat pe larg în cererea de suspendare, și-a îndeplinit activitatea de colector unic în domeniu cu profesionalism și eficiență. ORDA nu putea emite o decizie sancționatorie de schimbare a colectorului, deoarece ORDA emisese deja o sancțiune pentru A., respectiv Decizia de intrare în legalitate nr. 125/21.10.2020, sancțiune aplicată în temeiul art. 181 alin. (1) lit. h).

A mai susținut recurenta că prima instanță a refuzat în mod nelegal să analizeze argumentele referitoare la depășirea de către ORDA a competențelor reglementate la art. 181 alin. (1) lit. a) si lit. h) din Legea nr. 8/1996. Aceasta, în realitate este o chestiune formală, care poate fi dezbătută în această procedură.

Este evident că Decizia a fost emisă cu exces de putere, fiind depășită marja conferită de legiuitor autorității administrative de a emite acte în regim de putere publică, deoarece: niciunul dintre aceste texte legale nu reglementează prerogativa ORDA de a desemna un colector unic în domeniul retransmiterii prin cablu; dreptul deținut de ORDA de a reglementa activitatea din domeniul drepturilor de autor a fost exercitat, prin emiterea deciziei atacate, în contra dispozițiilor legale, or prerogativa discreționară a unei autorități publice de a adopta acte administrative nu este absolută, ci este limitată de dispozițiile legale incidente; aceste texte de lege nu oferă însă posibilitatea schimbării colectorului în scop sancționator.

De asemenea, în opinia recurentei, prima instanță a reținut în mod greșit că nu a făcut dovada îndeplinirii condiției prevenirii unei "pagube iminente", deoarece argumentele sale se referă la consecințele pe care le produce în mod firesc un act administrativ care se schimbă colectorul unic într-un anumit domeniu de creație.

Această reținere nu poate fi primită, întrucât, pe de o parte, a arătat pe larg motivele pentru care schimbarea colectorului nu poate interveni intempestiv, prin fiatul Directorului ORDA, ci trebuie parcurse anumite proceduri prealabile obligatorii care privesc toate organismele de gestiune colectivă, iar, pe de altă parte, schimbarea colectorului implică transmutații majore la nivelul activității subscrisei, sub forma pagubelor iminente, care vor fi detaliate, din nou, pe larg.

Astfel, a susținut că prejudiciul creat este cert, direct si imediat. Prin efectele acestei decizii, titularii de drepturi reprezentați de A. vor fi privați de încasarea remunerațiilor ce li se cuvin pentru retransmiterea prin cablu a operelor lor. în aceeași situație vor fi și titularii de drepturi reprezentați de C. Prejudiciul material viitor și previzibil determinat prin efectul acestei decizii este că asociația A. va fi privată de cota de maxim 15% reținută din sumele virate din dreptul de retransmitere prin cablu, sume care acopereau exclusiv cheltuielile de funcționare ale A. (chirii, salarii, utilități, servicii).

În continuare a detaliat sumele ce reprezintă: comisionul de administrare de 10%, care astfel nu mai poate fi reținut de A. pentru anii 2019 și 2020, cheltuieli cu colectarea atât în anul 2019 și până la data de 11.11.2020, cheltuieli privind sistemul informatic al A., care are o secțiune dedicată remunerațiilor colectate din dreptul de retransmitere prin cablu, respectiv a încasărilor de la fiecare operator prin cablu, sumele care nu mai pot fi colectate și repartizate pentru sursa retransmitere prin cablu în cuantum de 46.932.11 RON, sumă facturată și neîncasată încă de A. și pentru care A. a plătit la bugetul de stat TVA-ul aferent.

În fine, a susținut că, indirect, prejudiciul material viitor și previzibil este determinat și cu privire la sumele plătite de A. la bugetul de stat reprezentând impozite și taxe pentru salarii, care în perioada 2011-11.11.2020 se ridică la nivelul sumei de 680.802 RON și, mai ales, reprezentând TVA, în condițiile în care B. nu mai este plătitor de TVA începând cu data de 23.10.2017. Astfel, TVA-ul plătit de A. la bugetul de stat pentru sumele colectate din dreptul de retransmitere prin cablu în perioada 2011-30.09.2020 a fost în cuantum de 1.570.098 RON.

În cauză s-au formulat întâmpinări de către intimații-pârâți Oficiul Român pentru Drepturile de Autor și S.C. B., acesta din urmă invocând excepția nulității recursului, pe motiv că recurenta-reclamantă nu a adus critici sentinței recurate care să se circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Pe fond, au solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală.

În esență, au susținut că, în mod corect, instanța de fond a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile cazului bine justificat și a producerii unei pagube iminente, astfel cum sunt prevăzute de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 19 mai 2021, s-a fixat termen de judecată la data de 17 iunie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

La termenul din 17 iunie 2021, Înalta Curte a respins cererea de intervenție accesorie formulată de petenta Opera Scrisă. RO în stadiul procesual al recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și raportat la prevederile legale din materia supusă verificării, Înalta Curte reține că recursul este nefondat, în considerarea celor în continuare arătate.

Prin Decizia ORDA nr. 131/05.11.2020 privind desemnarea organismului de gestiune colectivă B. drept colector al remunerațiilor cuvenite autorilor de opere scrise pentru retransmiterea prin cablu s-au dispus următoarele:

"În conformitate cu dispozițiile:

- art. 181 alin. (1) lit. a) și h) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, republicată, cu modificările și completările ulterioare;

- pct. 4 din Metodologia privind stabilirea remunerațiilor cuvenite titularilor de drepturi de autor și titularilor de drepturi conexe pentru retransmiterea prin cablu, cuprinsă în decizia civilă nr. 263 A din 16 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, publicată în baza Deciziei directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor nr. 327/2010, având în vedere Referatul Direcției registre, gestiune colectivă și relații publice cu nr. RG11/4.832 din 4.11.2020, în temeiul prevederilor art. 3 alin. (2) lit. a) și ari. 7 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 401/2006 privind organizarea, funcționarea, structura personalului și dotările necesare îndeplinirii atribuțiilor Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, cu modificările ulterioare, directorul general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor emite prezenta

Decizie

Art. 1 Se desemnează organismul de gestiune colectivă B., cu sediul în municipiul București, drept colector al remunerațiilor cuvenite autorilor de opere scrise pentru retransmiterea prin cablu a acestor opere, stabilite prin Metodologia privind stabilirea remunerațiilor cuvenite titularilor de drepturi de autor și titularilor de drepturi conexe pentru retransmiterea prin cablu, cuprinsă în decizia civilă nr. 263 A din 16 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, publicată în baza Deciziei directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor nr. 327/2010.

Art. 2 Începând cu data intrării în vigoare a prezentei decizii, Decizia directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor nr. 335/2010 privind desemnarea organismului de gestiune colectivă A. și A. drept colector al remunerațiilor cuvenite autorilor de opere scrise pentru retransmiterea prin cablu, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 3 din 3 ianuarie 2011, își încetează aplicabilitatea.

Art. 3 Prezenta decizie poate fi atacată la instanțele judecătorești de contencios administrativ.

Art. 4 Prezenta decizie se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, și pe site-ul www.x.ro."

A. (A.) și C. au formulat plângere prealabilă prin care au solicitat revocarea Decizia ORDA nr. 131/05.11.2020, ulterior, învestind instanța de contencios administrativ și fiscal cu cereri, prin care au solicitat în contradictoriu cu pârâții Oficiul Român pentru Drepturile de Autor și B. suspendarea executării Decizie nr. 131/05.11.2020 emisă de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1059/11.11.2020, până la pronunțarea instanței cu privire la cererea de anulare, dosarul nr. x/2020 în care parte reclamantă este C. fiind conexat la dosarul nr. x/2020, având ca obiect demersul juridic inițiat de reclamanta A. (A.).

Prin sentința recurată, cererile reclamantelor privind suspendarea executării deciziei au fost respinse, reclamanta A. (A.) criticând-o prin prisma greșitei aplicări a normelor de drept material.

Înalta Curte constată că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, amintește instanța că măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliul Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei R 89/13.09.1989, pentru că prevede, în art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, atribuția instanței de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt impuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autoritățile publice în contextul puterii lor discreționare.

Din dispozițiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, adoptat pe baza și în limitele legii, fiind executoriu din oficiu.

Art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede că în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, odată sau după sesizarea instanței de contencios administrativ, persoana vătămată poate să ceară suspendarea executării actului administrativ până la soluționarea definitivă a cauzei.

Deci, cu alte cuvinte, executarea unui act administrativ va putea fi suspendată numai în situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: (1) cazul bine justificat, definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ce constă în anumite împrejurări legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ; (2) paguba iminentă, definită în art. 2 alin. (1) lit. ș) din aceeași lege, definită ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Or, cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Este adevărat că tot în practica instanței supreme s-a statuat că aparența de nelegalitate nu se limitează la verificarea regularității procedurii administrative sau a dimensiunii formale a actului administrativ, ci poate fi circumscrisă unor motive ce țin de fondul raportului de drept administrativ, de legalitatea substanțială a actului supus evaluării.

Dar îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie să fie evidentă, să poată fi decelată cu ușurință printr-o cercetare sumară a aparenței dreptului, pentru că în cadrul procedurii suspendării executării, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

Înalta Curte constată că, prin memoriul de recurs, reclamanta a invocat în esență drept motive ce ar reprezenta în înțelesul său un caz bine justificat, argumente similare invocate și în fața instanței de fond, care nu sunt de natură a reforma sentința recurată, prin care s-a concluzionat că, la o analiză sumară a actului, nu se poate reține un dubiu serios cu privire la legalitatea acestuia, prin cererea de recurs recurenta susținând că prima instanță nu a analizat argumentele sale întrucât a ajuns la o concluzie diferită decât cea a reclamantei.

În aceste condiții, prin raportare la considerentele teoretice antereferite, și la motivele de recurs, Înalta Curte constată că în mod corect a apreciat prima instanță că nu este îndeplinită condiția cazului bine justificat.

Astfel, în privința susținerilor referitoare la nemotivarea Deciziei nr. 131/05.11.2020 și la nerespectarea prevederilor Legii nr. 52/2003 privind transparența decizională, instanța de control judiciar reține, la o verificare sumară, că decizia nr. 131/05.11.2020 respectă exigențele de motivare în fapt și în drept, în condițiile în care pe de o parte sunt indicate temeiurile de drept avute în vedere, iar pe de altă parte în privința motivării în fapt se face trimitere la Referatul Direcției registre, gestiune colectivă și relații publice nr. RGII/4.832/04.11.2020, referat în care sunt prezentate motivele de fapt care stau la baza soluției de înlocuire a organismului de gestiune colectivă însărcinat cu colectarea remunerațiilor cuvenite autorilor de opere scrise pentru retransmiterea prin cablu a acestor opere.

Așadar, există aparent o motivare care există în Referatul Direcției registre, gestiune colectivă și relații publice, chestiunea privind motivarea extrinsecă a actului administrativ în discuție urmând să fie analizată de instanța de fond învestită cu acțiunea în anulare.

În aceste condiții, cu atât mai mult, nu pot fi analizate în această procedură susținerile recurentei-reclamante din memoriul de recurs cu privire la faptul că referatul ar conține constatări neadevărate din punct de vedere faptic și interpretarea total eronate din punct de vedere legal.

Înalta Curte constată că sunt nefondate susținerile recurentei privind faptul că prin emiterea Deciziei nr. 131/05.11.2020, pârâtul Oficiul Român pentru Drepturile de Autor nu a nesocotit hotărârile judecătorești pronunțate cu privire la valabilitatea Deciziei ORDA nr. 335/2010 prin care A. a fost desemnat colector unic.

Astfel, la o verificare sumară, se reține că prin Decizia nr. 131/05.11.2020, pârâtul a stabilit pentru viitor necesitatea înlocuirii colectorului unic A., în timp ce în cadrul dosarului nr. x/2011, instanțele de contencios administrativ și fiscal au analizat legalitatea deciziei nr. 335/2010 prin raportare la momentul emiterii, iar în cadrul dosarului nr. x/2018 instanțele de contencios au analizat la nivelul anului 2018 temeinicia cererii formulate de B. având ca obiect încetarea efectelor Deciziei ORDA nr. 335/2010. Prin urmare, în urma verificării sumare realizate în cadrul prezentei procedurii, rezultă că prin emiterea Deciziei nr. 131/05.11.2020, Oficiul Român pentru Drepturi de Autor nu a negat legalitatea Deciziei nr. 355/2010 prin care A. fusese desemnat colector unic, ci a dispus pentru viitor în acest domeniu, în temeiul dispozițiilor Legii 8/1996.

Nici susținerile privind caracterul discriminatoriu al Deciziei nr. 131/05.11.2020 invocat de recurentă nu sunt de natură a crea îndoieli serioase asupra legalității actului administrativ, având în vedere că motivele avute în vedere de autoritate cu ocazia desemnării colectorului unic în ceea ce privește colectarea remunerațiilor cuvenite autorilor de opere scrise pentru retransmiterea prin cablu a operelor în materia intră în marja de apreciere a acesteia și privește oportunitatea soluției adoptate, iar nu legalitatea actului administrativ.

Astfel cum în mod judicios a constatat judecătorul fondului, aspectele legate de oportunitatea reglementării nu pot fi analizate în cadrul procedurii sumare a suspendării executării actului administrativ (în cadrul procedurii suspendării executării se analizează strict împrejurările care ar putea da naștere unei îndoieli puternice și evidente asupra prezumției de legalitate a actului administrativ, iar nu aspectele legate de oportunitatea emiterii actului).

Tot aspectele legate de oportunitatea reglementării, iar nu de legalitatea actului administrativ, sunt vizate și de susținerile reclamantelor în sensul că Decizia nr. 131/05.11.2020 a fost emisă fără luarea în considerare a activității de colectarea desfășurată în perioada în care A. a avut calitatea de colector unic. Astfel, motivele avute în vedere de autoritate cu ocazia luării deciziei de înlocuire a colectorului unic în ceea ce privește colectarea remunerațiilor cuvenite autorilor de opere scrise pentru retransmiterea prin cablu a operelor, intră în marja de apreciere a acesteia și privește oportunitatea soluției adoptate, iar nu legalitatea actului administrativ, neputând fi analizate în cadrul procedurii sumare a suspendării executării, astfel cum, în mod corect a constatat instanța de fond.

În aceste condiții, susținerea recurentei în sensul că instanța în hotărârea recurată are în vedere exclusiv oportunitatea emiterii de către ORDA a Deciziei nr. 131/05.11.2020, și nu legalitatea acesteia, respectiv îndoiala rezonabilă vizavi de legalitatea actului atacat este lipsită de suport.

În continuare, Înalta Curte constată că susținerile recurentei în sensul că Decizia nr. 131/05.11.2020 a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor art. 168 Legea 8/1996, întrucât organismele de gestiune colectivă din domeniu nu au încheiat un nou protocol unic privind stabilirea criteriilor de repartizare a remunerațiilor colectate din dreptul de retransmitere prin cablu nu se pot analiza în acest cadrul procesual.

Interpretarea dispozițiilor art. 168 din Legea 8/1996 și stabilirea incidenței acesteia în cauză precum și a etapelor procedurale ce se impun a fi urmate cu ocazia desemnării de către Oficiul Român pentru Drepturile de Autor a colectorului unic din rândul organismelor de gestiune colectivă din domeniu în anul 2020, presupun o cercetare pe fondul cauzei, cercetare care nu se poate realiza însă decât în cadrul acțiunii în anulare.

De asemenea, nici argumentele recurentei referitoare la emiterea Deciziei nr. 131/05.11.2020 cu încălcarea dispozițiilor art. 181 Legea 8/1996 nu pot fi analizate în acest cadru procesual. Împrejurarea că stabilirea limitelor competențelor ce revin directorului Oficiului Român pentru Drepturi de Autor în temeiul art. 181 lit. a) și lit. h) din Legea 8/1996, având în vedere formularea generală a textelor legale, precum și efectele juridice pe care le produce reținea ca și temei al emiterii Deciziei nr. 131/05.11.2020, a art. 181 lit. h), în) condițiile în care același temei a fost reținut și pentru emiterea Deciziei nr. 125/21.10.2020 (reclamantele susțin că pentru emiterea ambelor decizii, Oficiul a avut în vedere aceeași situație de fapt, astfel încât A. a fost sancționată de două ori pentru aceeași faptă) presupun o cercetare pe fondul cauzei, cercetare care nu se poate realiza însă decât în cadrul acțiunii în anulare.

Totodată, susținerile recurentei în sensul că Decizia nr. 131/05.11.2020 lezează drepturile și interesele de natură financiară ale A. (comisionul reținut în calitate de colector unic), C. (nu a primit nicio remunerație care i se cuvine pentru membrii săi, încă de la înființare), ale autorilor de opere scrise (remunerațiile vor fi colectate cu întârziere de B.) și alea utilizatorilor operatorilor prin cablu (creează dezechilibru în rândul utilizatorilor care au încheiat deja licențe neexclusive cu A.) privesc oportunitatea soluției de înlocuire a colectorului unic, ce a fost adoptată de Oficiu Român pentru Drepturi de Autor (efectele produse de soluția adoptată de autoritatea publică în cadrul marjei sale de apreciere), iar nu legalitatea actului administrativ. Ori, aspectele legate de oportunitatea reglementării, astfel cum s-a reținut anterior, nu pot fi analizate în cadrul procedurii sumare a suspendării executării actului administrativ, astfel că nu pot fi primite criticile cu privire la acest aspect.

Prin urmare, pentru a putea aprecia asupra aspectelor invocate de reclamantă, este necesară antamarea fondului litigiului, aspect care nu este posibil în această etapă a procedurii, caracterizată prin cercetarea sumară a aparenței dreptului, chiar și în situația în care cererea de suspendare a executării este depusă odată cu acțiunea în anulare. Cu alte cuvinte, analizarea apărărilor formulate de reclamantă în dovedirea cazului bine justificat antamează fondul cauzei, ceea ce nu este permis în procedura de judecată sumară a unei cereri de suspendare a executării, întrucât cazul bine justificat nu se referă la critici de nelegalitate specifice acțiunii în anulare, ci la împrejurări legate de starea de fapt și de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Față de cele mai sus expuse, în acord cu opinia judecătorului fondului, instanța de control judiciar reține că recurenta-reclamantă nu a invocat împrejurări de natura a crea serioase dubii cu privire la legalitatea Deciziei nr. 131/05.11.2020 a cărei suspendare o solicită, toate susținerile acesteia nefiind apte să creeze dubii serioase cu privire la legalitatea actului administrativ.

În aceste condiții, nu este îndeplinită condiția existenței unei situații de caz bine justificat, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea 554/2004, simpla existență a unei îndoieli asupra legalității și temeiniciei actului administrativ nefiind aptă să conducă la suspendarea executării.

În ceea ce privește condiția pagubei iminente și, implicit, motivele de recurs invocate sub acest aspect, Înalta Curte apreciază că acestea nu se mai impun a fi analizate, având în vedere neîndeplinirea condiției cazului bine justificat, ce conduce la neîntrunirea cumulativă a prevederilor legale impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 în materia suspendării executării actului administrativ.

Instanța de control judiciar constată, așadar, că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor factuale reținute, motivele invocate de recurenta-reclamantă prin memoriul de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Față de dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante A., care a formulat critici în recurs privind modul de soluționare a litigiului de prima instanță, ceea ce a necesitat din partea intimatei-pârâte B. avansarea unor cheltuieli pentru asistență juridică calificată, Înalta Curte reține caracterul întemeiat al cererii formulate în acest sens, urmând a o încuviința, conform dovezii depusă de aceasta în dosarul de recurs.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare în sensul invocat de recurentă, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge excepția nulității recursului, va respinge recursul formulat de reclamantă, ca nefondat, și va obliga recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă B. a sumei de 5859,32 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 132/2021 din 8 februarie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă B. a sumei de 5859,32 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 17 iunie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.